Ce înseamnă a fi spălat pe creier?

O persoană spălată pe creier va căuta să respecte sau imite fără nici un discernământ, orice comportament, făcând orice, pentru o recunoaștere într-un anumit grup, un statut social sau o etichetă. Spălarea de creier are aspect pozitiv și negativ în privința autorității, în sensul că implică alegerea și evitarea, ex.: „Dumnezeu” Vs. „diavolul”. O persoană spălată pe creier se uită numai la ceea ce îi este arătat de autoritate, cunoaște numai ceea ce îi este arătat de autoritate, are numai ceea ce îi este dat de autoritate și evită sau ignoră tot ceea ce nu este de la autoritate doar pentru că nu este de la autoritate, iar acea autoritate nu trebuie să fie neapărat impusă ci poate să fie și aleasă.

Discutăm despre o spălare de creier atunci când etichetele joacă rolul de argumentare în afirmații sau justificare de acțiuni, în sensul că dacă ai pune o insignă de doctor unei persoane și ai îmbrăca-o într-un halat alb, acest lucru ar constitui educația și pregătirea necesară aptitudinilor de doctor. Cuvinte sau sintagme precum: „har”, „știință  secretă”, „mister”, „minune”, dacă sunt folosite ca argumente, discutăm despre o practică de spălare a creierului. Chiar și cuvintele „știință” sau „științific”, sunt tot practică a spălării de creier dacă le folosim pe post de argumente sau argumentare. Atunci când spunem: „știința afirmă…” pentru ca să argumentăm afirmații, avem de-a face în mod evident cu o practică a spălării de creier.

Încrederea nu este un argument! Încrederea este o renunțare la gândire, iar dacă încrederea este folosită pe post de argument, discutăm despre o spălare a creierului. A face apel la încredere înseamnă a renunța la sarcina de a gândi și a încredința altcuiva această sarcină. Încrederea este o fugă de probleme și nu o rezolvare a problemelor, iar fuga de probleme nu se poate invoca drept argument în rezolvarea problemelor. Faptul că ai lăsat pe altcineva să se ocupe de o problemă, iar acea problemă a fost rezolvată, acest lucru nu explică rezolvarea acelei probleme! Atunci când pretindem că încrederea sau lipsa încrederii este o explicație, înseamnă că fie suntem spălați pe creier, fie vrem să spălăm pe creier pe altcineva. Este ca și cum ai spune că incapacitatea ta este un argument care dovedește capacitatea altcuiva, iar acest lucru este în mod evident o eroare de gândire. Dacă ești incapabil să rezolvi o problemă și ai acordat încredere altcuiva să se ocupe de acea problemă și recunoști și afirmi acest lucru, tu nu mai poți da lecții în acea problemă pentru că altfel înseamnă că ești nebun! Dacă vrei să dai lecții în problema în care ai acordat încredere altcuiva să se ocupe, trebuie să chemi pe cel căruia i-ai acordat încrederea pentru ca să te reprezinte! Dacă încredințezi altcuiva o problemă pentru că tu te consideri incapabil în acea problemă, tu pierzi dreptul de a da lecții la acea problemă prin cuvântul și angajamentul tău cu care ai acordat încrederea! Altfel înseamnă că știința și pregătirea de a rezolva o problemă constă în încredințarea problemei altcuiva, sau că dreptul altcuiva de a rezolva o problemă, reprezintă știința și pregătirea de a rezolva acea problemă! Spălarea creierului este deci o incurajare a dorinței de a evita anumite probleme și a le încredința unei autorități într-un climat presiune permanentă prin intimidare colectivă și contaminare colectivă cu sentiment de inferioritate și impunerea unor ritualuri prin care să fie exprimată inferioritatea, pentru recunoașterea ca argument a unui drept exclusiv al cuiva de a reprezenta voința unui grup. În momentul în care cineva manifestă o astfel de abordare, chiar și dacă este mai elegantă și fără a face uz de toate metodele posibile, înseamnă că discutăm despre spălare de creier.

Încrederea nu poate fi un argument pentru încredere, iar onorarea unor sarcini încredințate nu pot argumenta încrederea. Încrederea se argumentează numai prin disponibilitatea cât mai mare pentru confruntări în dezbateri deschise a tuturor părților care se contrazic, competiție deschisă de cât mai multe oferte și termeni de livrare cât mai exacți și siguri pentru oferte. Demonstrațiile, prestigiul, loialitatea sau tradiția sunt doar niște subiecte de dezbatere pentru confruntări și nu criterii sau dovezi pentru justificarea încrederii. Răul este începutul și sfârșitul unui bine și orice rău este întotdeauna un bine făcut prost. A fi împotriva răului înseamnă a fi împotriva începerii binelui, împotriva progresului și împotriva schimbării. Răzbunarea înseamnă a fi împotriva răului, iar motivul pentru care ne omorâm unii pe alții este că vrem să ne împotrivim „răului”. Noi trebuie să murim pentru ca să fim siguri că nu greșim sau că nu facem răul. Nu putem supraviețui fără să ucidem pentru a ne hrăni, iar binele este întotdeauna un rău mai acceptabil decât alt rău pentru că altfel ar trebui să discutăm despre perfecțiune.

Demonstrațiile sau tradiția nu pot dovedi nimic la oameni și la ființe. Viața este viitorul care explică prezentul și trecutul, iar moartea este trecutul care explică prezentul și viitorul. Trecutul poate dovedi ceea ce pot sau nu pot oamenii în prezent și viitor pentru că numai moartea poate fi utilă sau inutilă vieții, dar ceea ce vor acum sau au vrut cândva oamenii se vede numai din consecințe. Dacă știm în spre ce ne îndreptăm nu înseamnă că știm unde vom ajunge pentru că important este unde ne oprim și nu pe unde trecem. Dacă ne îndreptăm înspre ceva peste care nu putem trece, ne îndreptăm înspre ceva unde ne vom opri. Numai așa se poate cunoaște destinul omului. Însă atunci când folosim încrederea, nu mai suntem noi cei care mergem, ci noi ne-am oprit lăsându-ne purtați de către cel căruia i-am acordat încrederea. Cel care acordă încrederea nu poate reprezenta în cuvânt sau decizie pe cel în care are încredere în problema acelei încrederi pentru că este absurd! În acest caz încrederea ajunge să țină locul priceperii și științei, iar asta înseamnă spălare de creier.

Noi cunoaștem ceea ce vedem și ceea ce am înțeles, iar dacă nu cunoaștem înseamnă că avem nevoie să vedem și să înțelegem și dacă cunoaștem înseamnă că nu mai avem nevoie să vedem și să înțelegem. În confruntare se face lumină și putem vedea opțiunile, iar în competiție putem deosebi cât mai bine opțiunile bune de cele rele și dacă ceea ce vedem, nu este într-un timp și un spațiu exact și la fel pentru toată lumea, înseamnă că ceea ce vedem este doar imaginație și nu realitate. Atunci când mintea operează corect cu informații presupuse lucrează imaginația și nu gândirea, iar informațiile presupuse sunt reprezentări de lucruri care nu au un timp și un spațiu exact și sigur în realitate. Atunci când dovedim că o presupunere este o opțiune reală sau o alegere reală, înseamnă că argumentăm.

Fără dovezi privind realitatea sau fezabilitatea exactă în timp și spațiu real, discutăm numai presupuneri și imaginație și nu de gândire. Însă dacă toate acestea sunt reprezentate de oameni care se aleg unii pe alții și se evită unii pe alții, esențială va fi violența cu ajutorul căreia persoanele trebuie să se impună sau să se evite. Dacă gândirea nu mai există ci este doar reprezentată de persoane și tot ce putem face este să ne alegem sau să ne evităm unii pe alții, violența va fi esențială în existența noastă, pentru că a contrazice un reprezentant înseamnă conflict de persoană. Atunci când noi contrazicem reprezentanți, noi nu contrazicem argumente ci contrazicem persoana care reprezintă argumentele în calitate de reprezentant al argumentelor. Astfel vom avea nevoie de războaie pentru a ne alege și a ne evita unii pe alții și nu va mai rămâne timp de știință și pricepere pentru că ziua este aceiași pentru toată lumea în același timp. Încrederea este o confuzie asumată ca risc, între o persoană anume și orice alte lucruri, prin ceea ce noi numim actul de a fi „reprezentant”, iar „imaginea” reprezintă disponibilitatea noastră de a oferi această încredere unei persoane anume care are această „imagine”. Atunci când orice poate fi orice prin unitatea în confuzie, înseamnă că este întuneric pentru că în întuneric orice poate fi orice. Prin încrederea în acești reprezentanți deci, fie ne aflăm sub stăpânirea puterii întunericului, fie facem uz de această putere a întunericului.

Încrederea este precum a folosi o lumină mică pentru un spațiu mai mic cu scopul de a avea lumină mai puternică în acel spațiu mai mic. Mintea singură a unui om nu poate face lumină pentru el peste toate alegerile și opțiunile de lucruri în spațiu și timp nelimitat. Astfel că, omul trebuie să se specializeze numai pe o bucățică, iar în rest el trebuie să se bazeze pe încrederea în alții pentru a putea face alegeri și astfel se ajunge ca întunericul să devină la fel de important ca și lumina, pentru că o lumină mică nu luminează nimic într-un spațiu infinit și un timp infinit.

În minte suntem liberi să alegem existența, inexistența, locul și timpul lucrurilor. Dacă nu mai există minte ci doar persoane care reprezintă mintea, noi vom avea nevoie de violență pentru a ne impune ce să reprezentăm fiecare. Dacă nu rezolvăm problemele în mintea noastă cum le vom rezolva oare în realitate? Le vom rezolva la fel ca animalele, pentru că animalele nu prea au minte, folosind fiecare toată capacitatea lui de distrugere de care dispune. Pentru ca să reușești ceva ai nevoie de mai multe încercări pentru că foarte rar poți reuși din prima. Dacă noi nu încercăm în minte ceea ce vrem să reușim, inevitabil vom face foarte mult rău în încercările noastre folosind realitatea fizică pe post de minte. Astfel devenim un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții, iar dacă noi ne distrugem unii pe alții se va ridica întrebarea: Oare cine să distrugă pe cine? Iar pentru că întotdeauna cei puternici îi distrug pe cei slabi, noi vom avea nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere. Și cum întrebarea este: Oare cine să distrugă pe cine? astfel interesul se va concentra pe puterea de distrugere. Trebuie să distrugem distrugerea, iar asta se face prin puterea de a distruge. Degeaba ne amăgim cu egoismul și altruismul când sensul vieții este distrugerea distrugerii. Dacă ești egoist, ești un distrugător, iar dacă ești altruist, ești o unealtă a distrugătorului. Prin urmare, este nevoie de încredere sau de gândire atunci când ne distrugem unii pe alții? Cu ce scop poate fi cerută încrederea între oameni atunci când oamenii se distrug unii pe alții? Cu ce scop poate fi cerută o încredere câștigată fără confruntare, competiție și termeni de livrare?

Dacă ai acceptat un schimb în care să plătești un preț cu termeni de livrare pentru o ofertă fără termeni de livrare, drept este să plătești prețul respectând termenii de livrare întocmai după cum a fost înțelegerea! Iar dacă tu crezi că ai făcut o înțelegere proastă prin asta, înseamnă că ești prost și deci trebuie să recunoști că ești prost în fața întregii lumi și să te rușinezi de prostia ta în fața întregii lumi acuzând în același timp de prostie pe toți ceilalți care au făcut înțelegerea pe care ai făcut-o tu și care se laudă că sunt deștepți cu asta în fața întregii lumi. Nu contează ce contrazici, important este pe cine contrazici, pentru că binele și răul, dreptatea și nedreptatea au reprezentanți! Tu CINE EȘTI pentru ca să dai lecții? Dacă ești un gunoi, atunci tot ce spui și tot ce faci este de aruncat. Locul gunoaielor este la groapa de gunoi, iar gunoaiele care se cred mari, trebuie să dea lecții numai gunoaielor și numai la groapa de gunoi. Cam așa stau lucrurile de obicei cu încrederea câștigată pe nedrept.

În general această spălare a creierului este instituționalizată politic prin culturile religioase. Se spune că Biserica este separată de stat și de politică, dar nu este așa, Biserica și culturile religioase sunt instituții politice prin care se urmărește o promovare agresivă a modelului de sclav. Uzul de încredere este politica, iar încrederea este religia. Cum poți exploata încrederea dacă ea nu ar exista? Cum poți exploata credulitatea dacă ea nu ar exista? Încrederea este o fugă de anumite probleme, o evitare a unor probleme și o încredințare a lor în mâinile altora, în mâinile elitei politice și a celor ce controlează posesiunile materiale. Trebuie să urăști materia și să iubești cumva „spiritul”, imaginarul mai exact! Trebuie să dai materia în schimbul spiritului, să dai viața aceasta în schimbul celei viitoare! Te folosești de abstinența sexuală pentru ca să-i faci pe oameni să se gândească la sex, condiționezi familia de sexualitate și distrugi familia, după care ai cu ce „morală” să bați la cap oamenii amărâți care se ceartă între ei și lasă astfel politica „cui trebuie”. Însă familia trebuie să fie doar o responsabilitate a creșterii și educării copiilor și nu un ritual sexual, dar dacă ar fi așa, cu siguranță că cei din politică ar avea probleme. Societatea are nevoie de probleme pentru ca în schimbul rezolvării acelor probleme să se ceară un preț creându-se astfel alte probleme care să se rezolve cu un alt preț și tot așa. Sclavia are nevoie de oameni educați în suferință și nu în pofte, iar sexualitatea înseamnă lipsă a secretelor în timp ce politica presupune minciună. Moralitatea monopolului sexualității e o idee politică, la fel și scărpinatul sufletului prin supunere pentru a-i ședea bine în lumea de dincolo. De aceea principala problemă a sclavilor trebuie să fie ca numai spiritul să fie scărpinat bine în această lume prin ritualuri de supunere pentru că altfel cică nu îi va șade bine în viața de apoi. Unii sunt cu problemele cerului și astfel alții își pot vedea liniștiți de problemele pământului. E și asta o afacere! Te înscenează într-o piesă de teatru care nu trebuie deranjată să pari mai moral și mai răspunzător înaintea Lui Dumnezeu! Când mulțimile joacă teatru în grup fără să li se spună că joacă teatru, oamenii încep să poftească înșelarea. Nu este frumos să te simți moral și răspunzător înaintea altora? Dacă poartă și noroc? Cum să nu poarte noroc să pupi moaște și icoane? Icoanele plâng, moaștele cică miros frumos! Dacă poartă noroc să le pupăm? Hai să punem și bani la ele că poate așa le convingem mai ușor să ne poare noroc!

Binele și răul (3)

În prima și a doua parte legat de bine și rău, am explicat că binele este tot ceea ce protejează viața și răul este tot ceea ce amenință viața, iar viața înseamnă mijloace și scopuri în timp ce moartea numai cauze și efecte, iar viața pentru a fi utilă, trebuie să moară la fel ca în cazul prăzii și prădătorului. Dacă viața trebuie să aibă un scop, acel scop este moartea, pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Am vorbit despre nevoile vieții, despre condițiile încrederii care implică nevoile și despre echivalarea în schimburi a vieții cu moartea prin echivalarea valorică pentru schimburi a informațiilor, obiectelor și serviciilor, care înseamnă de fapt corupția în principiu după cum voi prezenta în cele ce urmează.

Binele înseamnă protejarea vieții după cum spuneam, adică satisfacerea nevoilor, iar răul înseamnă amenințarea vieții cu pericole. Despre nevoi am vorbit, deci care ar fi pericolele care amenință viața, mai pe larg, pentru a vorbi despre rău de această dată?

Răul se compune în principal din trei elemente subordonate ca și în cazul nevoilor iar în desenul de mai jos am reprezentat acest lucru după cum urmează:

Agresiunea, sacrificiul și minciuna ar fi după părerea mea principalele categorii de amenințări care pun în pericol viața la nivel de principiu. La început este agresiunea care pune în pericol supraviețuirea, apoi înfruntarea unei agresiuni implică sacrificiul și acest lucru presupune încredere la fel ca și în cazul nevoilor profesionale, iar după toate acestea urmează minciunile legate de confort. Răul înseamnă să fim un pericol unii pentru alții și să avem nevoie de agresiune, sacrificiu și minciună pentru a ne apăra unii de alții. Când urmărim nevoile naturale ne aflăm pe teritoriul binelui, iar când urmărim nevoile de a ne apăra unii de alții, ne aflăm pe teritoriul răului, pentru că este un rău să fim un pericol unii pentru alții.

Agresiunea implică atitudinile de asuprire, egoism și risc în care ne punem unii pe alții. Sacrificiul implică atitudinile de corupție, altruism și compromis în care ne punem unii pe alții. Minciuna implică atitudinile de a nu satisface o cerere de informație folosind omisiunea, iluzia și confuzia.

Asuprirea înseamnă să privăm pe cineva prin forță de mijloacele prin care își asigură supraviețuirea, să vătămăm sau să ucidem, egoismul înseamnă să punem un preț care implică privarea de mijloacele supraviețuirii, vătămare sau moarte, pentru a condiționa o anumită ofertă chiar dacă ne aflăm într-o poziție confortabilă din punct de vedere al nevoilor noastre, iar riscul înseamnă să creăm situații care pot implica nesatisfacerea nevoilor de supraviețuire sau moartea.

Deci agresiunea mai în abstract înseamnă să luăm cu forța, să punem un preț sau să creăm un risc.

Sacrificiul însă este răspunsul nostru de apărare la o agresiune care vine asupra noastră sau de toleranță față de acea agresiune. Sacrificiul reprezintă renunțarea la niște scopuri mai puțin importante atunci când ne aflăm în situația de a avea de ales între scopuri diferite ca importanță. Atunci când avem de îndurat, de plătit sau de riscat, este rău.

Sacrificiul se compune în principal din altruism, compromis și corupție. Dacă îndurăm asuprirea suntem altruiști, dacă plătim prețul facem compromis, iar pentru ca să nu îndurăm asuprirea și nici să facem compromis plătind prețul, noi alegem să devenim corupți.

Mulți consideră că ar trebui să fim altruiști și să îndurăm, că așa ar fi mai moral. Alții consideră că echitabil ar fi să se plătească prețul. Însă îndurarea sau prețul nu elimină cauza problemei. Iar pentru ca să nu îndurăm și nici să plătim prețul și totuși nici să eliminăm cauza problemei, mai rămâne corupția. Pentru că problema este satisfacerea nevoilor despre care am vorbit, nu îndurarea sau prețul.

În principiu corupția reprezintă confuzia binelui și răului ca rezultat al schimburilor în relațiile interumane, cu binele și răul ca rezultat al interacțiunii directe dintre om și natură. Corupția se manifestă de obicei prin compararea de lucruri din categorii foarte diferite care servesc unor scopuri foarte diferite. Lucrurile pot fi mai bune sau mai rele, numai comparându-le numai cu lucruri din categoria lor și prin care se urmăresc scopuri identice. Principalele categorii de lucruri după părerea mea sunt:

1. Obiectele (orice lucruri lipsite de viață care se pot înstrăina)
2. Informațiile (orice manifestări a reprezentărilor cu scopul comunicării)
3. Serviciile (munca sau orice activitate umană desfășurată în condițiile unui angajament de schimb)

Când informațiile, obiectele și serviciile sunt una prin echivalare valorică în schimburi, discutăm despre corupția de principiu. Asta înseamnă ca informațiile să fie adevărate, false, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau serviciile oferite la schimb. Obiectele sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu informațiile sau serviciile oferite la schimb. Serviciile sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau informațiile care se dau la schimb. Informațiile nu sunt adevărate, false bune sau rele în comparație cu niște informații, ci argumentul constă din foloase materiale sau prin oferirea de servicii. La fel și cu serviciile sau faptele. Faptele sunt bune sau rele nu în comparație cu niște fapte ci în urma unui schimb de obiecte și informații. Iar informațiile nu se compară cu informații pentru a fi mai bune sau mai rele, pentru că există schimburi de obiecte și servicii în urma cărora se decide dacă informațiile sunt bune, rele, adevărate sau false. Aceasta este corupția în principiu despre care voi vorbi într-un viitor post în care voi încerca să prezint principiile unui mecanism de sistem economic la care eu m-am gândit și prin care cred că se poate realiza dezideratul unei separări a competițiilor muncii, proprietăților și informațiilor.

Însă cum am putea oare să fim corupți și să fim și buni în același timp? Evident prin minciună. Cu ajutorul minciunii noi căutăm să ne inducem falsă o stare de confort psihic unii altora sau nouă înșine. Te uiți la TV și vezi fie politicieni îmbrăcați frumos care zâmbesc, dar și oameni supărați pe viață care se agită și se uită urât pentru ca să crezi că are cine să îți poarte de grijă și deci te poți culca liniștit. Realitatea însă este alta, problemele care sunt „dezbătute” sunt probleme în care nu te poți băga. „Problemele” aparțin numai acelora care pot răsplăti și pedepsi, adică a acelora care dețin puterea, iar în schimbul „rezolvării” acelor „probleme” se cere un preț de la fiecare dintre cei care nu au voie să se bage în acele „probleme”, iar dacă nu ar mai fi „probleme” ar însemna să nu mai fie nevoie de „soluții” în schimbul cărora să se ceară un preț. Adevărul crud este că a răsplăti o soluție înseamnă a răsplăti o problemă. De ce oare ar trebui răsplătite problemele? Nu știu. Cum putem avea încredere într-o lume în care binele și răul depind de răsplată și pedeapsă și că „problemele” nu sunt create artificial prin „a face rău”? Dacă binele, răul, încrederea și neîncrederea depind de răsplată și pedeapsă, nu vom avea oare nevoie de cât mai multă posibilitate de răsplată și pedeapsă pentru a ne apăra de cei care pot răsplăti și pedepsi? Nu vom avea nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere? Pentru asta avem nevoie de minciună, pentru a ne culca liniștiți.

Minciuna înseamnă orice nesatisfacere a unei cereri de informație. A nu oferi o informație când o deținem și ea este cerută prin întrebări înseamnă omisiune. A oferi o informație cerută afirmând că există ceva ce nu există sau că nu există ceva ce există, înseamnă iluzie. A oferi o informație afirmând că un anumit lucru este de fapt altceva când acest lucru nu este adevărat, înseamnă confuzie. Minciuna poate fi intenționată sau neintenționată, noi putem minți fără să ne dăm seama, fiind sinceri, sau putem minți planificând inducerea în eroare.

Omisiunea este pentru stăpânirea sau incapacitatea de reproducere și de obicei vine prin experți sau necunoscători, iluzia este pentru incapacitatea de a alege sau pentru stăpânirea alegerilor și vine prin oamenii sinceri sau care se pricep să joace teatru, iar confuzia este pentru incapacitatea de a dovedi sau stăpânirea dovezilor și ea vine prin obiceiuri și ritualuri simbolice.

Omisiunea, iluzia și confuzia sunt un singur lucru la fel ca și Sf. treime de exemplu, pentru că reprezintă o nesatisfacere a unei cereri de informație. În întuneric toate sunt una și una sunt toate, în întuneric totul este nimicul și nimicul este totul în uniune. În întuneric orice poate fi absolut orice, pe când la lumină putem vedea deslușit deosebirile și caracteristicile la ce detaliu vrem noi. Binele și răul sunt una în întuneric. Prin credință adevărul și minciuna sunt una, crezută poate fi și minciuna, dar și adevărul. În Biblie cunoașterea binelui și răului sunt păcatul originar. Cunoașterea prin experiment înseamnă căderea în păcat. Cunoașterea trebuie să vină numai prin credința în cuvântul celui ce poate răsplăti și pedepsi. Cine crede și împlinește credința se va duce în rai, iar cine nu crede, se va duce în iad. Confruntarea trebuie să fie numai la judecata din urmă care numai Dumnezeu știe când va fi, pentru că altfel trebuie să îl iei pe Dumnezeu din cer dacă poți. Competiția înseamnă închinare la idoli, iar termenii de livrare pentru promisiunile credinței nimeni nu-i cunoaște, nici îngerii și nici Fiul, ci numai Tatăl. Credința trebuie să țină numai de răsplată și pedeapsă, nu de confruntare, competiție și precizia termenilor de livrare. Cam asta ar fi pe scurt și cu încrederea în minciuna din vârful piramidei răului.

Numai că dacă se împlinesc nenorocirile proorocite, atunci este adevăr! Cum putem să nu avem încredere în adevăr! Pământul va arde cu tot ce este pe el, dacă se întâmplă, iată adevărul! Întâi vor venii hristoșii mincinoși la rând, iar ultimul care reușește să se facă crezut este cel adevărat! Dacă se întâmplă, iată adevărul! Au murit cei 20000 de prunci pentru ca Hristos să plece exact în Egipt de unde a început totul? Iată adevărul! Cum oare de s-au înțeles acei trei magii așa de bine cu Dumnezeu în legătură cu Egiptul? Eu nu mă pricep la magie. Însă crucea este un exemplu de urmat dacă ne dorim sclavie și asta este tot ce contează. Nu trebuie nici să ne facem probleme în legătură cu sclavia și războaiele, pentru că există sufletul care iese din noi după ce murim și se va duce în rai dacă suferim și murim pentru ceea ce ni se cere să suferim și să murim. Trebuie doar să credem și să ne controlăm mintea. Pornirea, oprirea, dirijarea și verificarea minții este esențială pentru credință. Controlând controlul vom pierde controlul și astfel vom avea nevoie de controlul altora care sunt fericiți să ni-l ofere dacă le plătim prețul lor mai mult sau mai puțin obligatoriu.

Răutatea lucrează prin ură și frică. Urăști pe cine nu îți știe de frică și îți este frică de cine te urăște. La oricine se găsește frica și ura este spre rușinea lui. Frica și groaza este miza răutății. Oricine nu se îngrozește la comanda cuiva trebuie urât de tot ceea ce există. Răutatea este oriunde binele înseamnă să urăști la comanda cuiva pe cei ce nu se îngrozesc la comanda cuiva. La oricine se găsește această atitudine este spre rușinea lui. El va sfârși pândit și atacat de cine nu se așteaptă, pe la spate, prin surprindere, pe neașteptate și fără nicio ezitare. Cei răi sunt toți cei ce au încredere în ură și frică, de aceea sfârșitul lor va veni de acolo de unde ei sunt iubiți. Corupția sfârșește prin trădare și trădarea sfârșește prin corupție. Cei răi iubesc și sunt iubiți de cei ce se lasă corupți de răsplata și pedeapsa lor, iar ei se tem cel mai mult de trădarea acelora care îi iubesc. Știința lor este sacrificiul proștilor, dreptatea lor este aruncarea vinovăției pe cei ce nu se tem de ei și iubirea lor este corupția cu răsplată și pedeapsă pentru a câștiga cât mai multă putere de a răsplăti și pedepsi pe oricine, pe spinarea proștilor, ascunzându-se în spatele nebunilor care se mândresc lăudându-le pentru câștig escrocheriile, cu sinceritate și nevinovăție, în numele științei, cunoașterii, înțelepciunii și moralei.

Prin prostie se descoperă răutatea și prin răutate se descoperă prostia. Trebuie pândit când să o faci pe prostul pentru a descoperi răutatea și când să o faci pe răul pentru a descoperi prostia. Cei răi devin proști când te prefaci că ești prost și cei proști devin răi când te prefaci că ești rău. Prostia prostește răutatea spre rușinea răutății și răutatea înrăiește prostia spre rușinea prostiei. Prostia este credința în măștile, poeziile și dansurile escrocilor, de dragul cărora proștii își sacrifică viața pentru poveștile de care se minunează nebunii cu mândrie în numele cunoașterii, iar răutatea este înșelarea și răzbunarea pe care o plănuiesc escrocii împotriva altor escroci, pe spinarea proștilor și ascunzându-se în spatele nevinovăției nebunilor care laudă escrocheriile pe muzica sincerității. Oricine poartă o mască în care oamenii cred, acela este o țintă a corupției și șantajului pe care se clădesc mafiile. Încrederea transformă pe oricine în țintă a corupției și șantajului. Toți oamenii poartă măști prin care să devină reprezentanți ai dorințelor altora pentru a cere lucruri reale cu termeni de livrare exacți în timp și spațiu și a oferi în schimb lucruri fără termeni de livrare, cu termeni de livrare nesiguri sau modificabili. Dacă se întâmplă răul important este pe cine cade vina, iar dacă se întâmplă binele important este cine va plăti prețul. Pentru că nu există bine și rău ci numai reprezentanți ai binelui și răului pentru că fără asta nu ar mai avea cum să fie conflicte de persoană. Pentru că cine sunt și cine ești este realitatea și nu ceea ce se întâmplă. Pentru că nu contează realitatea, contează numai cine reprezintă realitatea. Pentru asta avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, pentru ca cei slabi să aibă nevoie de cât mai multă apărare de la cei puternici în schimbul unui preț cât mai mare. Pentru asta, dacă un rău prin care se poate câștiga putere poate fi făcut, atunci el se va face, iar dacă nu poate fi făcut, nu se va face. Însă dacă se face totuși un rău sau chiar un bine, deși prin asta nu se câștigă putere, sau chiar se pierde putere, atunci ori este o răzbunare, ori este o inducere în eroare, ori este o prostie. Numai astfel putem concepe încrederea într-o lume rea. Deschidem ochii numai la ceea ce se poate și nu se poate, pentru că tot ceea ce se vrea și nu se vrea este numai pentru acoperirea ochilor. Aceasta este arta necredinței. Necredința în măștile reprezentaților binelui și răului. Pentru asta, cei ce se laudă cu adevărul trebuiesc încercați prin minciuni, dar cei ce se laudă cu înșelarea sunt niște lași. Înșelarea este numai pentru cei ce se laudă cu adevărul pentru ca să se impună prin asuprire. Asuprirea este cauza minciunii, iar vinovăția pentru toate minciunile și înșelările, aparține numai celor ce asupresc. Ei trebuiesc înșelați, pentru a fi pândiți și atacați pe la spate când nu se așteaptă, cu toată ferocitatea, în punctul lor slab. De aceea este bine să fim iertători și prietenoși cu cei răi, încercând pe cât posibil să îi îmblânzim, dar fără să atragem atenția cu o blândețe exagerată care să ducă la bănuieli. Momeala împotriva celor răi este încrederea și momeala împotriva celor buni este mila, dar mila este o faptă rea, pentru că binefacerea nu se face oferind peștele, ci numai oferind undița, barca și balta cu pește.

Ne dați și nu ne luați! Ne luați și nu ne dați! Milă!!! Dar unde este producția? Aici este prostia! La cine este pomul care rodește roadele pentru lauda milei? Foarte simplu, în minuni! În știința rugăciunilor milei datului și luatului de minuni! Ce atâta știință dacă este Dumnezeu care își face milă cu minunile? Dacă vine apocalipsa cu toate nenorocirile, iată adevărul! Cum să nu avem încredere în adevăr? Dacă se întâmplă răul, important este cine este vinovat sau nevinovat și care este pedeapsa, iar dacă se întâmplă binele important este care e prețul și cine plătește prețul și cui! Asta e toată știința! Rugăciunea, mila, iertarea și minunea, sunt atotștiința Lui Dumnezeu! Trebuie să credem, pentru că proorocirile cu nenorociri sunt adevărate și unde este adevăr, trebuie să avem încredere în adevăr! Numai astfel primim milă fiind iertați de urgiile războiului sfânt! Aceasta cică e știința creației universului prin cuvânt, pentru că prin cuvânt se creează existența în loc să fie numită existența! Comanzi și se face! Dacă nu se face atunci este păcat, iar plata păcatului este moartea! Nu este și asta o știință? La ce ar trebui mai mult de atât? Asta este atotștiința și atotputernicia creației universului și gata! Nu este mai convenabil așa? De asta contează doar cine sunt și cine ești! Cine sunt și cine ești? Este măreția prin înjosire care se vede în toate religiile! Dumnezeu este mare prin înjosirea oamenilor, atotputernic prin slăbiciunea oamenilor și atotștiutor prin neștiința oamenilor! Nu contează ce există, contează ce se arată! Nu contează ce se întâmplă, contează ce se crede! Nu contează ce se face, contează ce se povestește! Asta este știința creerii lumii datului prin milă și luatului prin război! De belșug se ocupă sclavii și de sclavi se ocupă stăpânii. Aceasta este știința păcii. Dar ce să fie cu sclavii înlocuiți de tehnologie? Armatele se înlocuiesc și ele cu mașini! Folosim mașinile să distrugem mașinile până când avem iar nevoie de sclavi, iar vinovat pentru toate este diavolul! Ne întoarcem cu credință la Dumnezeu care are adevărul nenorocirilor de care este vinovat diavolul și așteptăm mântuirea minunilor milei care se va da când va vrea Dumnezeu.

Binele și răul (1)

Răul este începutul și sfârșitul binelui, iar binele este începutul și sfârșitul răului. Orice bine care are un început și un sfârșit este dependent de rău la fel cum este și cu nașterea și moartea. Înșelăciunea este dependentă de promisiuni frumoase, de zâmbete frumoase, de o momeală frumoasă, iar sfârșitul înșelăciunii este dreptatea prin despăgubirea dreptății.

Răul este orice cale care duce către moarte și binele este orice cale care duce către viață. Viața reprezintă capacitatea unui lucru de a se condiționa de viitor prin mijloace și scopuri la fel cum lucrurile fără viață se condiționează de trecut prin cauze și efecte. Idealul vieții este să existe cât mai multe ființe care să poată controla cât mai multe scopuri pe o perioadă cât mai îndelungată de timp. Cu cât o ființă poate realiza mai multe scopuri cu atât este mai evoluată. Viața este un control al viitorului și o condiționare a trecutului și prezentului de viitor prin mijloace și scopuri.

În relațiile dintre noi răul înseamnă să ne pune viața în pericol unii altora și să avem nevoie de cât mai multă putere doar pentru a ne apăra unii de alții. Răul în relațiile dintre noi înseamnă să fim un pericol unii pentru alții, astfel să avem nevoie să ne apărăm unii de alții, iar cu cât ne putem apăra mai mult unii de alții, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și tot așa.

Binele reprezintă în relațiile dintre oameni colaborarea cât mai eficientă pentru a folosi natura în folosul vieții. A folosi natura în folosul vieții implică nevoile noastre care pot fi de trei feluri și anume:

1. Nevoi de supraviețuire;
2. Nevoi de confort și
3. Nevoi profesionale.

Prin nevoi de supraviețuire înțeleg minimum necesar de supraviețuire, prin nevoi de confort înțeleg limita până unde dacă am avea mai mult am avea degeaba mai mult, iar prin nevoi profesionale înțeleg totalitatea lucrurilor care sunt utile vieții numai în mod indirect, iar în mod direct sunt inutile pentru supraviețuire sau confort.

Nevoile profesionale implică specializarea, iar specializarea implică încrederea și deci religia. Fără încredere noi ar trebui să fim atotștiutori și atotpricepuți. Încrederea mai implică și cunoașterea prin învățare. Fără încredere suntem dependenți total de experiment pentru a cunoaște. Încrederea este ca un buton pe care apăsăm cu speranța că se va întâmpla ceea ce ne dorim dar noi nu înțelegem procesul prin care se întâmplă ceea ce sperăm. Dacă am înțelege procesul am avea știința, însă dacă apăsăm pe buton fără să cunoaștem și să înțelegem procesul, atunci folosim religia, folosim încrederea sau credința. „Dumnezeu” se vrea a fi în esență un astfel de buton, doar că e o propagandă la încredere doar de dragul încrederii. Oricum, nevoile profesionale implică diviziunea muncii în specializări,iar această diviziune în mai multe specializări trebuie să formeze un întreg prin încredere. Încredere înseamnă să ne bazăm pe faptul că vom primi ceea ce am cerut, dar acest lucru nu este suficient pentru că termenii de livrare exacți ai obiectului în timp și spațiu sunt un aspect esențial. Cum ar fi să te duci la un magazin și să plătești pentru ca să cumperi o hârtie igienică, iar vânzătorul să îți spună că nu știu nici îngerii și nici Fiul când vei primi hârtia igienică ci numai Tatăl? Dacă ai o problemă cu asta, du-te în cer la Tatăl dacă poți și discută! Esențial pentru orice încredere nu este doar combaterea iluzionismului ci și combaterea problemelor cu termenii de livrare. Însă termenii se livrare implică și satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod esențial! Este exact ca și cu trenul care există numai în locul exact și la timpul exact. Altfel trenul nu mai există decât doar în mintea noastră, iar dacă spunem lucruri care există numai în mintea noastră și care nu există în realitate, atunci mințim și suntem mincinoși. În mintea noastră suntem liberi să alegem timpul și spațiul pentru existența lucrurilor, iar în realitate timpul și spațiul este întotdeauna același pentru toată lumea.

Alt aspect al binelui și răului, al vieții și morții este că în principiu nimic cu viață nu poate util vieții fără ca să moară, rar dacă viața are un scop, acel scop sigur este moartea pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Este exact ca și cu o găină care pentru ca să fie utilă ea trebuie omorâtă pentru a fi gătită. Exact ca și cu pământul sau tehnologia care este util totuși nu are viață. Are pământul sau tehnologia intenții de viitor ca să putem spune că au viață? Pământul este de fapt o tehnologie, de fapt tehnologia este noul pământ, dar tehnologia și pământul nu au intenții pentru sine, ele sunt altruiste până la cruce. Morții din groapă sunt așa de altruiști încât se dau pe sine viermilor și pământului pentru ca putrezind să devină hrană pentru iarbă. În principiu numai moartea poate fi utilă vieții, iar viața nu poate fi utilă decât numai dacă moare prin altruism. La fel cum prada este utilă prădătorului numai prin vânătoare.

Va urma…

Puțină alfabetizare

Acest blog este dedicat ăn principal problemelor social-umane, adică problemelor relațiilor interumane văzute din mai multe perspective cum ar fi: psihologia, politica, economia, religia, familia, etc.. Pentru a aborda acest gen de probleme într-un mod neinterpretabil și pentru a putea formula observații, idei și critici clare cu argumente cât mai neinterpretabile, aș vrea să clarific pentru început unele din principalele noțiuni de care ne lovim de obicei abordând acest gen de subiecte.

Ce este încrederea și cum se manifestă?

Încrederea poate fi privită din mai multe puncte de vedere, dar în esență, încrederea trebuie să o aibă cel care încredințează ceva cuiva pentru a renunța la o sarcină sau pentru a scăpa de ea. Dacă nu încredințăm nimic, nu avem ce încredere să avem. Ceea ce putem încredința investind încredere trebuie să fie evident libertatea sau dreptul de a face ceva anume și control unui curs de evenimente anume.

Despre libertate

Libertatea se referă la posibilități de opțiuni, iar opțiunile sunt de trei feluri și anume:

1. Alegeri
2. Evitări
3. Renunțări

Alegerea reprezintă excluderea mai multor opțiuni în favoarea uneia, evitarea se referă la orice lucru care poate împiedica controlul unei alegeri, iar renunțarea reprezintă abandonul controlului.

Ce înseamnă controlul?

Întâi este libertatea cu opțiunile, apoi alegerea, apoi evitarea și abia la urmă putem discuta despre control. La ce ar folosi să alegem o mașină pe care să nu o putem controla? Evident la nimic. Libertatea înseamnă opțiunile noastre, dar dacă opțiunile noastre sunt incontrolabile atunci ele nu folosesc la nimic, iar noi renunțăm la ele sau căutăm să le evităm.

Controlul înseamnă patru lucruri și anume:

1. Pornire;
2. Oprire;
3. Dirijare;
4.Verificare.

Despre relațiile interumane și apariția valorilor sociale

Nu întotdeauna încredințăm toată libertatea sau tot controlul, dar încrederea implică întotdeauna încredințarea unei libertăți și a unui control prin ceea ce noi numim „DREPTURI”.

Nu întotdeauna încredințarea de drepturi se face prin încredere, ci se poate revendica pur și simplu abuziv sau cu forța, se poate face și în urma unei situații disperate sau de urgență în care nu avem de ales, etc.. Atunci când am încredințat drepturi fără încredere, singurul lucru care ne mai rămâne este speranța.

Însă pentru că încrederea implică o încredințare sau chiar o încredințare potențială a unor drepturi, încrederea implică relația interumană și deci schimbul.

Schimburile sau relațiile pot fi de trei feluri și anume:

1. relații motivate prin nevoi;
2. relații motivate prin merit;
3. relații motivate prin forță.

În sistemul de valori al societății noastre, pe primul loc este forța, pe al doilea este meritul și pe al treilea este satisfacerea nevoilor. Așa stau lucrurile dacă vrem să fim realiști și acesta este motivul pentru care încrederea este foarte dificil de câștigat și de obținut. Încrederea de cele mai multe ori este inexistentă, ea confundându-se cu o speranță.

Însă încrederea mai are și alte două aspecte și anume că ea se poate refiri fie la buna credință, sau fie la abilități. Fie la ceea ce vrem, sau fie la ceea ce putem. A avea încredere în capacitatea cuiva înseamnă și „a avea bază” în cineva. Aceste două aspecte legat de încredere sunt foarte importante pentru că nu tot ceea ce se poate se și vrea, și nu tot ceea ce se vrea se și poate.

Alt aspect foarte important al încrederii se referă la faptul că schimburile relaționale pot implica trei categorii fundamentale de lucruri și anume:

1. Informații;
2. Obiecte;
3. Servicii.

Deosebirea între informație, obiecte și servicii ( sau muncă să-i spunem), este că informația are ca singură destinație relevantă mintea noastră, iar în minte noi suntem liberi să alegem timpul și spațiul existenței oricăror lucruri după cum ne place. Obiectele au nevoie de un timp și un spațiu exact pentru ca să poată exista, iar proprietățile obiectelor sunt independente de decizia umană chiar dacă utilitatea lor depinde de alegerea noastră. Serviciile sau munca să-i spunem, depind de alegerea umană ca existență și utilitate iar ele au nevoie de asemeni de un timp și un spațiu exact pentru a se putea desfășura. Acest aspect este foarte important pentru că orice discuție serioasă despre obiecte și fapte, despre care spunem că există, au existat sau vor exista, trebuie să fie o discuție în care să se specifice exact locul și timpul. Diferența dintre realitate și imaginație este exactitatea spațiului și timpului. Orice lucru care nu există într-un timp exact și un loc exact este un lucru imaginar și nu un lucru real. Informațiile însă pot fi informații adevărate sau false, dar care să se refere fie la lucruri presupuse sau imaginare, fie la lucruri reale.

Despre viață și rolul încrederii și neîncrederii în viață

Viața reprezintă în esență proprietatea lucrurilor de a se putea condiționa de viitor prin scopuri la fel cum obiectele lipsite de viață se condiționează de trecut prin cauzalitate. Scopurile și mijloacele sunt pentru viață ceea ce cauzele și efectele sunt pentru obiectele fără viață. Cu cât o ființă poate controla mai multe mijloace și scopuri cu atât ea este mai evoluată.

Însă oamenii se pot ajuta unii pe alții prin diviziunea muncii în specializări, iar prin asta ei pot controla mult mai multe scopuri și mijloace decât separați. De aici vine și nevoia de încredere. Scopul oricărei încrederi după cum spuneam, este încredințarea unor drepturi, dar imediat ce am încredințat acele drepturi, noi am pierdut libertate și control, pentru că drepturile sunt date celui căruia i s-a încredințat. Prin încredere însă, dacă ea există cu adevărat, noi putem spune că nu am pierdut acele drepturi și acel control, deși acele drepturi sunt date prin încredințare.

Atunci când lipsește „buna credință”, dar putem „avea bază” unii în alții, noi vom așeza meritul pe primul loc în sistemul de valori. Meritul este în esență o competiție pentru preț. Noi spunem că „merităm”, dacă plătim prețul. Însă dacă nu putem plăti prețul, atunci nu merităm și deci dorințele și nevoile oricui „nu merită” devin irelevante. Prin urmare, lipsa „bunei voințe” aduce cu sine obligația de a plăti un preț, iar obligația de a plăti un preț implică nevoia de „obligație” sau de „forță”. Noi ne obligăm unii pe alții prin ceea ce numim „forță”.

Însă atunci când se accentuează un conflict între prețuri și nevoi, pe primul loc în sistemul de valori al societății va fi forța sau violența. Fără forță nu putem obliga la plata prețului și fără plata prețului ne simțim viața amenințată pentru că fără să punem un preț nu ne putem satisface nevoile și deci nu putem supraviețui.

Dar cum să putem avea încredere în cineva care se depărtează de nevoile naturale și se concentrează numai pe forța cât mai multă de care dorește să dispună pentru a putea impune un preț cât mai mare prin care să poată dispune de cât mai multă forță pentru a se apăra de cei ca el? Cum putem avea încredere în cei care vor cât mai multă putere pentru a se apăra de cei cu putere. Ei bine, nu putem avea încredere în cei care vor cât mai multă putere pentru a se apăra de cei cu putere. Tot ce ne poate rămâne este speranța la milă, rugăciunea și umilința.

Puterea în relațiile interumane

Însă după cum spuneam, încrederea implică încredințarea și deci un schimb, mai exact cerere și ofertă, iar într-un schimb poate exista cerere și ofertă pentru informații, obiecte sau servicii.

Locul informațiilor este mintea noastră, iar mintea noastră e organul de simț pentru posibilitățile de opțiuni în timp legat de satisfacerea nevoilor noastre pentru viață. Orice obligare prin forță implică o condiționare a satisfacerii nevoilor sau dorințelor printr-o agresiune. Puterea unui individ asupra altui individ din punct de vedere social este de fapt slăbiciunea unui individ față de lipsa slăbiciunii altui individ. Puterea unui individ nici măcar nu există în realitate, în realitate există doar slăbiciune. Un individ nu poate fi mai puternic în relațiile sociale ci poate fi doar mai slab pentru că puterea socială este după cum spuneam o putere încredințată, o putere ce constă din drepturi încredințate. Puterea este o iluzie, slăbiciunea este realitatea. A fi puternic înseamnă doar a te raporta la altcineva mai slab. Iar oamenii „slabi”, sunt „slabi”, pentru că ei încredințează din puterea lor, prin dreptul altora asupra lor.

Despre dependența de putere

Puterea de care dispun „cei puternici” sau „cei cu putere” constă în esență din răsplată și pedeapsă. Dependența de putere este dată de nevoia de a putea răsplăti și pedepsi cât mai mult pe câți mai mulți pentru a ne apăra de cei care pot și vor același lucru. Puterea creează astfel o dependență care se escaladează. Când suntem dependenți de putere, trăim pentru a ne apăra unii de alții și cu cât ne putem apăra mai mult, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și avem nevoie astfel să putem să ne apărăm din ce în ce mai mult tot așa la infinit. Dependență de putere cere apărarea care de fapt este un pericol și acest pericol cere iarăși apărare care iar înseamnă pericol și tot așa.

Puterea despre care vorbesc, puterea socială, este un rezultat al unei încredințări după cum spuneam, deci ea nu există în realitate ca putere ci este doar o slăbire a altor oameni prin transferul unor drepturi sau privilegii. Prin puterea luată ca scop este de fapt slăbirea și incapacitatea altora prin transferul de drepturi.

Despre puterea prin reprezentare

Incapacitate. Incapacitate, dar incapacitate de a alege și a controla ce?

Evident, incapacitate de a alege și controla:

1. Informațiile;
2. Obiectele
3. Serviciile

Când avem nevoie să ne apărăm unii de alții, avem nevoie de putere, iar noi încredințăm puterea (libertatea și controlul nostru) altora mai puternici, tot pentru a ne apăra unii pe alții. Astfel se ajunge ca noi să fim reprezentați de altcineva în a ne apăra unii de alții. Căutăm pe cineva „de încredere” și îi încredințăm lui puterea pentru a ne reprezenta în a ne apăra unii de alții și de cele multe ori, această reprezentare ne este impusă.

Avem deci de încredințat trei lucruri și anume:

1. Accesul și controlul legat de informații (CREDINȚA)
2. Accesul și controlul legat de obiecte (PROPRIETATEA)
3. Accesul și controlul legat de servicii (SUPUNEREA)

Atunci când avem libertatea (accesul), dar și controlul (pornirea, oprirea, dirijarea și verificarea) pentru un lucru anume, înseamnă că „stăpânim” acel lucru sau deținem puterea asupra acelui lucru.

Puterea – manifestare a încrederii; Gândirea – manifestare a neîncrederii

A stăpâni informațiile înseamnă a stăpâni ceea ce se poate afla în mintea oamenilor și deci a stăpâni mintea oamenilor. Când nu avem încredere în capacitatea noastră de a ne folosi mintea noi trebuie să încredințăm minții altora deciziile noastre. Când nu avem încredere în mintea altora, singura opțiune care ne rămâne este să ne folosim noi mintea pentru a lua noi deciziile. Când avem încredere într-un doctor de exemplu, îl lăsăm pe el să gândească în locul nostru, iar noi doar semnăm că suntem de acord cu asta. Când avem încredere într-un programator, lăsăm programatorul să se gândească la ceea ce se întâmplă când noi apăsăm pe buton. A merge pe încredere înseamnă a lăsa binele, răul, adevărul și minciuna în seama minții, gândirii și deciziei altuia. Pentru că noi mergem pe încredere! Asta înseamnă încredere, înseamnă renunțare la gândire. Când avem încredere în cineva, noi am ales să nu mai fim „de capul nostru” ci să fim după „capul” altuia. Iar când nu suntem „lăsați de capul nostru”, înseamnă că ne este impus să avem încredere în „capul” altuia.

Încrederea și gândirea sunt deci două lucruri opuse.

Despre mintea umană, gândire și simțul moralității

Încrederea poate fi privită sub aspect moral însemnând „a avea bună credință”, ca o încredere competență însemnând „a avea bază”. Ambele aspecte implică gândirea, iar gândirea este capacitatea minții de a prelucra informații pentru a percepe opțiunile de alegeri în timp. Mintea este organul nostru de simț pentru perceperea opțiunilor în timp, iar celelalte cinci simțuri sunt pentru opțiunile noastre în spațiu. Noi întâi percepem opțiunile, iar apoi le comparăm în termeni „bine” și „rău”. Numim „bine” ceea ce protejează viața și „rău” ceea ce amenință viața.

Într-un viitor apropiat voi detalia problemele credinței, proprietății și supunerii. Cuvântul fără de faptă este minciună, fapta fără de cuvânt este realitate și numele faptei este adevărul. Ceea ce este, este ceea ce dispare atunci când iei și apare atunci când pui. Acestea sunt maximele pe care eu le folosesc de obicei pentru a mă gândi cum să formulez definiții.

În mintea noastră deci suntem liberi să alegem timpul și spațiul pentru existența și inexistența a orice. În realitate însă trebuie să ne supunem legilor fizicii, legilor cauzalității. Gândirea însă este procesul prin care noi decidem să alegem, să evităm sau să renunțăm în privința opțiunilor. Gândirea nu înseamnă respectarea unor operații deja gândite. Gândirea nu poate fi respectarea gândirii! Dacă noi nu alegem, evităm sau renunțăm ci doar respectăm alegeri, evitări și renunțări, noi nu gândim ci doar respectăm ceea ce este deja gândit. Gândirea este un proces de luare al deciziei și nu un efort de a respecta decizii. Gândirea este ceea ce facem cu libertatea și controlul pe care le deținem și nu sarcina de a respecta niște instrucțiuni. Instrucțiunile sunt rezultatul din gândii și nu gândirea. Gândirea este un legiuitor, iar mintea este un executiv.