Moralitatea și imoralitatea

Moralitatea reprezintă principiile și regulile pe care noi le susținem în argumentarea unei cunoașteri a binelui și răului pentru o perspectivă de timp cât mai îndelungată și cu implicații la un număr de oameni cât mai mare. Moralitatea este o problemă pentru anumite situații date în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni. După părerea mea, acele situații se referă la ceea ce am vorbit la început legat de politică și religie, mai exact la principiile condițiilor încrederii și principiile condițiilor uzului de încredere. Încrederea este de fapt religia iar uzul de încredere este politica. Prin urmare există două situații în care discutăm despre moralitate și imoralitate și anume:

1. Principiile condițiilor câștigării încrederii
2. Principiile condițiilor uzului de încredere

Toate contradicțiile care implică argumentul încrederii, credinței, imaginii sociale, identității culturale, recunoașterii profesionale, poziției ierarhice sau calității de reprezentant, sunt conflicte de persoană și nu doar niște simple contradicții! Tot ce implică încrederea este de fapt, o confuzie asumată dintre persoană și obiectul încrederii și prin urmare deci, orice contradicție în care este invocat argumentul încrederii, înseamnă intimidare și conflict de persoană! Iar în cazul credinței pe care am definit-o ca fiind orice încredere impusă prin exercitarea puterii, adică prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare, discutăm de această dată despre o discriminare asumată de arme destinate conflictului de persoană, cu scopul asigurării și impunerii unei părtiniri, pentru cazul unui eventual conflict de persoană! Acestea sunt riscurile încrederii în general în orice relație interumană, iar aceste riscuri reprezintă prețul pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm pentru a putea evita inconvenientul necesității atotcunoașterii și atotpriceperii și a putea acționa fiecare specializat pe domenii restrânse și diferite care să se completeze într-un întreg prin care să se poată satisface nevoile de supraviețuire și confort pentru toată lumea.

Atunci când cineva ne cere încredere, trebuie să existe niște reguli generale adică niște principii care să fie respectate pentru câștigarea încrederii, iar atunci când cineva uzează de încredere, la fel trebuie să existe niște reguli la fel pentru toată lumea, care dacă nu sunt respectate, atunci încrederea să se piardă. Încrederea este precum orbul și călăuza, iar mintea reprezintă ochii noștri pentru timp. Noi putem fi orbi fie pentru că nu putem vedea, fie pentru că ne sunt acoperiți ochii de cineva, sau fie pentru că nu vrem să ne uităm undeva și lăsăm pe altcineva să se uite pentru noi și astfel fiecare să se poată uita cu toată băgarea de seamă numai la ceea ce a ales el să vadă. Atunci când lăsăm pe altcineva să se uite și să vadă ceva în locul nostru înseamnă că noi oferim încredere, dar încrederea poate fi impusă prin forță sau eliminată prin forță de către cei ce dețin puterea. Puterea este pedeapsa și răsplata, iar noi putem da dreptul exercitării acestei puteri pe încredere și îl putem lua dacă mai avem dreptul, dar puterea se poate impune și de la sine prin război, iar alteori avem nevoie de război pentru a putea lua puterea de la cineva care abuzează de ea. Prin urmare, problema moralității și imoralității se extinde de la încredere și uzul de încredere și la putere și uzul de putere. Moralitatea legată de câștigarea puterii și exercitarea puterii reprezintă dreptatea, sau cel puțin aceasta este definiția mea pentru dreptate. Dreptatea se face prin legi, iar impunerea respectării legii prin uzul de putere este justiția sau cel puțin asta înțeleg eu prin justiție.

Astfel că acum avem:

1. Moralitate a câștigării încrederii
2. Moralitate a uzului de încredere
3. Moralitate a câștigării puterii
4. Moralitate a uzului de putere

Încrederea și dreptatea sunt precum pânda și vânătoarea, iar problema pândei și vânătorii este dacă noi pândim și vânăm pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, nevoile profesionale și nevoile de confort, sau pândim și vânăm cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere sau a ne da cât mai mari. Dacă pânda și vânătoarea noastră este împotriva noastră și nu pentru nevoile noastre, atunci pânda și vânătoarea trebuiesc socotite ca fiind imorale.

Încrederea argumentată de pedeapsă și răsplată reprezintă credința după cum am explicat atunci când am vorbit despre putere. Atunci când încredințăm dreptul de a exercita puterea pentru a impune o voință, înseamnă că avem credință sau acordăm credință. Faptele care roiesc în jurul ideii de credință afirmă această definiție pe care eu o dau credinței. La fel este și cu încrederea. Investigațiile unui cercetător în știință implică atenția pe care o presupune statul la pândă. Numai că știința trebuie să treacă testul experimentului pentru a se putea numi știință, iar acest test al experimentului presupune desfășurarea unor activități care să fie pregătite la fel precum un atac dintr-o vânătoare.

Atunci când ne vânăm unii pe alții sunt foarte importante discriminările în drepturi. Cel puternic va căuta să fie cât mai puternic și va face ca cel slab să fie cât mai slab pentru ca cel mai puternic să aibă în mână pe cel mai slab pentru totdeauna. Cel slab va căuta să se apere de cel puternic plătind cu toată puterea lui pe care o mai are pe altcineva puternic pentru ca să primească în schimb securitatea prin angajamentul unei confruntări între cei puternici în cazul în care cel slab este pus în pericol.

Slăbiciunea și puterea sunt date de drepturile de a vedea și de a ataca. Trebuie să ai dreptul de a putea pândi și dreptul de a putea vâna. Dacă nu ai niciun drept de a pândi și de a vâna și vrei să pândești și să vânezi pe cei care au toate drepturile și mijloacele de a pândi și a vâna, atunci va trebui să fi suficient de creativ încât să îți construiești singur mijloace de pândă și de vânătoare, să ai abilitățile necesare de a utiliza acele mijloace de pândă și vânătoare pentru putea răpune pe cei cu toate mijloacele de pândă și vânătoare câștigate prin drepturi și să ai și un plan al înlănțuirii cauzale a tuturor evenimentelor prin care să argumentezi că în urma acelei vânători vei răpune pe cei puternici prin drepturi.

Pentru ca să nu se ajungă la astfel de situații, noi invocăm ceea ce se numește „DREPTATEA”. Dreptatea este constituită din acele drepturi și îndatoriri apărate prin forță, dar care dacă sunt morale, atunci prin acele drepturi se urmărește ca oamenii să nu se autodistrugă atunci când se vânează unii pe alții ci să se urmărească protejarea vieții și satisfacerea nevoilor.

Prin urmare, atunci când discutăm despre drepturi și îndatoriri apărate prin pedeapsă și răsplată se ridică problema moralității dreptății și atunci când discutăm despre înțelegeri fără pedeapsă și răsplată se ridică problema morațității încrederii.

Astfel se ridică întrebarea: În ce să avem încredere să încredințăm puterea pentru impunerea și apărarea drepturilor și îndatoririlor? În ce condiții ne putem asigura că drepturile și îndatoririle conduc către o protejare a vieții și o satisfacere a nevoilor și nu către autodistrugere?

Elementele esențiale ale acestei autodistrugeri sunt după cum spuneam:

1. Agresiunea
2. Sacrificiul
3. Minciuna

Scopul moralității trebuie să fie protejarea vieții, satisfacerea nevoilor și evitarea posibilităților ca agresiunea, sacrificiul și minciuna să se motiveze reciproc și astfel răul să se escaladeze împreună dependența de putere care înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere la nesfârșit.

Legat de încredere, eu o consider morală în condițiile confruntării, competiției și termenilor de livrare preciși și siguri. Dacă una dintre aceste trei condiții nu este respectată, atunci corect ar fi să se poată renunța în orice moment la încredere.

Legat de dreptate însă, consider că problema este mult mai complexă. După părerea mea ar exista zece situații de bază în care ar trebui să ridicăm problema dreptății și anume:

1. Dreptatea dovezilor
2. Dreptatea falsurilor
3. Dreptatea pericolelor
4. Dreptatea responsabilităților
5. Dreptatea provocărilor
6. Dreptatea confruntărilor
7. Dreptatea competițiilor
8. Dreptatea valorilor
9. Dreptatea abuzurilor
10. Dreptatea despăgubirilor

Fără dovezi nu pot exista falsuri, fără falsuri nu pot exista pericole, fără pericole nu pot exista responsabilități, fără responsabilități nu pot exista provocări, fără provocări nu pot exista confruntări, fără confruntări nu pot exista competiții, fără competiții nu poate exista valoare, fără toate cele de mai sus nu pot exista abuzuri și fără abuzuri nu pot exista despăgubiri. Dacă se poate, ceea ce se poate, atunci este dreptate, altfel este nedreptate.

Din cele de mai sus se observă că scopul dreptății este despăgubirea celui drept de către cel nedrept prin repararea unor pagube deținute cu drept, iar dreptatea trebuie să înceapă de la dovezi. Esența dreptății însă este ca nu răutatea să fie pedepsită, ci numai obligarea oamenilor de a face răul să fie pedepsită, pentru că altfel am avea o societate în care niște autorități, ar trebui să-i lege cu lanțuri pe oameni în toate modurile, pentru ca să nu mai poată face nimic din tot ce s-ar presupune a fi rău și altfel singurul scop în viață al oamenilor, ar fi ca ei să fie aceia care să aibă în măsura cea mai mare, dreptul, autoritatea și puterea de a-i lega pe alții pentru ca astfel să nu fie ei cei legați. Cu alte ocazii am să explic punctual despre ce este vorba, deocamdată insist doar pe definirea moralității, pe moralitatea încrederii și moralitatea dreptății.

Dreptatea implică exercitarea puterii și deci pedeapsa, răsplata, prețul, îndatorarea și credința, dar simpla respectare a unui contract care implică aceste cinci elemente prin care am definit puterea, nu înseamnă neapărat protejarea vieții și satisfacerea nevoilor, ci respectarea unui astfel de contract ne poate garanta de multe ori autodistrugerea. A respecta puterea, înseamnă a fi drepți cu puterea, dar dacă puterea este imorală, atunci respectăm autodistrugerea.

Încrederea, credința, puterea și dreptatea, sunt doar niște colți și ghiare cu care plecăm la vânat, iar vânatul este un sacrificiu al vieții pentru satisfacerea nevoilor vieții. Noi nu putem supraviețui fără să provocăm suferință sau să ucidem pentru a ne hrăni. Problema este deci dacă ucidem pentru a ne hrăni sau dacă ucidem pentru că suntem un pericol unii pentru alții. Atunci când suntem un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții înseamnă că suntem imorali.

Atunci când suntem un pericol unii pentru alții, adevărurile sunt exact precum un tufiș prin care se furișează minciuna pentru ca să vâneze încrederea și astfel să poată înșela. Cu cât este adevărul mai des, cu atât este mai mare și pericolul înșelării pentru încredere. Prin urmare încrederea trebuie să știe să fugă cu viteză cât mai mare de pericol în orice moment. De ce oare încrederea nu are voie să poată fugi în creștinism? De ce oare se impune o cultură a loialității în societate? Evident că încrederea trebuie să nu poată fugii pentru că acolo este o fermă de animale sortite sacrificiului și ele nu trebuie să poată fugi și nici să aibă unde fugi. Prin urmare, ideea cum că încrederea nu trebuie să poată fugi cât mai rapid în orice moment, este o idee imorală. Eu nu am nimic împotriva încrederii, de încredere depinde diviziunea educației și muncii în specializări dar încrederea trebuie să poată fugi în orice moment cu viteză cât mai mare când nu se pot realiza confruntări de dezbateri, competiții și nu există termeni de livrare siguri și exacți în oferte.

Minciuna se îmbracă în adevăr și se ascunde în adevăr, iar de acolo pândește încrederea ca un prădător pentru ca să poată înșela. Apoi minciuna se apropie de încredere pe furiș și fără ca să facă nici un zgomot, iar când încrederea nu mai poate fugi, înșelarea se năpustește prin surprindere peste încredere cu toată ferocitatea. Așa se vânează încrederea și la fel se vânează și puterea. Puterea se îmbracă în dreptate și moralitate, se ascunde în dreptate și moralitate, iar de acolo pândește ca un prădător credința. Într-o lume a dependenței de putere, într-o lume imorală, puterea va căuta să vâneze cât mai multe drepturi prin care să acopere ochii prăzii și cât mai multe drepturi de a construi capcane cu momeală de unde prada să nu mai poată fugi.

Încrederea este opusul gândirii fiind o renunțare de bună voie la gândire, iar credința este o încredere impusă prin exercitarea puterii. Credința înseamnă să urmezi o supunere oarbă sau o tradiție neschimbată a trecutului fiind motivat de pedeapsă și răsplată iar gândirea înseamnă să compari singur posibilitățile de opțiuni ale viitorului pe care le poți vedea cu ochii minții tale și să alegi numai ceea ce îți spune inima. Mintea reprezintă ochii noștri pentru timp și inima reprezintă reacțiile noastre emoționale. Atunci când reacțiile noastre emoționale depind numai de pedeapsă și răsplată, iar gândirea noastră se limitează numai la respectarea drepturilor celor cu putere, înseamnă că suntem niște sclavi.

Rațiunea oricărei pedepse este că oricine ar vrea să facă ceea ce a făcut cel pedepsit, trebuie să se teamă să nu pățească la fel ca cel pedepsit. Dacă faci ceva sau reprezinți ceva ce nu vrea cel care poate pedepsi, atunci soarta ta trebuie să devină un exemplu pentru toată lumea prin acea pedeapsă pentru ca prin asta să nu mai poți fi un exemplu de urmat. De aici vine și simbolizarea cu animale a abilităților și dizabilităților oamenilor. Rațiunea răsplății este aceeași cu cea a pedepsei, doar că prin răsplată se încurajează urmarea unui exemplu sau a unui model. Într-o societate unde răutatea și dependența de putere sunt degenerate în cel mai urât hal, mintea sclavilor se limitează la ideea că totul este pedeapsă și răsplată și că binele reprezintă tot ceea ce este răsplătit de oricine poate răsplăti, iar răul reprezintă tot ceea ce este pedepsit de oricine poate pedepsi. Acesta este și motivul pentru care religiile cu dumnezei invocă veșnicia și infinitul, în încercarea de a controla binele și răul pentru sclavi punând infinitul veșniciei în balanță cu viața trecătoare de pe pământ.

Identitatea este importantă acolo unde toată gândirea se limitează la pedeapsa și răsplata care sunt corecte sau greșite din cauza pedepsei și răsplății. Unde nu există adevăr ci oameni care reprezintă adevărul prin orice ar spune. Unde nu există dreptate ci dreptatea este reprezentată prin oameni care au dreptate indiferent ce ar face. Prin pedeapsă și răsplată poți reprezenta orice spunând și făcând orice. Prin urmare lumea trebuie să creadă că reprezinți ceva ce ea dorește pentru ca să te lase să faci ce vrei. Dacă reprezinți nimicul, atunci orice ai face este nimic și orice ai spune este nimic, pentru că nu reprezinți nimic. Aceasta este identitatea, este o idee pe care o reprezinți. Oamenii se omoară unii pe alții pentru că ei se cred „reprezentanți” și vor să reprezinte tot ceea ce le place spunând orice și făcând orice. Cum poți oare elimina minciuna, dacă minciuna acționează prin credința în reprezentanți? Ce poți face atunci când oamenii au reprezentanți în loc de gândire iar reprezentanții gândesc numai rele? Evident va rămâne numai opțiunea de a elimina reprezentanții prin război și astfel reprezentanții vor folosi reprezentații lor în războaie pentru a impune credința cu cel mai puternic sprijin al puterii. Prin etichete și simboluri lucrează încrederea și credința, iar încrederea și credința sunt întotdeauna pândite de înșelarea care se furișează prin adevăr folosind moralitatea ca momeală. Numai că de multe ori nu există moralitate nici măcar pentru momeală, ci se folosesc doar ritualuri prin care moralitatea este doar simbolizată prin manierisme. De multe ori nu există nici adevăr, ci se folosesc proorociri cu cele mai urâte nenorociri pentru ca în numele acestui adevăr să fie justificată orice credință, cum ar fi credința în veșnicia iadului și raiului de după moarte de exemplu. Se inventează un dușman, un diavol, se înscenează o confruntare cu acel diavol pentru ca în comparație cu diavolul să poți reprezenta binele, să poți reprezenta pe Dumnezeu, dar în realitate Dumnezeu se luptă tot cu Dumnezeu, iar Dumnezeul care pierde sau care este înscenat să piardă, este diavolul și câștigător este tot Dumnezeu pentru că se laudă cu adevărul din proorocirile cu nenorociri care se împlinesc și prin asta câștigă încredere și credință.

Cu cât ai mai mult adevăr, cu atât poți înșela mai mult. A avea adevăr mult înseamnă a putea înșela mult. Minciuna se acoperă întotdeauna cu adevăr din toate părțile pentru ca să se facă crezută. Nu trebuie să avem încredere în cei ce au mult adevăr pentru că ei sunt o țintă a corupției și șantajului. A oferi încredere înseamnă a da puterea de a înșela. Înșelarea vine din încredere, iar adevărul vine din confruntare. Cine caută încredere caută puterea de a înșela și cine caută confruntare caută puterea de a arăta adevărul. Însă și confruntarea se poate înscena, iar părțile din confruntare se pot preface.

În întuneric se vede numai ceea ce arată călăuza încrederii, iar a nu avea o călăuză nu înseamnă a fi în lumină. O călăuză întotdeauna este mai bună decât nimic atunci când este întuneric. Călăuza poate să arate adevărul și să fie nevinovată, dar minciuna întotdeauna se acoperă cu adevăr din toate părțile. Minciuna pune adevărul în față tot timpul și pândește încrederea pentru ca să poată înșela. Apoi răul se întâmplă și este nevoie de adevăr pentru ca să se facă lumină. Minciuna face din adevăr o momeală pentru ca să prindă încrederea într-o capcană. Însă dacă urâm minciuna, atunci urâm informația și astfel urâm și adevărul. Binele și răul sunt făcute din același material. Prostia și priceperea sunt făcute din același material. Înțelepciunea și nebunia sunt făcute din același material. Viața și moartea sunt făcute din același material. Dacă urâm pe una sau pe cealaltă, atunci urâm universul. Noi urâm atunci când vrem numai ceea ce să nu fie. Trebuie să alegem între mai multe opțiuni și întotdeauna toate opțiunile trebuie să fie de față. Binele și răul există numai în comparație. Lumina înseamnă să vedem toate mijloacele și scopurile într-o specializare anume. Dacă nu vedem nu putem compara și dacă nu putem compara, nu putem fi responsabili.

Dacă avem responsabilitate în calitate de reprezentanți, atunci folosim încrederea și credința oamenilor, adică renunțarea oamenilor la gândire. Dacă ne bazăm pe renunțarea oamenilor la gândire, inevitabil suntem o țintă a corupției și șantajului, o țintă a pedepselor celor ce pot pedepsi și o țintă a răsplăților celor ce pot răsplăti. Trebuie să ne ferim deci de calitatea de a fi reprezentanți pentru că încurajăm renunțarea la gândire. Reprezentanții nu oferă răspunsuri la întrebări ci oferă răspunsuri la program care sunt doar înscenate să pară răspunsuri la întrebări. Educația constă din răspunsuri la întrebări și propaganda de  îndoctrinare constă din răspunsuri la program. Educația nu are timp și loc, numai propaganda de îndoctrinare are timp și loc.

Contrariile din mintea noastră cauzează întrebările noastre pentru știință, iar dorința pentru titlurile de reprezentanți cauzează interesul nostru pentru a respecta ritualurile propagandei de îndoctrinare. Îndoctrinarea, ritualurile propagandei de îndoctrinare, simbolurile și titlurile cu care dovedim calitatea de reprezentanți, țin de domeniul religiei, politicii, încrederii și credinței. Știința este acel cuvânt care este crezut indiferent de cine este spus, unde este spus și când este spus. Știința vine cu răspunsuri la întrebări, iar credința vine cu ritualuri pentru simboluri. Știința vine atunci când vin răspunsurile la întrebări, iar credința vine atunci când vin reprezentanții cu titluri.

Anunțuri

Ce este puterea?

După cum am mai spus, puterea în principal se compune din pedeapsă și răsplată, numai că de această dată mi-am propus să intru mai în detaliu.

Pentru că discutăm despre răsplată și pedeapsă, în mod evident discutăm despre corupția de principiu, adică lucrurile sunt bune, rele, adevărate sau false în funcție de cum se amenință sau se răsplătește într-un schimb. Răsplata și pedeapsa reprezintă un fel de substitut al organelor de simț când discutăm despre putere. Cine poate răsplăti și pedepsi, controlează percepția realități în legătură cu existența și inexistența lucrurilor și în legătură cu binele și răul raportat la viață și moarte legat de acele lucruri. În religia creștină de exemplu, trebuie să crezi pentru că altfel te ia dracu’. Folosind puterea, responsabilitatea încrederii și neîncrederii cade pe cel care trebuie să creadă sau să nu creadă și nu pe cel ce afirmă. Asta e puterea în principiu. Dacă nu ar fi așa, atunci la ce altceva ar folosi pedeapsa și răsplata? Ce face de fapt răsplata și pedeapsa? Forțează animalele să se supună! Asta face.

Prin urmare, rostul puterii este supunerea. Însă dacă supunerea trebuie să fie singurul motiv de a face ceva, atunci se ridică întrebarea firească: Cine să se supună, cui să se supună și de ce?

Pentru că e vorba de supunere, evident nu discutăm de un argument rațional, deci acel „de ce” constă din colții și ghearele cu care ne tăvălim în praf. La început trebuia deci să fi fost un războinic mare care putea să lovească cu securea și paloșul în stânga și în dreapta mai bine decât oricine, pe oricine nu i se supunea și împărțea prada cu aceia dispuși să își dea viața în orice moment pentru orice dorea el. Astfel a apărut o comunitate de oameni războinici care se supun până la moarte celui mai mare războinic. Numai că abilitățile de războinic nu durează o veșnicie din cauza îmbătrâniri de exemplu în cel mai bun caz, iar pentru că prada se cucerește sau se vânează în cantitate cât mai mare prin abilitățile de războinic unite prin supunere, dacă războinicul cel mai puternic moare, atunci cine să devină noul războinic vrednic să unească prin supunere ceilalți războinici pentru vânătoare? Evident că numai războiul poate răspunde la această întrebare. Cam așa a fost primul sistem politic al lumii, cam așa ar fi trebuit să arate. Luatul prin forță, vânatul mai exact, a fost prima metodă prin care oamenii se înțelegeau unii cu alții. Cine poate pedepsi cel mai mult are cel mai mult, iar dacă pedepsim împreună, ne răsplătim împărțind prada după măsura în care am vânat.

După acest luat prin forță s-a creat o ierarhizare a supunerii prin cei ce acceptau să plătească un PREȚ pentru ca să nu moară. Astfel apare sclavia, odată cu ideea de a plăti un preț. Odată cu prețul apare comerțul și apoi s-a constatat că mulți nu pot plăti prețul imediat și a mai apărut o nouă treaptă a puterii care este ÎNDATORAREA. Prin această îndatorare lucrurile sau complicat enorm. Îndatorarea a devenit practic elementul care a creat ceea ce noi numim astăzi STATUL. Statul funcționează pe bază de impozite, dacă am desființa impozitele, practic am desființa statul. În esență însă, statul înseamnă îndatorare. Cine este dator și cui? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să o punem dacă vrem să aflăm cine este STATUL ca principiu. Statul însă nu este totuna cu puterea ci este doar o treaptă a puterii. Dacă nu poți îndatora cu un preț mare nu ai făcut nimic, dacă nu te unești oferind răsplăți ca să pui un preț cât mai mare în sclavie nu ai făcut nimic și dacă nu poți obliga prin forță plata prețului sau datoriei prin cei pe care îi răsplătești, iar nu ai făcut nimic.

Puterea începe deci de la pedeapsa vânătorii, dar devine mai complexă apoi prin răsplata împărțirii pradei vânate pentru impunerea prețului sclaviei și dărilor îndatorării. Prin acest sistem trebuie să se fi dezvoltat vorbirea și a devenit din ce în ce mai complexă și astfel trebuie să fi apărut națiile sau neamurile cu specific al locului, iar odată cu neamurile s-a impus sexualitatea ca idee morală pentru transferul de putere către urmași. La început criteriul puterii trebuia să fi fost abilitățile de războinic, însă odată cu apariția națiunilor, a moștenirilor culturale de la generație la altă generație, s-a impus și moralitatea sexuală pentru transferul de putere prin moșteniri, datorită faptului că informația devenea din ce în ce mai importantă pentru putere. Națiunile erau și sunt astfel unite prin teritoriu și limbă cu ajutorul cărora se protejează capacitatea de comunicare și încrederea care sunt esențiale în procesul de îndatorare. Însă prin unirea oamenilor în națiuni, un război împotriva unei națiuni implică costuri mult mai mari. Într-o națiune unită, apartenența culturală devine un substitut al răsplății când vine vorba de război. Oamenii nu mai pleacă la război pentru că au partea lor din pradă, pleacă doar datorită apartenenței culturale la nație și neam. Cum ai putea oare să destabilizezi această apartenență la neam prin care oamenii pot pleca la război fără să mai fie nevoie să fie răsplătiți? Evident prin religie, în numele unei uniuni pentru „mântuirea sufletului” de după moarte de la „Tatăl din ceruri”. Numai că oricine inventează o armă nouă, se va găsi imediat altcineva care să o imite. Astfel că religia a rămas doar un mijloc de propagandă pentru promovarea sclaviei sau pretext pentru războaie și impunerea sclaviei ca preț pentru mântuirea sufletului. De multe ori religia a fost și pretext de război ca în cazul inchiziției unde în numele ideii de „civilizație” trebuia făcut război împotriva „sălbaticilor”. Este scris și în Biblie:

„Însă, ceea ce aveți, țineți până voi veni.
Și celui ce biruiește și celui ce păzește până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri.
Și le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum și eu am luat putere de la Tatăl Meu. ”

(Apoc. Cap.2 Vers. 25-27)

sau:

„Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui.
Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.”

(Matei Cap. 10 Vers. 34-39)

sau:

„Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el.
Şi au venit la El mama Lui şi fraţii; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii.
Şi I s-a vestit: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă.
Iar El, răspunzând, a zis către ei: Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.”

(Luca Cap. 8 Vers.18-21)

Astăzi însă, religia este doar o propagandă prin care se promovează sclavia. Oricine vrea ceva de la cineva, trebuie să plătească un preț, iar preț înseamnă în esență și în principiu, nimic altceva decât sclavie. Sclavia a apărut odată cu ideea de preț. La început nu a existat sclavie, trebuie să fi existat doar răsplata împărțirii frățești a prăzii vânatului. Cine lupta avea dreptul la pradă, altfel nu. Mai apoi a apărut ierarhia care înseamnă de fapt că trebuie să plătești prețul pentru a evita astfel confruntarea în vânătoare reciprocă. Oricine evită confruntarea prin vânătoare reciprocă adică războiul pentru că se simte inferior va accepta să plătească un preț, iar acel preț este un loc mai jos în ierarhie care coboară până la sclav. Prețul a adus cu sine sclavia, iar răsplata înseamnă în esență împărțirea frățească a prăzii, iar când a apărut îndatorarea, a apărut în principiu statul. Când spun îndatorare, nu mă refer deloc la bani ci la schimburile în general! La schimburile cu informații, obiecte și servicii, la toate schimburile în general ca principiu. Răsplata cu o parte din prada vânată nu poate crea ceea ce noi numim „statul”. Statul în abstract înseamnă îndatorare.

Am vorbit despre putere, dar totuși cine are puterea și cine să fie cu putere? Cine nu are puterea și cine să nu fie cu putere? În numele cui și a ce trebuie să acționeze puterea? Asta ar fi ultima treaptă a puterii și anume CREDINȚA. În desenul de mai jos am reprezentat o nouă „piramidă a puterii” pentru a scoate în evidență treptele prin care se realizează relațiile de putere între oameni și în societate.

Acum să vorbim și câte ceva despre credință. După cum am mai arătat, credința poate ține loc de răsplată. Patriotismul și religia ar fi principalele credințe folosite în războaie pentru ca prin ele să nu mai fie necesară răsplata împărțirii prăzii de la vânătoarea pedepsei. Patriotismul este credința într-o pradă deja împărțită pe pământ. Cum să mai răsplătești pentru război pe cei ce sunt deja răsplătiți? Le dai atunci o răsplată în cer și așa a apărut religia. Hristos a îndurat crucea pentru răsplata din cer și este „Fiul Lui Dumnezeu”! Dacă „Fiul Lui Dumnezeu” a îndurat crucea pentru cer, câte ar trebui să îndure omul păcătos pentru cer? Iată deci prețul cerului. Cele de pe pământ sunt pieritoare, iar cele veșnice sunt în cer. Ce să alegem? Să alegem pământul sau să alegem cerul? Răsplata și pedeapsa „a dovedit adevărul” acestor lucruri pentru că au existat minuni și urgii, nu știință. Creștinismul recunoaște deschis și cinic că este vorba de minuni ale bunătății și urgii ale mâniei, deci creștinismul se sprijină numai pe răsplată și pedeapsă pentru a impune cunoașterea din propaganda lui cu ritualuri și monumente.

Însă credința, ultima treaptă a puterii, implică popularitatea prin încredere precum și impopularitatea prin stigmatizare. Dar particularitatea cea mai importantă legat de credință, este că oricine poate controla credința maselor este o țintă a corupției și șantajului celor care controlează pedeapsa, răsplata, prețul și îndatorarea. Dacă ai controlul credinței lumii și doar atât, sigur vei fi vânat din toate părțile prin corupție și șantaj. Dacă eu tu sau Gigel Vasile care nu deținem putere financiară cu care să cumpărăm politicienii și legea, brusc reușim să câștigăm controlul credinței lumii, cel puțin la nivel teoretic suntem o țintă sigură a corupției și șantajului. Ți se fabrică un dosar, îți găsesc droguri în casă, ți se înscenează un viol, familia îți moare într-un accident, îți șoptește la ureche că dă drumul la un virus și omoară milioane de oameni iar lor nu le pasă pentru că au leacul, creează o catastrofă naturală, etc.. Dacă controlezi credința maselor și doar atât, cel puțin teoretic ești un nimeni pentru ceea ce vrei, ești doar o unealtă care dacă nu mai este utilă va fi aruncată. Justiția este numai pentru găinari și pentru muritorii de foame și este numai pe bani.

În prezent „statul” este în mod evident reprezentat de FMI, Banca Mondială și marile corporații, iar politica și guvernele sunt doar țapi ispășitori. Acest „stat” folosește națiunile și religiile doar pentru un fel de „dezbină și stăpânește”. Sistemul economic este proiectat în așa fel încât banii să se scurgă inevitabil în mâini din ce în ce mai puține, iar dacă se dă drumul la banii fără acoperire care sunt fabricați se devalorizează moneda și se pierde din averea celor bogați în bani pentru că cea mai mare parte din bani sunt fără acoperire. Banii sunt doar niște hârtii de tiparniță și niște cifre introduse într-un calculator de către cei ce „au dreptul” să facă asta. Adevărata bogăție o reprezintă proprietățile care pot fi obținute pe nimic de către marile corporații cu sprijinul băncilor de la guvernele corupte care sunt angajate pe post de țapi ispășitori. Apoi se poate întâmpla orice cu moneda, pentru că deținând bogățiile țărilor nu mai contează hârtiile de la tiparniță și cifrele introduse în calculator pe care noi îi numim „bani”. Contează doar securizarea proprietăților și bogățiilor care sunt luate și sclavii care se omoară ca să prindă un loc să muncească acolo în schimbul unor cifre introduse într-un calculator.

Tot ceea ce trebuie după părerea mea este un plan împotriva corupției, un plan care la început să separe tocmeala de lege și mai apoi să separe informațiile, obiectele și serviciile în competiția schimburilor. Dacă avem un astfel de plan, practic marile corporații și elita mondială de la butoane sunt precum gunoiul adunat grămezi pentru a face curat cu mătura. Dacă avem un astfel de plan, le luăm totul.

Oricine vrea să schimbe aceste lucruri trebuie să aibă un plan care să ia în calcul toate posibilitățile cele mai rele, iar mai mult de cât atât, el trebuie să aibă un plan prin care să pună altceva în locul acestor lucruri. Un plan înseamnă o succesiune precisă de evenimente la un timp programat exact, cu lucruri exacte la locuri exacte. Cine are așa, poate spune că are un plan. Lucrurile care nu au un loc exact și un timp exact la fel pentru toată lumea, sunt lucruri care există numai în mintea noastră și nu în realitate. Cine controlează precizia timpului și spațiului, controlează realitatea existenței. Controlul înseamnă pornire, oprire, dirijare și verificare. Cine poate impune un timp și un spațiu exact pentru existență, este proprietar al realității. Este exact ca și cu trenul care fără un timp exact și un loc exact, el nu există decât în mintea noastră. Prin urmare, cine înșală pe cine într-un schimb în care numai una din părți are termeni de livrare exacți și siguri pentru timp și spațiu? În cine să avem încredere dintre cele două părți din acel schimb? Prin urmare, confruntarea și competiția nu înseamnă nimic pentru încrederea într-un schimb dacă lipsesc termenii de livrare.

Puterea este în esență ca o carte goală în care urmează să se scrie legi. Puterea este dreptul de a da legi și nu lege. Puterea este doar supunerea și atât. Banul de exemplu este putere. Cine oferă bani trebuie slujit prin supunere pentru că altfel el nu mai oferă acei bani. În prezent banul este deasupra legii, iar legea este de vânzare cu tot cu politică și politicieni. Însă după cum spuneam, puterea este o carte de legi goală, iar cine are acea carte și scrie în ea, tot ceea ce scrie în ea va fi lege și se va impune prin pedeapsă și răsplată. Banul este precum niște file din acea carte goală care sunt împărțite unora și altora pentru ca să facă ei legea după cum îi place lor. Însă pentru că puterea este o carte de legi goală, puterea face ca gândirea, ideile și ideologiile să devină irelevante. Legea în esență este o înțelegere, un contract sau un angajament care trebuie respectat, dar puterea este dreptul de a impune prin forță orice cuvânt, iar dacă se poate impune prin forță orice cuvânt, atunci relevantă nu mai este gândirea prin care se impune cuvântul ci forța prin care se impune cuvântul. Avem astfel un conflict între gândire și forță. Însă cuvântul ar trebui să fie pentru gândire și faptele pentru forță, nu invers! Este foarte rău dacă ne gândim abia la urmă la ce am făcut pentru că am făcut ceea ce cuvântul a spus fără să gândire. Cuvântul ar trebui făcut datorită gândirii și nu datorită forței. Forța este pentru fapte și gândirea este pentru cuvinte! Prin putere lucrurile acestea se inversează pentru ca numai faptele cuvintelor fără gândire să aibă forță, iar faptele cuvintelor cu gândire să rămână fără forță. Pentru ca să nu se ajungă la asta, puterea ar trebui dată numai celor ce au scris mai întâi toate cuvintele legii și nu înainte de a scrie cuvintele legii. Nimeni nu ar trebui să aibă o carte de legi goală în care să fie liber să scrie orice vrea și astfel orice îi trece lui prin cap să devină lege. Gândirea o au cei care pot spune mai dinainte tot ceea ce vor realiza cu toată precizia. Dacă ei vor puterea de a face orice vor fără să demonstreze gândire, ei de fapt vor încredere că vor gândi mai târziu, că vor gândi atunci când vor avea puterea sau dacă vor avea puterea. Dar puterea este pentru fapte și nu pentru gândire! La ce îți trebuie putere pentru gândire dacă în minte, în imaginație, omul este atotputernic? Puterea este deci ilegitimă pentru oricine vrea dreptul de a da legi fără să arate mai întâi legile pe care le-a gândit. Puterea este ilegitimă pentru oricine vrea să schimbe regulile jocului în timpul jocului. Faptele au nevoie de putere, iar cuvintele au nevoie doar de gândire. Altfel înseamnă că vrem doar să creăm probleme pentru ca să punem un preț în schimbul „reparării” acelor lucruri cu probleme! Dar de ce să „reparăm” ceea ce are probleme dacă noi vrem să creăm probleme? Ce rost are? Puterea trebuie dată numai celor ce vor să-și demonstreze gândirea în fapte și nu celor ce fac gândirea irelevantă! Dacă ei nu arată mai dinainte tot ce gândesc să facă cu acea putere, înseamnă că ei ori ascund ce gândesc, ori nu gândesc! Jocul nu ar trebui schimbat niciodată în timpul jocului! E ca și cum te-ai angaja doar să te angajezi și atât. Când ești angajat numai în angajare și atât, nu ai nicio responsabilitate de angajat pentru că nu ești angajat în nimic. Tu doar te angajezi într-una pentru că ești angajat numai în angajare și ești responsabil numai să te angajezi într-una. În practicile religioase oamenii se angajează într-una. Ei acolo sunt responsabili doar să se angajeze și atât. Ei sunt angajați doar în procesul de angajare, dar măcar nu cer încredere ci zic că ei au încrederea deși nu au nicio încredere. În politică însă, oamenii se angajează doar în angajare, iar în plus de asta, mai cer și încredere.

Cei mai mulți oameni nu urmăresc ceea ce pretind că urmăresc ci doar se prefac. Aceasta este joaca. Ei vor doar comparații de persoană, „avansare profesională”, bunuri materiale și cât mai multă liniște și pace numai pentru colțișorul lor de rai care este familia lor și atât, sau cel puțin să dea impresia lumii că ei sunt niște familiști responsabili pentru ca să pară că merită cât mai mult  respect de la lume. Nu există stat, instituții, poliție, patroni, preoți, psihologi și alte prostii! Este doar joacă și tupeu! Iar joaca este în foarte strânsă legătură cu tupeul! Totul este să vezi opțiunile cuiva de a face o treabă cât mai bine. Dacă el nu alege cele mai bune opțiuni și nici nu face totul pentru ca să găsească cele mai bune opțiuni pentru a realiza scopul care pretinde că-l urmărește, înseamnă că el doar se joacă, iar dacă se joacă convingător, înseamnă doar are tupeu. Și dacă el chiar crede cu convingere sinceră în joaca lui, fiind inconștient că el de fapt doar se joacă, atunci înseamnă că a înnebunit. Tupeul este undeva între nebunie și joacă, iar prostia este atunci când nu observăm aceste lucruri așa cum sunt, atunci când ele ne influențează viața într-un mod mai mult sau mai puțin direct și cu repercusiuni mai mult sau mai puțin grave.

O societate întemeiată doar pe putere este o societate fără legi chiar dacă are legi. Puterea este o carte de legi goală, o carte de legi în care cei ce pot pedepsi și răsplăti pot scrie și șterge orice le trece prin cap în orice moment. Într-o societate întemeiată pe putere, legile sunt făcute numai ca să asuprească și să pedepsească pe cei slabi și să-i amăgească cu o demagogie încâlcită să-și caute dreptatea în schimbul unui preț pe care nu-l pot plăti. Într-o societate întemeiată pe putere, legile sunt făcute numai de cei puternici numai pentru cei puternici. Restul este doar demagogie încâlcită în schimbul căreia se cere un preț care nu se poate plăti.

Pe scurt deci, puterea înseamnă în principal pedeapsă și răsplată pentru supunere. Pedeapsa înseamnă că cine nu se supune trebuie vânat, iar răsplata înseamnă să împarți prada vânătorii cu cei care vânează cu tine. În rest, prețul este sclavia, îndatorarea este statul și credința este coruperea cunoașterii prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare. Aceasta este puterea, iar jocul puterii nu are nicio legătură cu cine anume are sau nu drepturile și îndatoririle. Drepturile și îndatoririle, sau legile, sunt încredere, care de obicei este numai pentru marionetele de la care nu trebuie să avem niciun fel de așteptări. Nu contează cine este sau nu este marionetă, contează în primul rând a cui este marioneta. Nu se negociază și nu se discută cu marionetele pentru că vei fi luat în derâdere, vei fi privit drept un idiot și în cel mai bun caz doar îți vei pierde timpul. Se discută și se negociază numai cu cei ce controlează marionetele prin pedeapsă în primul rând și mai apoi prin răsplată, preț și îndatorare. Orice mecanism al încrederii este un mecanism al marionetelor de la care nu se poate avea așteptări pentru că marionetele nu au în realitate niciun fel de drepturi și îndatoriri. Drepturile și îndatoririle sunt credință, iar de nevoia disperată de credință o au mincinoșii și escrocii. Puterea este a oricui smulge marionetele prin forță pentru păpușar, iar legea nu este cea scrisă, ci legea este orice lucru cerut marionetelor de către cei ce le mânuiesc prin pedeapsă, răsplată, preț, îndatorare și credință. Marionetele nu pot avea niciun fel de drepturi sau îndatoriri și nu trebuiesc luate în serios când vorbesc despre drepturi și îndatoriri. Altfel te vor lua pe bună dreptate drept prost și idiot, pentru că marionetele își cunosc foarte bine locul lor și sunt conștiente că sunt marionete. Marionetele singure de la ele, prin voința lor, doar se joacă pentru a distrage atenția de la adevăr, câtă vreme nu sunt plictisite, în rest ele fac numai și numai ceea ce li se comandă. Marionetele nu trebuiesc băgate în seamă, ele trebuiesc doar smulse și atât. Voința lor proprie este doar joaca și nimic mai mult. Ele singure doar se joacă de-a responsabilitatea, de-a dreptatea, de-a bunătatea, seriozitatea, severitatea, etc.. Într-un sistem al puterii, încrederea transformă pe oricine în marionetă. Când cei mulți vor avea încredere în cineva că le urmărește interesele, el inevitabil va fi transformat de cei puternici prin presiuni cu amenințări, corupție și orice fel de alte capcane, într-o marionetă, iar acea marionetă va urmări numai interesele celor puternici.

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare, cel mai corupt om este omul cel mai generos care fuge de competiție și cel mai escroc om este omul cel mai drept care nu are termeni de livrare pentru dreptatea lui. Unde minciuna este generoasă, corupția este dreaptă și unde nu sunt termeni de livrare pentru generozitate, minciuna este sinceră.