Ce înseamnă a fi spălat pe creier?

O persoană spălată pe creier va căuta să respecte sau imite fără nici un discernământ, orice comportament, făcând orice, pentru o recunoaștere într-un anumit grup, un statut social sau o etichetă. Spălarea de creier are aspect pozitiv și negativ în privința autorității, în sensul că implică alegerea și evitarea, ex.: „Dumnezeu” Vs. „diavolul”. O persoană spălată pe creier se uită numai la ceea ce îi este arătat de autoritate, cunoaște numai ceea ce îi este arătat de autoritate, are numai ceea ce îi este dat de autoritate și evită sau ignoră tot ceea ce nu este de la autoritate doar pentru că nu este de la autoritate, iar acea autoritate nu trebuie să fie neapărat impusă ci poate să fie și aleasă.

Discutăm despre o spălare de creier atunci când etichetele joacă rolul de argumentare în afirmații sau justificare de acțiuni, în sensul că dacă ai pune o insignă de doctor unei persoane și ai îmbrăca-o într-un halat alb, acest lucru ar constitui educația și pregătirea necesară aptitudinilor de doctor. Cuvinte sau sintagme precum: „har”, „știință  secretă”, „mister”, „minune”, dacă sunt folosite ca argumente, discutăm despre o practică de spălare a creierului. Chiar și cuvintele „știință” sau „științific”, sunt tot practică a spălării de creier dacă le folosim pe post de argumente sau argumentare. Atunci când spunem: „știința afirmă…” pentru ca să argumentăm afirmații, avem de-a face în mod evident cu o practică a spălării de creier.

Încrederea nu este un argument! Încrederea este o renunțare la gândire, iar dacă încrederea este folosită pe post de argument, discutăm despre o spălare a creierului. A face apel la încredere înseamnă a renunța la sarcina de a gândi și a încredința altcuiva această sarcină. Încrederea este o fugă de probleme și nu o rezolvare a problemelor, iar fuga de probleme nu se poate invoca drept argument în rezolvarea problemelor. Faptul că ai lăsat pe altcineva să se ocupe de o problemă, iar acea problemă a fost rezolvată, acest lucru nu explică rezolvarea acelei probleme! Atunci când pretindem că încrederea sau lipsa încrederii este o explicație, înseamnă că fie suntem spălați pe creier, fie vrem să spălăm pe creier pe altcineva. Este ca și cum ai spune că incapacitatea ta este un argument care dovedește capacitatea altcuiva, iar acest lucru este în mod evident o eroare de gândire. Dacă ești incapabil să rezolvi o problemă și ai acordat încredere altcuiva să se ocupe de acea problemă și recunoști și afirmi acest lucru, tu nu mai poți da lecții în acea problemă pentru că altfel înseamnă că ești nebun! Dacă vrei să dai lecții în problema în care ai acordat încredere altcuiva să se ocupe, trebuie să chemi pe cel căruia i-ai acordat încrederea pentru ca să te reprezinte! Dacă încredințezi altcuiva o problemă pentru că tu te consideri incapabil în acea problemă, tu pierzi dreptul de a da lecții la acea problemă prin cuvântul și angajamentul tău cu care ai acordat încrederea! Altfel înseamnă că știința și pregătirea de a rezolva o problemă constă în încredințarea problemei altcuiva, sau că dreptul altcuiva de a rezolva o problemă, reprezintă știința și pregătirea de a rezolva acea problemă! Spălarea creierului este deci o incurajare a dorinței de a evita anumite probleme și a le încredința unei autorități într-un climat presiune permanentă prin intimidare colectivă și contaminare colectivă cu sentiment de inferioritate și impunerea unor ritualuri prin care să fie exprimată inferioritatea, pentru recunoașterea ca argument a unui drept exclusiv al cuiva de a reprezenta voința unui grup. În momentul în care cineva manifestă o astfel de abordare, chiar și dacă este mai elegantă și fără a face uz de toate metodele posibile, înseamnă că discutăm despre spălare de creier.

Încrederea nu poate fi un argument pentru încredere, iar onorarea unor sarcini încredințate nu pot argumenta încrederea. Încrederea se argumentează numai prin disponibilitatea cât mai mare pentru confruntări în dezbateri deschise a tuturor părților care se contrazic, competiție deschisă de cât mai multe oferte și termeni de livrare cât mai exacți și siguri pentru oferte. Demonstrațiile, prestigiul, loialitatea sau tradiția sunt doar niște subiecte de dezbatere pentru confruntări și nu criterii sau dovezi pentru justificarea încrederii. Răul este începutul și sfârșitul unui bine și orice rău este întotdeauna un bine făcut prost. A fi împotriva răului înseamnă a fi împotriva începerii binelui, împotriva progresului și împotriva schimbării. Răzbunarea înseamnă a fi împotriva răului, iar motivul pentru care ne omorâm unii pe alții este că vrem să ne împotrivim „răului”. Noi trebuie să murim pentru ca să fim siguri că nu greșim sau că nu facem răul. Nu putem supraviețui fără să ucidem pentru a ne hrăni, iar binele este întotdeauna un rău mai acceptabil decât alt rău pentru că altfel ar trebui să discutăm despre perfecțiune.

Demonstrațiile sau tradiția nu pot dovedi nimic la oameni și la ființe. Viața este viitorul care explică prezentul și trecutul, iar moartea este trecutul care explică prezentul și viitorul. Trecutul poate dovedi ceea ce pot sau nu pot oamenii în prezent și viitor pentru că numai moartea poate fi utilă sau inutilă vieții, dar ceea ce vor acum sau au vrut cândva oamenii se vede numai din consecințe. Dacă știm în spre ce ne îndreptăm nu înseamnă că știm unde vom ajunge pentru că important este unde ne oprim și nu pe unde trecem. Dacă ne îndreptăm înspre ceva peste care nu putem trece, ne îndreptăm înspre ceva unde ne vom opri. Numai așa se poate cunoaște destinul omului. Însă atunci când folosim încrederea, nu mai suntem noi cei care mergem, ci noi ne-am oprit lăsându-ne purtați de către cel căruia i-am acordat încrederea. Cel care acordă încrederea nu poate reprezenta în cuvânt sau decizie pe cel în care are încredere în problema acelei încrederi pentru că este absurd! În acest caz încrederea ajunge să țină locul priceperii și științei, iar asta înseamnă spălare de creier.

Noi cunoaștem ceea ce vedem și ceea ce am înțeles, iar dacă nu cunoaștem înseamnă că avem nevoie să vedem și să înțelegem și dacă cunoaștem înseamnă că nu mai avem nevoie să vedem și să înțelegem. În confruntare se face lumină și putem vedea opțiunile, iar în competiție putem deosebi cât mai bine opțiunile bune de cele rele și dacă ceea ce vedem, nu este într-un timp și un spațiu exact și la fel pentru toată lumea, înseamnă că ceea ce vedem este doar imaginație și nu realitate. Atunci când mintea operează corect cu informații presupuse lucrează imaginația și nu gândirea, iar informațiile presupuse sunt reprezentări de lucruri care nu au un timp și un spațiu exact și sigur în realitate. Atunci când dovedim că o presupunere este o opțiune reală sau o alegere reală, înseamnă că argumentăm.

Fără dovezi privind realitatea sau fezabilitatea exactă în timp și spațiu real, discutăm numai presupuneri și imaginație și nu de gândire. Însă dacă toate acestea sunt reprezentate de oameni care se aleg unii pe alții și se evită unii pe alții, esențială va fi violența cu ajutorul căreia persoanele trebuie să se impună sau să se evite. Dacă gândirea nu mai există ci este doar reprezentată de persoane și tot ce putem face este să ne alegem sau să ne evităm unii pe alții, violența va fi esențială în existența noastă, pentru că a contrazice un reprezentant înseamnă conflict de persoană. Atunci când noi contrazicem reprezentanți, noi nu contrazicem argumente ci contrazicem persoana care reprezintă argumentele în calitate de reprezentant al argumentelor. Astfel vom avea nevoie de războaie pentru a ne alege și a ne evita unii pe alții și nu va mai rămâne timp de știință și pricepere pentru că ziua este aceiași pentru toată lumea în același timp. Încrederea este o confuzie asumată ca risc, între o persoană anume și orice alte lucruri, prin ceea ce noi numim actul de a fi „reprezentant”, iar „imaginea” reprezintă disponibilitatea noastră de a oferi această încredere unei persoane anume care are această „imagine”. Atunci când orice poate fi orice prin unitatea în confuzie, înseamnă că este întuneric pentru că în întuneric orice poate fi orice. Prin încrederea în acești reprezentanți deci, fie ne aflăm sub stăpânirea puterii întunericului, fie facem uz de această putere a întunericului.

Încrederea este precum a folosi o lumină mică pentru un spațiu mai mic cu scopul de a avea lumină mai puternică în acel spațiu mai mic. Mintea singură a unui om nu poate face lumină pentru el peste toate alegerile și opțiunile de lucruri în spațiu și timp nelimitat. Astfel că, omul trebuie să se specializeze numai pe o bucățică, iar în rest el trebuie să se bazeze pe încrederea în alții pentru a putea face alegeri și astfel se ajunge ca întunericul să devină la fel de important ca și lumina, pentru că o lumină mică nu luminează nimic într-un spațiu infinit și un timp infinit.

În minte suntem liberi să alegem existența, inexistența, locul și timpul lucrurilor. Dacă nu mai există minte ci doar persoane care reprezintă mintea, noi vom avea nevoie de violență pentru a ne impune ce să reprezentăm fiecare. Dacă nu rezolvăm problemele în mintea noastă cum le vom rezolva oare în realitate? Le vom rezolva la fel ca animalele, pentru că animalele nu prea au minte, folosind fiecare toată capacitatea lui de distrugere de care dispune. Pentru ca să reușești ceva ai nevoie de mai multe încercări pentru că foarte rar poți reuși din prima. Dacă noi nu încercăm în minte ceea ce vrem să reușim, inevitabil vom face foarte mult rău în încercările noastre folosind realitatea fizică pe post de minte. Astfel devenim un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții, iar dacă noi ne distrugem unii pe alții se va ridica întrebarea: Oare cine să distrugă pe cine? Iar pentru că întotdeauna cei puternici îi distrug pe cei slabi, noi vom avea nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere. Și cum întrebarea este: Oare cine să distrugă pe cine? astfel interesul se va concentra pe puterea de distrugere. Trebuie să distrugem distrugerea, iar asta se face prin puterea de a distruge. Degeaba ne amăgim cu egoismul și altruismul când sensul vieții este distrugerea distrugerii. Dacă ești egoist, ești un distrugător, iar dacă ești altruist, ești o unealtă a distrugătorului. Prin urmare, este nevoie de încredere sau de gândire atunci când ne distrugem unii pe alții? Cu ce scop poate fi cerută încrederea între oameni atunci când oamenii se distrug unii pe alții? Cu ce scop poate fi cerută o încredere câștigată fără confruntare, competiție și termeni de livrare?

Dacă ai acceptat un schimb în care să plătești un preț cu termeni de livrare pentru o ofertă fără termeni de livrare, drept este să plătești prețul respectând termenii de livrare întocmai după cum a fost înțelegerea! Iar dacă tu crezi că ai făcut o înțelegere proastă prin asta, înseamnă că ești prost și deci trebuie să recunoști că ești prost în fața întregii lumi și să te rușinezi de prostia ta în fața întregii lumi acuzând în același timp de prostie pe toți ceilalți care au făcut înțelegerea pe care ai făcut-o tu și care se laudă că sunt deștepți cu asta în fața întregii lumi. Nu contează ce contrazici, important este pe cine contrazici, pentru că binele și răul, dreptatea și nedreptatea au reprezentanți! Tu CINE EȘTI pentru ca să dai lecții? Dacă ești un gunoi, atunci tot ce spui și tot ce faci este de aruncat. Locul gunoaielor este la groapa de gunoi, iar gunoaiele care se cred mari, trebuie să dea lecții numai gunoaielor și numai la groapa de gunoi. Cam așa stau lucrurile de obicei cu încrederea câștigată pe nedrept.

În general această spălare a creierului este instituționalizată politic prin culturile religioase. Se spune că Biserica este separată de stat și de politică, dar nu este așa, Biserica și culturile religioase sunt instituții politice prin care se urmărește o promovare agresivă a modelului de sclav. Uzul de încredere este politica, iar încrederea este religia. Cum poți exploata încrederea dacă ea nu ar exista? Cum poți exploata credulitatea dacă ea nu ar exista? Încrederea este o fugă de anumite probleme, o evitare a unor probleme și o încredințare a lor în mâinile altora, în mâinile elitei politice și a celor ce controlează posesiunile materiale. Trebuie să urăști materia și să iubești cumva „spiritul”, imaginarul mai exact! Trebuie să dai materia în schimbul spiritului, să dai viața aceasta în schimbul celei viitoare! Te folosești de abstinența sexuală pentru ca să-i faci pe oameni să se gândească la sex, condiționezi familia de sexualitate și distrugi familia, după care ai cu ce „morală” să bați la cap oamenii amărâți care se ceartă între ei și lasă astfel politica „cui trebuie”. Însă familia trebuie să fie doar o responsabilitate a creșterii și educării copiilor și nu un ritual sexual, dar dacă ar fi așa, cu siguranță că cei din politică ar avea probleme. Societatea are nevoie de probleme pentru ca în schimbul rezolvării acelor probleme să se ceară un preț creându-se astfel alte probleme care să se rezolve cu un alt preț și tot așa. Sclavia are nevoie de oameni educați în suferință și nu în pofte, iar sexualitatea înseamnă lipsă a secretelor în timp ce politica presupune minciună. Moralitatea monopolului sexualității e o idee politică, la fel și scărpinatul sufletului prin supunere pentru a-i ședea bine în lumea de dincolo. De aceea principala problemă a sclavilor trebuie să fie ca numai spiritul să fie scărpinat bine în această lume prin ritualuri de supunere pentru că altfel cică nu îi va șade bine în viața de apoi. Unii sunt cu problemele cerului și astfel alții își pot vedea liniștiți de problemele pământului. E și asta o afacere! Te înscenează într-o piesă de teatru care nu trebuie deranjată să pari mai moral și mai răspunzător înaintea Lui Dumnezeu! Când mulțimile joacă teatru în grup fără să li se spună că joacă teatru, oamenii încep să poftească înșelarea. Nu este frumos să te simți moral și răspunzător înaintea altora? Dacă poartă și noroc? Cum să nu poarte noroc să pupi moaște și icoane? Icoanele plâng, moaștele cică miros frumos! Dacă poartă noroc să le pupăm? Hai să punem și bani la ele că poate așa le convingem mai ușor să ne poare noroc!

Anunțuri

Moralitatea și imoralitatea

Moralitatea reprezintă principiile și regulile pe care noi le susținem în argumentarea unei cunoașteri a binelui și răului pentru o perspectivă de timp cât mai îndelungată și cu implicații la un număr de oameni cât mai mare. Moralitatea este o problemă pentru anumite situații date în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni. După părerea mea, acele situații se referă la ceea ce am vorbit la început legat de politică și religie, mai exact la principiile condițiilor încrederii și principiile condițiilor uzului de încredere. Încrederea este de fapt religia iar uzul de încredere este politica. Prin urmare există două situații în care discutăm despre moralitate și imoralitate și anume:

1. Principiile condițiilor câștigării încrederii
2. Principiile condițiilor uzului de încredere

Toate contradicțiile care implică argumentul încrederii, credinței, imaginii sociale, identității culturale, recunoașterii profesionale, poziției ierarhice sau calității de reprezentant, sunt conflicte de persoană și nu doar niște simple contradicții! Tot ce implică încrederea este de fapt, o confuzie asumată dintre persoană și obiectul încrederii și prin urmare deci, orice contradicție în care este invocat argumentul încrederii, înseamnă intimidare și conflict de persoană! Iar în cazul credinței pe care am definit-o ca fiind orice încredere impusă prin exercitarea puterii, adică prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare, discutăm de această dată despre o discriminare asumată de arme destinate conflictului de persoană, cu scopul asigurării și impunerii unei părtiniri, pentru cazul unui eventual conflict de persoană! Acestea sunt riscurile încrederii în general în orice relație interumană, iar aceste riscuri reprezintă prețul pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm pentru a putea evita inconvenientul necesității atotcunoașterii și atotpriceperii și a putea acționa fiecare specializat pe domenii restrânse și diferite care să se completeze într-un întreg prin care să se poată satisface nevoile de supraviețuire și confort pentru toată lumea.

Atunci când cineva ne cere încredere, trebuie să existe niște reguli generale adică niște principii care să fie respectate pentru câștigarea încrederii, iar atunci când cineva uzează de încredere, la fel trebuie să existe niște reguli la fel pentru toată lumea, care dacă nu sunt respectate, atunci încrederea să se piardă. Încrederea este precum orbul și călăuza, iar mintea reprezintă ochii noștri pentru timp. Noi putem fi orbi fie pentru că nu putem vedea, fie pentru că ne sunt acoperiți ochii de cineva, sau fie pentru că nu vrem să ne uităm undeva și lăsăm pe altcineva să se uite pentru noi și astfel fiecare să se poată uita cu toată băgarea de seamă numai la ceea ce a ales el să vadă. Atunci când lăsăm pe altcineva să se uite și să vadă ceva în locul nostru înseamnă că noi oferim încredere, dar încrederea poate fi impusă prin forță sau eliminată prin forță de către cei ce dețin puterea. Puterea este pedeapsa și răsplata, iar noi putem da dreptul exercitării acestei puteri pe încredere și îl putem lua dacă mai avem dreptul, dar puterea se poate impune și de la sine prin război, iar alteori avem nevoie de război pentru a putea lua puterea de la cineva care abuzează de ea. Prin urmare, problema moralității și imoralității se extinde de la încredere și uzul de încredere și la putere și uzul de putere. Moralitatea legată de câștigarea puterii și exercitarea puterii reprezintă dreptatea, sau cel puțin aceasta este definiția mea pentru dreptate. Dreptatea se face prin legi, iar impunerea respectării legii prin uzul de putere este justiția sau cel puțin asta înțeleg eu prin justiție.

Astfel că acum avem:

1. Moralitate a câștigării încrederii
2. Moralitate a uzului de încredere
3. Moralitate a câștigării puterii
4. Moralitate a uzului de putere

Încrederea și dreptatea sunt precum pânda și vânătoarea, iar problema pândei și vânătorii este dacă noi pândim și vânăm pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, nevoile profesionale și nevoile de confort, sau pândim și vânăm cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere sau a ne da cât mai mari. Dacă pânda și vânătoarea noastră este împotriva noastră și nu pentru nevoile noastre, atunci pânda și vânătoarea trebuiesc socotite ca fiind imorale.

Încrederea argumentată de pedeapsă și răsplată reprezintă credința după cum am explicat atunci când am vorbit despre putere. Atunci când încredințăm dreptul de a exercita puterea pentru a impune o voință, înseamnă că avem credință sau acordăm credință. Faptele care roiesc în jurul ideii de credință afirmă această definiție pe care eu o dau credinței. La fel este și cu încrederea. Investigațiile unui cercetător în știință implică atenția pe care o presupune statul la pândă. Numai că știința trebuie să treacă testul experimentului pentru a se putea numi știință, iar acest test al experimentului presupune desfășurarea unor activități care să fie pregătite la fel precum un atac dintr-o vânătoare.

Atunci când ne vânăm unii pe alții sunt foarte importante discriminările în drepturi. Cel puternic va căuta să fie cât mai puternic și va face ca cel slab să fie cât mai slab pentru ca cel mai puternic să aibă în mână pe cel mai slab pentru totdeauna. Cel slab va căuta să se apere de cel puternic plătind cu toată puterea lui pe care o mai are pe altcineva puternic pentru ca să primească în schimb securitatea prin angajamentul unei confruntări între cei puternici în cazul în care cel slab este pus în pericol.

Slăbiciunea și puterea sunt date de drepturile de a vedea și de a ataca. Trebuie să ai dreptul de a putea pândi și dreptul de a putea vâna. Dacă nu ai niciun drept de a pândi și de a vâna și vrei să pândești și să vânezi pe cei care au toate drepturile și mijloacele de a pândi și a vâna, atunci va trebui să fi suficient de creativ încât să îți construiești singur mijloace de pândă și de vânătoare, să ai abilitățile necesare de a utiliza acele mijloace de pândă și vânătoare pentru putea răpune pe cei cu toate mijloacele de pândă și vânătoare câștigate prin drepturi și să ai și un plan al înlănțuirii cauzale a tuturor evenimentelor prin care să argumentezi că în urma acelei vânători vei răpune pe cei puternici prin drepturi.

Pentru ca să nu se ajungă la astfel de situații, noi invocăm ceea ce se numește „DREPTATEA”. Dreptatea este constituită din acele drepturi și îndatoriri apărate prin forță, dar care dacă sunt morale, atunci prin acele drepturi se urmărește ca oamenii să nu se autodistrugă atunci când se vânează unii pe alții ci să se urmărească protejarea vieții și satisfacerea nevoilor.

Prin urmare, atunci când discutăm despre drepturi și îndatoriri apărate prin pedeapsă și răsplată se ridică problema moralității dreptății și atunci când discutăm despre înțelegeri fără pedeapsă și răsplată se ridică problema morațității încrederii.

Astfel se ridică întrebarea: În ce să avem încredere să încredințăm puterea pentru impunerea și apărarea drepturilor și îndatoririlor? În ce condiții ne putem asigura că drepturile și îndatoririle conduc către o protejare a vieții și o satisfacere a nevoilor și nu către autodistrugere?

Elementele esențiale ale acestei autodistrugeri sunt după cum spuneam:

1. Agresiunea
2. Sacrificiul
3. Minciuna

Scopul moralității trebuie să fie protejarea vieții, satisfacerea nevoilor și evitarea posibilităților ca agresiunea, sacrificiul și minciuna să se motiveze reciproc și astfel răul să se escaladeze împreună dependența de putere care înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere la nesfârșit.

Legat de încredere, eu o consider morală în condițiile confruntării, competiției și termenilor de livrare preciși și siguri. Dacă una dintre aceste trei condiții nu este respectată, atunci corect ar fi să se poată renunța în orice moment la încredere.

Legat de dreptate însă, consider că problema este mult mai complexă. După părerea mea ar exista zece situații de bază în care ar trebui să ridicăm problema dreptății și anume:

1. Dreptatea dovezilor
2. Dreptatea falsurilor
3. Dreptatea pericolelor
4. Dreptatea responsabilităților
5. Dreptatea provocărilor
6. Dreptatea confruntărilor
7. Dreptatea competițiilor
8. Dreptatea valorilor
9. Dreptatea abuzurilor
10. Dreptatea despăgubirilor

Fără dovezi nu pot exista falsuri, fără falsuri nu pot exista pericole, fără pericole nu pot exista responsabilități, fără responsabilități nu pot exista provocări, fără provocări nu pot exista confruntări, fără confruntări nu pot exista competiții, fără competiții nu poate exista valoare, fără toate cele de mai sus nu pot exista abuzuri și fără abuzuri nu pot exista despăgubiri. Dacă se poate, ceea ce se poate, atunci este dreptate, altfel este nedreptate.

Din cele de mai sus se observă că scopul dreptății este despăgubirea celui drept de către cel nedrept prin repararea unor pagube deținute cu drept, iar dreptatea trebuie să înceapă de la dovezi. Esența dreptății însă este ca nu răutatea să fie pedepsită, ci numai obligarea oamenilor de a face răul să fie pedepsită, pentru că altfel am avea o societate în care niște autorități, ar trebui să-i lege cu lanțuri pe oameni în toate modurile, pentru ca să nu mai poată face nimic din tot ce s-ar presupune a fi rău și altfel singurul scop în viață al oamenilor, ar fi ca ei să fie aceia care să aibă în măsura cea mai mare, dreptul, autoritatea și puterea de a-i lega pe alții pentru ca astfel să nu fie ei cei legați. Cu alte ocazii am să explic punctual despre ce este vorba, deocamdată insist doar pe definirea moralității, pe moralitatea încrederii și moralitatea dreptății.

Dreptatea implică exercitarea puterii și deci pedeapsa, răsplata, prețul, îndatorarea și credința, dar simpla respectare a unui contract care implică aceste cinci elemente prin care am definit puterea, nu înseamnă neapărat protejarea vieții și satisfacerea nevoilor, ci respectarea unui astfel de contract ne poate garanta de multe ori autodistrugerea. A respecta puterea, înseamnă a fi drepți cu puterea, dar dacă puterea este imorală, atunci respectăm autodistrugerea.

Încrederea, credința, puterea și dreptatea, sunt doar niște colți și ghiare cu care plecăm la vânat, iar vânatul este un sacrificiu al vieții pentru satisfacerea nevoilor vieții. Noi nu putem supraviețui fără să provocăm suferință sau să ucidem pentru a ne hrăni. Problema este deci dacă ucidem pentru a ne hrăni sau dacă ucidem pentru că suntem un pericol unii pentru alții. Atunci când suntem un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții înseamnă că suntem imorali.

Atunci când suntem un pericol unii pentru alții, adevărurile sunt exact precum un tufiș prin care se furișează minciuna pentru ca să vâneze încrederea și astfel să poată înșela. Cu cât este adevărul mai des, cu atât este mai mare și pericolul înșelării pentru încredere. Prin urmare încrederea trebuie să știe să fugă cu viteză cât mai mare de pericol în orice moment. De ce oare încrederea nu are voie să poată fugi în creștinism? De ce oare se impune o cultură a loialității în societate? Evident că încrederea trebuie să nu poată fugii pentru că acolo este o fermă de animale sortite sacrificiului și ele nu trebuie să poată fugi și nici să aibă unde fugi. Prin urmare, ideea cum că încrederea nu trebuie să poată fugi cât mai rapid în orice moment, este o idee imorală. Eu nu am nimic împotriva încrederii, de încredere depinde diviziunea educației și muncii în specializări dar încrederea trebuie să poată fugi în orice moment cu viteză cât mai mare când nu se pot realiza confruntări de dezbateri, competiții și nu există termeni de livrare siguri și exacți în oferte.

Minciuna se îmbracă în adevăr și se ascunde în adevăr, iar de acolo pândește încrederea ca un prădător pentru ca să poată înșela. Apoi minciuna se apropie de încredere pe furiș și fără ca să facă nici un zgomot, iar când încrederea nu mai poate fugi, înșelarea se năpustește prin surprindere peste încredere cu toată ferocitatea. Așa se vânează încrederea și la fel se vânează și puterea. Puterea se îmbracă în dreptate și moralitate, se ascunde în dreptate și moralitate, iar de acolo pândește ca un prădător credința. Într-o lume a dependenței de putere, într-o lume imorală, puterea va căuta să vâneze cât mai multe drepturi prin care să acopere ochii prăzii și cât mai multe drepturi de a construi capcane cu momeală de unde prada să nu mai poată fugi.

Încrederea este opusul gândirii fiind o renunțare de bună voie la gândire, iar credința este o încredere impusă prin exercitarea puterii. Credința înseamnă să urmezi o supunere oarbă sau o tradiție neschimbată a trecutului fiind motivat de pedeapsă și răsplată iar gândirea înseamnă să compari singur posibilitățile de opțiuni ale viitorului pe care le poți vedea cu ochii minții tale și să alegi numai ceea ce îți spune inima. Mintea reprezintă ochii noștri pentru timp și inima reprezintă reacțiile noastre emoționale. Atunci când reacțiile noastre emoționale depind numai de pedeapsă și răsplată, iar gândirea noastră se limitează numai la respectarea drepturilor celor cu putere, înseamnă că suntem niște sclavi.

Rațiunea oricărei pedepse este că oricine ar vrea să facă ceea ce a făcut cel pedepsit, trebuie să se teamă să nu pățească la fel ca cel pedepsit. Dacă faci ceva sau reprezinți ceva ce nu vrea cel care poate pedepsi, atunci soarta ta trebuie să devină un exemplu pentru toată lumea prin acea pedeapsă pentru ca prin asta să nu mai poți fi un exemplu de urmat. De aici vine și simbolizarea cu animale a abilităților și dizabilităților oamenilor. Rațiunea răsplății este aceeași cu cea a pedepsei, doar că prin răsplată se încurajează urmarea unui exemplu sau a unui model. Într-o societate unde răutatea și dependența de putere sunt degenerate în cel mai urât hal, mintea sclavilor se limitează la ideea că totul este pedeapsă și răsplată și că binele reprezintă tot ceea ce este răsplătit de oricine poate răsplăti, iar răul reprezintă tot ceea ce este pedepsit de oricine poate pedepsi. Acesta este și motivul pentru care religiile cu dumnezei invocă veșnicia și infinitul, în încercarea de a controla binele și răul pentru sclavi punând infinitul veșniciei în balanță cu viața trecătoare de pe pământ.

Identitatea este importantă acolo unde toată gândirea se limitează la pedeapsa și răsplata care sunt corecte sau greșite din cauza pedepsei și răsplății. Unde nu există adevăr ci oameni care reprezintă adevărul prin orice ar spune. Unde nu există dreptate ci dreptatea este reprezentată prin oameni care au dreptate indiferent ce ar face. Prin pedeapsă și răsplată poți reprezenta orice spunând și făcând orice. Prin urmare lumea trebuie să creadă că reprezinți ceva ce ea dorește pentru ca să te lase să faci ce vrei. Dacă reprezinți nimicul, atunci orice ai face este nimic și orice ai spune este nimic, pentru că nu reprezinți nimic. Aceasta este identitatea, este o idee pe care o reprezinți. Oamenii se omoară unii pe alții pentru că ei se cred „reprezentanți” și vor să reprezinte tot ceea ce le place spunând orice și făcând orice. Cum poți oare elimina minciuna, dacă minciuna acționează prin credința în reprezentanți? Ce poți face atunci când oamenii au reprezentanți în loc de gândire iar reprezentanții gândesc numai rele? Evident va rămâne numai opțiunea de a elimina reprezentanții prin război și astfel reprezentanții vor folosi reprezentații lor în războaie pentru a impune credința cu cel mai puternic sprijin al puterii. Prin etichete și simboluri lucrează încrederea și credința, iar încrederea și credința sunt întotdeauna pândite de înșelarea care se furișează prin adevăr folosind moralitatea ca momeală. Numai că de multe ori nu există moralitate nici măcar pentru momeală, ci se folosesc doar ritualuri prin care moralitatea este doar simbolizată prin manierisme. De multe ori nu există nici adevăr, ci se folosesc proorociri cu cele mai urâte nenorociri pentru ca în numele acestui adevăr să fie justificată orice credință, cum ar fi credința în veșnicia iadului și raiului de după moarte de exemplu. Se inventează un dușman, un diavol, se înscenează o confruntare cu acel diavol pentru ca în comparație cu diavolul să poți reprezenta binele, să poți reprezenta pe Dumnezeu, dar în realitate Dumnezeu se luptă tot cu Dumnezeu, iar Dumnezeul care pierde sau care este înscenat să piardă, este diavolul și câștigător este tot Dumnezeu pentru că se laudă cu adevărul din proorocirile cu nenorociri care se împlinesc și prin asta câștigă încredere și credință.

Cu cât ai mai mult adevăr, cu atât poți înșela mai mult. A avea adevăr mult înseamnă a putea înșela mult. Minciuna se acoperă întotdeauna cu adevăr din toate părțile pentru ca să se facă crezută. Nu trebuie să avem încredere în cei ce au mult adevăr pentru că ei sunt o țintă a corupției și șantajului. A oferi încredere înseamnă a da puterea de a înșela. Înșelarea vine din încredere, iar adevărul vine din confruntare. Cine caută încredere caută puterea de a înșela și cine caută confruntare caută puterea de a arăta adevărul. Însă și confruntarea se poate înscena, iar părțile din confruntare se pot preface.

În întuneric se vede numai ceea ce arată călăuza încrederii, iar a nu avea o călăuză nu înseamnă a fi în lumină. O călăuză întotdeauna este mai bună decât nimic atunci când este întuneric. Călăuza poate să arate adevărul și să fie nevinovată, dar minciuna întotdeauna se acoperă cu adevăr din toate părțile. Minciuna pune adevărul în față tot timpul și pândește încrederea pentru ca să poată înșela. Apoi răul se întâmplă și este nevoie de adevăr pentru ca să se facă lumină. Minciuna face din adevăr o momeală pentru ca să prindă încrederea într-o capcană. Însă dacă urâm minciuna, atunci urâm informația și astfel urâm și adevărul. Binele și răul sunt făcute din același material. Prostia și priceperea sunt făcute din același material. Înțelepciunea și nebunia sunt făcute din același material. Viața și moartea sunt făcute din același material. Dacă urâm pe una sau pe cealaltă, atunci urâm universul. Noi urâm atunci când vrem numai ceea ce să nu fie. Trebuie să alegem între mai multe opțiuni și întotdeauna toate opțiunile trebuie să fie de față. Binele și răul există numai în comparație. Lumina înseamnă să vedem toate mijloacele și scopurile într-o specializare anume. Dacă nu vedem nu putem compara și dacă nu putem compara, nu putem fi responsabili.

Dacă avem responsabilitate în calitate de reprezentanți, atunci folosim încrederea și credința oamenilor, adică renunțarea oamenilor la gândire. Dacă ne bazăm pe renunțarea oamenilor la gândire, inevitabil suntem o țintă a corupției și șantajului, o țintă a pedepselor celor ce pot pedepsi și o țintă a răsplăților celor ce pot răsplăti. Trebuie să ne ferim deci de calitatea de a fi reprezentanți pentru că încurajăm renunțarea la gândire. Reprezentanții nu oferă răspunsuri la întrebări ci oferă răspunsuri la program care sunt doar înscenate să pară răspunsuri la întrebări. Educația constă din răspunsuri la întrebări și propaganda de  îndoctrinare constă din răspunsuri la program. Educația nu are timp și loc, numai propaganda de îndoctrinare are timp și loc.

Contrariile din mintea noastră cauzează întrebările noastre pentru știință, iar dorința pentru titlurile de reprezentanți cauzează interesul nostru pentru a respecta ritualurile propagandei de îndoctrinare. Îndoctrinarea, ritualurile propagandei de îndoctrinare, simbolurile și titlurile cu care dovedim calitatea de reprezentanți, țin de domeniul religiei, politicii, încrederii și credinței. Știința este acel cuvânt care este crezut indiferent de cine este spus, unde este spus și când este spus. Știința vine cu răspunsuri la întrebări, iar credința vine cu ritualuri pentru simboluri. Știința vine atunci când vin răspunsurile la întrebări, iar credința vine atunci când vin reprezentanții cu titluri.

Binele și răul (2)

În prima parte dedicată binelui și răului am definit viața și moartea și am vorbit foarte pe scurt despre nevoi. De această dată am să intru ceva mai în detaliu legat de problema nevoilor. Pentru a înțelege mai bine cum este cu nevoile am reprezentat în desenul de mai jos într-un triunghi un fel de piramidă a nevoilor pentru a sublinia faptul că nevoile de confort sunt subordonate nevoilor profesionale și nevoile profesionale sunt subordonate nevoilor de supraviețuire.

piramida nevoilor

Nevoile de supraviețuire mai complexe sunt în general o problemă a doctorilor, nevoile profesionale sunt o problemă a specialiștilor în general, iar nevoile de confort sunt o problemă care reprezintă obiectul științei economice.

Nevoile de supraviețuire se referă la condițiile stării de sănătate fizică și mentală. Sănătatea fizică se referă la o stare de echilibru a funcționării optime a organismului și fără suferință, iar sănătatea mentală se referă capacitatea de percepere a realității, memorare și de conștientizare și asumare a consecințelor în spiritul protejării vieții proprii și al semenilor.

Nevoile profesionale implică specializare și deci delicata problemă a încrederii. Nevoile profesionale se referă la tot ce implică satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod indirect. Ceea ce implică nevoile profesionale este total inutil în mod direct pentru satisfacerea nevoilor de supraviețuire sau confort. Utilajele, materialele de producție, piesele de schimb pentru utilaje și aparate, diferite substanțe precum și activitățile umane care implică utilizarea acestora, se referă la nevoile profesionale.

Educația specializată, industria și diferite instituții, implică aceste nevoi profesionale care în civilizația umană sunt organizate prin diviziunea în specializări. Fără această diviziune în specializări indivizii ar trebui să fie atotcunoscători. Sursa primară a cunoașterii este experimentul, numai că prin ceea ce noi numim încredere devine posibilă cunoașterea prin învățare și tot prin această încredere devine posibilă separarea priceperii în specializări. Încrederea este deci esențială pentru cunoașterea prin învățare și separarea priceperii în specializări.

Însă cum să putem avea încredere în cineva pentru ca să nu mai fim nevoiți să depindem de atotștiință și experiment? Răspunsul pe care îl dau eu la această întrebare este următorul:

1. Confruntarea tuturor părților care se contrazic
2. Competiția între toate părțile care vor să facă un lucru cât mai eficient
3. Termeni de livrare exacți și siguri în toate schimburile

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare și cel mai rău om este omul cel mai darnic care fuge de competiție, iar lucrurile care nu au un loc exact și sigur într-un timp exact și sigur, sunt lucruri care există doar în mintea noastră și nu în realitate.

În creștinism însă, Dumnezeu este în cer și te așteaptă la confruntare la urmă după moarte, nu înainte cum spun eu că ar fi bine, iar asta va fi numai când vrea Dumnezeu și numai Dumnezeu știe când va fi. În creștinism competiția înseamnă închinare la idoli, cât despre termenii de livrare este doar discriminare și inechitate. Raiul îi așteaptă pe credincioși și iadul îi așteaptă pe necredincioși la judecata care va fi numai când vrea Dumnezeu și când știe Dumnezeu. Credința în creștinism nu se sprijină pe condițiile enunțate și susținute de mine ci se sprijină pe pedeapsă și răsplată.

Adevărul este un rezultat al confruntării, calitatea este un rezultat al competiției și siguranța este un rezultat al preciziei termenilor de livrare. Creștinismul însă este un cult al dependenței de putere pentru o societate a dependenței de putere. Dependență de putere înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, iar putere înseamnă să poți pedepsi și răsplăti cât mai mult pe câți mai mulți. Într-o societate a dependenței de putere nevoile oamenilor constau în a se putea apăra unii de alții pentru că ei sunt un pericol unii pentru alții. În dependența de putere posibilitatea de apărare este un pericol și pericolul cere posibilitate de apărare, pericolul este totuna cu apărarea. Astfel e nevoie de cât mai multă pedeapsă și răsplată împotriva pedepsei și răsplății la nesfârșit. Dacă poți pedepsi și răsplătii ai încrederea oamenilor și faptele oamenilor la picioare. Evident că așa ceva ar trebui să însemne corupție, doar că datorită propagandei agresive a bisericii cu sprijinul statului și bogaților, prin ritualurile de umilință și prin sfânta tradiție a poveștilor sincere, prin monumente, artă, cântece și poezii de mărire, acest lucru e acum o mândrie în societatea noastră.

Nevoile de confort însă reprezintă după cum spuneam limita cantitativă și calitativă până la care cantitatea și calitatea devin inutile, devin risipă. Nevoile de confort sunt un rezultat al satisfacerii nevoilor profesionale, iar satisfacerea lor depinde aplicarea cât mai eficientă în politici a unor principii care țin de domeniul economiei. Prin economie înțelegem de obicei disciplina care se ocupă cu studiul exploatării cât mai eficiente a resurselor în sectoarele producției, distribuției și consumului pentru o satisfacere cât mai eficientă a nevoilor oamenilor și mediului. S-a scris foarte mult în domeniul economiei, iar disciplina economiei ocupă un loc de frunte în educația instituționalizată și autodidactă.

Aspectul care mă preocupă pe mine legat de problema economică, pentru că este pe cât de esențial și important, pe atât de neglijat, este particularitatea a trei categorii de lucruri care fac obiectul schimburilor prin echivalare valorică. Este vorba despre:

1. Informații
2. obiecte
3. servicii

Informațiile, obiectele și serviciile sunt sporturi diferite! Timpul și spațiul necesar informațiilor, obiectelor și serviciilor sunt probleme mult prea diferite! În prezent există tehnologia informației care rezolvă cu brio problema multiplicării informației. Deci multiplicarea informației nu mai este o problemă. Însă informația este creată prin servicii, prin efort uman, prin muncă umană. Orice activitate umană desfășurată sub presiunea timpului înseamnă muncă și orice activitate umană desfășurată sub presiunea unui angajament înseamnă oferirea unui serviciu. Obiectele reprezintă denumirea generică aleasă de mine pentru proprietățile materiale care pot face obiectul schimbului între oameni.

Însă acum e acum. Oare este bine sau rău să echivalăm valoric în relațiile de schimb efortul uman cu obiecte și informații? Asta nu înseamnă ca omul să fie în competiție cu obiecte și informații în realizarea de schimburi? Este bine ca obiectele și informațiile să se ia la întrecere cu oamenii, iar dacă oamenii nu câștigă întrecerea, atunci informațiile sau obiectele să câștige iar oamenii să piardă?

Informațiile, obiectele și oamenii ar trebui să „se întreacă” separat pentru relațiile de schimb. Informațiile trebuie să fie mai bune sau mai rele în comparație cu informații, obiectele trebuie să se compare cu obiecte pentru a fi mai bune sau mai rele, iar faptele oamenilor trebuie comparate numai cu faptele oamenilor pentru a fi mai bune sau mai rele. Valoarea este întotdeauna un rezultat al competițiilor, un rezultat al comparațiilor. Dacă utilitatea efortului uman este echivalat valoric cu utilitatea unor obiecte sau utilitatea unor informații, atunci omul are valoarea unor obiecte sau a unor informații. Acest lucru este un lucru rău pentru că înseamnă să echivalăm valoric viața cu moartea în schimburi.

Când valoarea în schimburi substituie valoarea utilității, discutăm despre ceea ce eu numesc ca fiind corupția de principiu. Corupția înseamnă de fapt o confuzie între a arăta realitatea și a percepe realitatea. Ceea ce este arătat, este un lucru dat și primit, nu un lucru văzut sau perceput! E o confuzie între a simți și a crede! Încrederea este o corupție de fapt, este o rezolvare a unor probleme prin intermediul schimburilor și nu prin intermediul științei, dar încrederea nu este o rezolvare a problemelor așa cum pare! Încrederea este o fugă de probleme! O evitare a problemelor! Problemele nu se rezolvă prin evitarea lor niciodată! Moartea prin definiție este o lipsă a problemelor! Trebuie să conștientizăm, că de fiecare dată când apelăm la „rezolvarea” problemelor prin încrederea schimburilor, noi evităm și fugim de probleme!

Și acum, care ar fi urmarea directă, dacă de exemplu acum în societatea noastră, nimeni nu ar mai face nimic și toată lumea ar aștepta totul de la încrederea schimburilor? Nu se construiește nimic, totul se rezolvă prin schimburi și avem încredere că ni se dă. Cu siguranță că va trebui să ne rugăm cu credință la niște dumnezei ca să facă minuni! Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! Evident, acesta este punctul final, în cel mai bun caz! Climatul însă, inevitabil trebuie să fie unul de războaie, pentru că datul și luatul, este singura „știință” a rezolvării problemelor! Când datul și luatul este singura „știință”, noi vom avea nevoie de cât mai multă PUTERE pentru a PUTEA lua și păstra în SIGURANȚĂ ceea ce dobândim! Vom avea NEVOIE să ACUMULĂM CÂT MAI MULT din tot ce poate fi UTIL! Astfel se creează și se impune o altă confuzie și anume confuzia dintre și anume confuzia dintre UTILITATE și NEVOIE. Dacă schimbul este singura „știință” de a face totul, noi avem NEVOIE de a controla schimbul și nu de a satisface nevoile!

Nevoile naturale ale omului sunt limitate cantitativ în spațiu și timp. Însă corupția, care este o confuzie schimb și știință, între încredere și cunoaștere, între utilitate și nevoie, va afecta inevitabil percepția noastră în legătură cu cantitatea în care avem nevoie de ceea ce este util, din cauza problemei SIGURANȚEI despre care spuneam. Devenim astfel un pericol unii pentru alții și de asta avem nevoie de siguranță sau mântuire, cum vreți să-i spunem. Corupția cauzează această nevoie de siguranță, iar apoi vom căuta tot prin corupție siguranța într-un exces de acumulare care nu va face decât să polarizeze lumea din ce în ce mai mult în bogați și săraci. Corupția înseamnă încredere și cu cât este mai mare nevoia de încredere cu atât este mai mare neîncrederea. Cei care nu au încrederea au nevoie de încredere, iar cei ce au încredere, nu mai au nevoie de încredere! Discutăm de fapt despre o dependență de încredere care se escaladează! Schimburile au nevoie de încredere, dar schimburile sunt o evitare a problemelor și nu o rezolvare a problemelor. Fie că sunt schimburi materiale sau schimburi de servicii sau informații, schimburile sunt evitare de probleme! Când nu poți sau nu vrei să rezolvi o problemă, apelezi la încrederea unui schimb! Prin schimburi se dă și se arată, se ia și se ascunde! Ceea ce ni se arată, trebuie să credem, iar ceea ce vedem, trebuie să știm! În întuneric și în rătăcire avem nevoie să ni se arate, dar în lumină vedem și astfel știm fără să mai avem nevoie să ni se arate!

Prin urmare, dacă nu înțelegem nevoile cu limitele lor, vom deveni agresivi, iar cineva agresiv, de obicei devine mai bun prin corupție, prin sacrificii, iar pentru a acoperi asta, avem nevoie de minciună. Pentru a ataca agresivitatea, nu este suficient rezolvarea problemei minciunii, ci și rezolvarea problemei corupției care cauzează nevoia de minciună. Agresivitatea lăsată singură, fără sacrificii și fără minciună, foarte greu se mai poate escalada.

Va urma…

Binele și răul (1)

Răul este începutul și sfârșitul binelui, iar binele este începutul și sfârșitul răului. Orice bine care are un început și un sfârșit este dependent de rău la fel cum este și cu nașterea și moartea. Înșelăciunea este dependentă de promisiuni frumoase, de zâmbete frumoase, de o momeală frumoasă, iar sfârșitul înșelăciunii este dreptatea prin despăgubirea dreptății.

Răul este orice cale care duce către moarte și binele este orice cale care duce către viață. Viața reprezintă capacitatea unui lucru de a se condiționa de viitor prin mijloace și scopuri la fel cum lucrurile fără viață se condiționează de trecut prin cauze și efecte. Idealul vieții este să existe cât mai multe ființe care să poată controla cât mai multe scopuri pe o perioadă cât mai îndelungată de timp. Cu cât o ființă poate realiza mai multe scopuri cu atât este mai evoluată. Viața este un control al viitorului și o condiționare a trecutului și prezentului de viitor prin mijloace și scopuri.

În relațiile dintre noi răul înseamnă să ne pune viața în pericol unii altora și să avem nevoie de cât mai multă putere doar pentru a ne apăra unii de alții. Răul în relațiile dintre noi înseamnă să fim un pericol unii pentru alții, astfel să avem nevoie să ne apărăm unii de alții, iar cu cât ne putem apăra mai mult unii de alții, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și tot așa.

Binele reprezintă în relațiile dintre oameni colaborarea cât mai eficientă pentru a folosi natura în folosul vieții. A folosi natura în folosul vieții implică nevoile noastre care pot fi de trei feluri și anume:

1. Nevoi de supraviețuire;
2. Nevoi de confort și
3. Nevoi profesionale.

Prin nevoi de supraviețuire înțeleg minimum necesar de supraviețuire, prin nevoi de confort înțeleg limita până unde dacă am avea mai mult am avea degeaba mai mult, iar prin nevoi profesionale înțeleg totalitatea lucrurilor care sunt utile vieții numai în mod indirect, iar în mod direct sunt inutile pentru supraviețuire sau confort.

Nevoile profesionale implică specializarea, iar specializarea implică încrederea și deci religia. Fără încredere noi ar trebui să fim atotștiutori și atotpricepuți. Încrederea mai implică și cunoașterea prin învățare. Fără încredere suntem dependenți total de experiment pentru a cunoaște. Încrederea este ca un buton pe care apăsăm cu speranța că se va întâmpla ceea ce ne dorim dar noi nu înțelegem procesul prin care se întâmplă ceea ce sperăm. Dacă am înțelege procesul am avea știința, însă dacă apăsăm pe buton fără să cunoaștem și să înțelegem procesul, atunci folosim religia, folosim încrederea sau credința. „Dumnezeu” se vrea a fi în esență un astfel de buton, doar că e o propagandă la încredere doar de dragul încrederii. Oricum, nevoile profesionale implică diviziunea muncii în specializări,iar această diviziune în mai multe specializări trebuie să formeze un întreg prin încredere. Încredere înseamnă să ne bazăm pe faptul că vom primi ceea ce am cerut, dar acest lucru nu este suficient pentru că termenii de livrare exacți ai obiectului în timp și spațiu sunt un aspect esențial. Cum ar fi să te duci la un magazin și să plătești pentru ca să cumperi o hârtie igienică, iar vânzătorul să îți spună că nu știu nici îngerii și nici Fiul când vei primi hârtia igienică ci numai Tatăl? Dacă ai o problemă cu asta, du-te în cer la Tatăl dacă poți și discută! Esențial pentru orice încredere nu este doar combaterea iluzionismului ci și combaterea problemelor cu termenii de livrare. Însă termenii se livrare implică și satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod esențial! Este exact ca și cu trenul care există numai în locul exact și la timpul exact. Altfel trenul nu mai există decât doar în mintea noastră, iar dacă spunem lucruri care există numai în mintea noastră și care nu există în realitate, atunci mințim și suntem mincinoși. În mintea noastră suntem liberi să alegem timpul și spațiul pentru existența lucrurilor, iar în realitate timpul și spațiul este întotdeauna același pentru toată lumea.

Alt aspect al binelui și răului, al vieții și morții este că în principiu nimic cu viață nu poate util vieții fără ca să moară, rar dacă viața are un scop, acel scop sigur este moartea pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Este exact ca și cu o găină care pentru ca să fie utilă ea trebuie omorâtă pentru a fi gătită. Exact ca și cu pământul sau tehnologia care este util totuși nu are viață. Are pământul sau tehnologia intenții de viitor ca să putem spune că au viață? Pământul este de fapt o tehnologie, de fapt tehnologia este noul pământ, dar tehnologia și pământul nu au intenții pentru sine, ele sunt altruiste până la cruce. Morții din groapă sunt așa de altruiști încât se dau pe sine viermilor și pământului pentru ca putrezind să devină hrană pentru iarbă. În principiu numai moartea poate fi utilă vieții, iar viața nu poate fi utilă decât numai dacă moare prin altruism. La fel cum prada este utilă prădătorului numai prin vânătoare.

Va urma…

Religia și politica Vs. știința și cercetarea

Eu văd lucrurile în felul următor:

1. Religia este precum eticheta de pe un vas
2. Politica este precum vasul cu acea etichetă
3. Știința este precum conținutul din vasul cu etichetă
4. Cercetarea este precum experimentarea conținutului din vasul cu etichetă

Așa stau lucrurile în principiu, numai că de multe ori eticheta nu corespunde cu conținutul, iar conținutul nu este potrivit pentru vas. Uneori vasul e gol, alteori vasul e prea mic sau vasul este găurit. Alteori avem o etichetă frumoasă pe un vas prost cu un conținut otrăvitor așezat în față, sau avem o etichetă urâtă pe un vas urât ascuns tocmai în fundul cămării dar cu un conținut folositor.

De aici apar întrebări precum: Care sunt drepturile de a pune o etichetă? Care sunt drepturile de a folosi un anumit vas? Care sunt drepturile de a avea acces la conținut? Care sunt drepturile de a verifica conținutul?

Cu toții utilizăm conținutul din vas pe încredere când nu avem știință, iar încrederea depinde de etichetă. Fără această încredere, singura soluție este să devenim atotștiutori. Însă problema cunoașterii este că ea consumă timp și energie. Fără timp și energie noi nu putem cunoaște. Folosind religia noi cunoaștem prin învățare, sistemul de învățământ în principiu este o religie. Însă fără religie, noi avem nevoie să experimentăm personal totul. În sistemul de învățământ profesorul de fapt joacă rolul de dumnezeu și la fel este și cu părinții în familie.

E adevărat, mulți ar defini religia ca fiind o relație dintre om și creatorul universului, dar dumnezeu este supranumit „părinte ceresc” sau „tată ceresc”, iar eu aș vrea să definesc religia nu prin subiectivismul ei ci prin principiul ei. Eu mi-aș dori să nu existe confuzie la nivel de principiu, iar la nivel de principiu, familia, școala și statul sunt religii. „comunitatea științifică” este de fapt o religie, a fi „om de știință” este o religie.

Totuși creștinismul, spre deosebire de școală de exemplu, este extrem de sărac în cunoștințe. Vasul creștinismului are o etichetă (Dumnezeu) și acest vas este plin doar cu povești prin care se urmărește convingerea oamenilor ca ei să se umilească raportându-se la acea etichetă. Creștinismul este o religie prin care este promovată sclavia. Ideea unui părinte care trimite fiul să se sacrifice pe cruce pentru ca prin asta să fie promovat ca exemplu pentru lume pentru câștigarea titlului de „fiu” este o promovare a sclaviei pentru că sclavia presupune un astfel de sacrificiu. De fapt, sclavia și războiul presupun sacrificiu. Toate poveștile creștinismului se învârt în jurul ideii de sacrificiu, iar „Dumnezeu” (creatorul universului) avea așa multă creativitate încât a scos poporul Israel din Egipt și la dus în pustie 40 de ani unde să nu se poată alia cu altcineva împotriva egiptenilor și apoi la trimis direct la război pentru cucerirea de teritorii, prin această putere a creației universului! De ce oare nu a cucerit Egiptul de la bun început? Simplu, în deșert se găsesc mai greu aliați cu care să te unești împotriva Egiptului. Dar de ce nu a folosit creativitatea infinită pentru ca să scoată un pământ din mijlocul mării și doar a despărțit marea? Simplu, avea nevoie de să trimită oamenii la războaie pentru ca prin asta să își poată mări numele de creator al universului. Iar pentru că sunt războaie este nevoie de mântuire, iar prețul mântuirii este evident binecunoscuta cruce, simbolul creștinismului.

Creștinismul a câștigat credibilitate datorită unei campanii de promovare extrem de agresivă care a fost impusă politic. Prin teatrul unei sincerități în legătură cu povești povestite sincer, prin ritualuri de umilință, monumente de artă, cântece și poezii, creștinismul a impus o propagandă agresivă de imagine prin care să obțină controlul etichetelor în plan moral. De fapt creștinismul este extrem de sărac în învățături morale, extrem de sărac în învățături pur și simplu, creștinismul este doar propagandă agresivă prin care se promovează propaganda agresivă la un control al etichetelor în plan moral. Mai mult de 99% din creștinism este propagandă pentru eticheta „Dumnezeu” și mai puțin de 1% sunt învățături morale.

Însă religia este în esență atitudinea noastră față de o etichetă. Politica însă, se referă la modul în care utilizăm o etichetă. Acceptarea sau respingerea unei etichete este religia, dar utilizarea oricărei etichete în principiu este politica. Pentru ca să utilizăm o etichetă, evident avem nevoie de un vas, iar acel vas constă din drepturile și îndatoririle cu care ne angajăm. Noi vrem să ni se respecte drepturi pentru ca să ne îndeplinim îndatoriri. Drepturile și îndatoririle spun „cine suntem”, iar acest „cine suntem”este de fapt eticheta care trebuie acceptată prin credință. Acceptarea etichetei este religia și utilizarea etichetei este politica.

Prin politică noi înțelegem de obicei statul și treburile statului, care sunt legea, aplicarea legii și justiția. În abstract sau în principiu, dacă lăsăm subiectivismul sau personajele, discutăm doar despre actul de a decide eticheta pentru un vas.

Una dintre problemele esențiale ale politicii după părerea mea, o reprezintă ceea ce eu am numit „termenii de livrare”. La fel ca și în creștinism. Lăsând la o parte iluzionismul religiei și politicii de care auzim tot timpul, mai rămâne problema termenilor de livrare în relațiile de schimb. După părerea mea, a spune că oferi ceva care nu se știe unde și când va fi și ceri în schimb ceva despre care să se știe exact când și unde va fi, asta e o practică de escrocherie. Această problemă e un element central în acest blog.

După părerea mea, instituția Parlamentului și puterea legislativă ca principiu în felul în care se practică este o mascaradă. Este o mascaradă pentru că e o dictatură. A da legi este un act dictatorial. Nu vă imaginați că sunt împotriva legii, însă eu susțin legea ca pe un angajament și nu ca pe o angajare. Într-o democrație adevărată nu ar trebui să existe puterea legislativă ci numai putere executivă și judecătorească. Mai exact statul de la începutul angajării lui prin alegeri libere ar trebui să vină cu întregul pachet de legi care să nu mai aibă dreptul să îl modifice în niciun fel decât prin demisie și noi alegeri. Altfel relația dintre stat și popor ar fi ceva de genul: Statule, ești angajatul meu poporul pentru că te-am angajat să-mi fi angajatorul meu! Cine va fi angajatul și cine va fi angajatorul dintre stat și popor în acest caz? Evident Statul va fi angajatorul poporului și poporul va fi angajatul statului. Poporul va plăti impozitele pentru ca să fie angajatul statului.

Legat de știință, din știința noastră rezultă toată politica și religia pe care o avem, însă noi folosim știința pentru ca să ne putem înșela cât mai eficient unii pe alții. Noi numim știință cunoașterea care este rezultat al cercetării. Ca să fiu foarte aspru și direct, religia este știința rezultată din învățare și nu din cercetare. Orice cunoaștere care rezultă din învățare este religie. Câtă vreme folosim experiența pentru a cunoaște acționăm științific și câtă vreme folosim învățarea pentru a cunoaște, acționăm religios. Isus era „Învățătorul” parcă, iar el învăța pe alții ceea ce era învățat de „Tatăl”.

Prin urmare, dacă vrem să vorbim de știință, trebuie să vorbim de experimentele cercetărilor. În creștinism a experimenta sau a încerca, înseamnă a ispiti, iar noi facem experimente evident atunci când ne îndoim. Când nu avem credință în „Dumnezeu” noi ne îndoim și avem nevoie de experimente. În creștinism îndoiala și ispita vin de la diavol și reprezintă diavolul, iar diavolul reprezintă răul. Oricine vrea ceva de la Dumnezeu trebuie să ceară cu credință numai după voia Lui Dumnezeu pentru ca să primească. Altfel nu va primi nimic, dimpotrivă, va primi mânia și urgia de care trebuie să aibă parte toți necredincioșii. Mai clar spus, credința care vine din ispita experimentului este de la diavol și credința care vine din presiunea răsplății și pedepsei este de la Dumnezeu.

Politica folosește răsplata și pedeapsa pentru a impune legea. Lege fără pedeapsă și răsplată nu se poate. Ori respectăm legea, ori facem experimente! Dacă facem experimente înseamnă că ne îndoim de lege! În creștinism, diavolul reprezintă această îndoială, iar această îndoială îi face pe mulți să dorească puterea și dreptul de a experimenta ei ce lege vor înlocuind suveranului. Diavolul în creștinism se spune că a fost un înger care a vrut să fie egalul lui Dumnezeu. Prin urmare, oricine se îndoiește de lege, de Cuvântul Lui Dumnezeu, este cu diavolul și deci este cu cel rău.

Alt aspect condamnat în creștinism este competiția pentru putere care constă în închinarea la idoli. Cine îl poate da jos pe Dumnezeu? Dumnezeu este veșnic Dumnezeu! Condamnarea competiției pentru putere regăsită în idolatrie, este un aspect central în creștinism și în Biblie.

Însă după cum spuneam, cercetarea, adică ispita de a încerca prin a pune la îndoială legea care este Cuvântul Lui Dumnezeu, reprezintă diavolul ca principiu. Cine este cu diavolul trebuie să se ducă în iad unde este suferința veșnică, iar cine este cu Dumnezeu trebuie să se ducă în rai unde este fericirea veșnică. Însă eu nu am nimic împotrivă, se ocupă de asta mișcările ateiste, ele se ocupă de problema înșelării prin iluzionism și o fac destul de eficient. Eu îmi propun să mă ocup în principal de problema discriminărilor în ce privește garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare în relațiile de schimb. Am să ispitesc în legătură cu garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare. Orice lucru care nu are un loc exact și un timp exact este un lucru care nu există. Exact cum e și cu trenul care există numai la timpul exact și numai în locul exact. Realitatea trebuie să aibă un timp exact și un loc exact, altfel e doar în mintea noastră și deci doar mințim. În jocurile de noroc trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur la un timp exact și sigur, pentru altceva care are un timp exact și sigur dar un loc necunoscut și nesigur. În religie și politică trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur și un timp exact și sigur, pentru altceva cu un loc necunoscut și nesigur și un timp necunoscut și nesigur.

Escrocheria reprezintă știința și chiar arta de a manevra inechitatea prin iluzionism legat de obiectul schimbului și negocierea discriminatorie a termenilor de livrare legat de obiectul schimbului. Escrocheria nu are ca obiect doar iluzionismul! Mișcările ateiste atacă iluzionismul, dar neglijează problema negocierii termenilor de livrare.

Problema termenilor de livrare se traduce în societate în practicile „puterii legislative” sau „legislativului”. În politică e ale democratic un dumnezeu, dar un dumnezeu care oferă fără termeni de livrare ceea ce promite! Dacă ar face și cetățenii le fel cu impozitele? În creștinism măcar există Biblia cu care le poți da în cap, dar în politică se poate schimba legea în orice moment! Care mai e oferta politicii dacă oferta se poate schimba în orice moment? Este ca și cum ai spune că dacă îmi dai impozite exacte la un loc exact și un timp exact, eu îți voi da în schimb ceea ce îmi place mie! Prin credință ceea ce îmi place mie, reprezintă ceea ce îți place ție! Eu statul reprezint cetățenii prin decizii de legi care prin credință reprezintă voința cetățenilor! Păi care legi? E doar dreptul de a da legi și nu legi! Dreptul de a da legi înseamnă putere și nu lege!

Democrația actuală constă doar în dreptul de a alege între două sau mai multe dictaturi, iar a alege o dictatură din mai multe dictaturi înseamnă dictatură.

Ce este religia?

Religia văzută fugitiv

La o căutare fugitivă și ignorantă, putem aborda etimologic, iar după cum foarte mulți am auzit, „religie” vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio – a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). _wikipedia

În DEX „Dumnezeu” este definit de obicei ca fiind o ființă supremă, creator și cârmuitor al lumii.

Raportat la practica religioasă observată însă, „Dumnezeu” este doar o etichetă de fapt, care „lipind-o” pe orice, ar conferi cel mai înalt statut social. Practicile religioase nu implică niciun „Dumnezeu” ci implică numai o înjosire ritualică și simbolică a omului raportată la eticheta „Dumnezeu”. Când spunem: „În numele Tatălui și aș Fiului și aș Sf. Duh, amin.”, ce spunem de fapt? Spunem „în numele” adică de fapt, invocăm o etichetă.

„Credința în Dumnezeu” este de fapt o îndoială

„Credința în Dumnezeu” nici măcar nu este o „credință” în sensul încrederii sau credibilității. În majoritatea cazurilor nimeni nu crede în Dumnezeu ci doar există mulți care doar se îndoiesc de inexistența unui Dumnezeu. Religiozitatea este o îndoială și nu o credință. Diferența dintre o îndoială și o credință constă în faptul că îndoiala este o întrebare fără răspuns, în timp ce credința se dă de înțeles a fi un răspuns la o întrebare.

Dumnezeu este un handicapat mintal sau este doar un copil minor?

Însă faptul că „Dumnezeu” există sau nu există, este irelevant pentru că există preoții care îl „reprezintă” pe „Dumnezeu”. Preoții sunt în fapt niște politicieni care îl reprezintă „Dumnezeu” care devine un fel de cetățean în acest mod. A fi politician în esență înseamnă a reprezenta pe altcineva vorbind în locul lui și luând decizii în locul lui ca un tutore. Mai exact, preoții sunt un fel de tutori ai lui „Dumnezeu” care probabil ar refuza să se reprezinte singur înaintea omului, cu toate că cică ar fi creat toate ființele de la cel mai mic până la cel mai mare și ar cunoaște numărul firelor de păr din capul tuturor. „Dumnezeu” ar fi pus cap la cap atom cu atom și celulă cu celulă tot universul și toate ființele, dar paradoxal are nevoie de servicii de tutelă de la oameni prin care să se reprezinte înaintea lor la fel ca în cazul copiilor minori sau al handicapaților mintal. Pe de altă parte, s-ar putea obiecta că omul este cel reprezentat de preoți înaintea lui „Dumnezeu”, numai că, ce înseamnă atunci a fi „în numele Domnului”? Ce înseamnă:  „În numele Tatălui și aș Fiului și aș Sf. Duh, amin.”? Deci, „Dumnezeu” are nevoie de tutori la fel ca minorii și handicapații mintal.

Revelația vs. meditația

Ideea Dumnezeului reprezentat de preoți care să ofere servicii de tutelă, este de fapt ideea religiei bazate pe revelația „trimișilor” și „aleșilor”. Altă abordare religioasă ar mai fi însă meditația care în fapt constă dintr-un autocontrol al minții și nu un control exercitat de către „trimiși” și „aleși”. Mintea însă este un organ de simț pentru realitatea în timp, la fel cum celelalte cinci simțuri sunt organe de simț pentru realitatea în spațiu. Minciuna și ipocrizia sunt în esență un control cu privire la percepția realității. Ceea ce se întâmplă prin meditație, adică prin a goli mintea de gânduri și emoții, sau a încerca să ne inducem noi anumite gânduri și emoții, reprezintă de fapt un act de cenzură, autoamăgire, minciună de fapt. Minciuna reprezintă nesatisfacerea oricărei cereri de informație, iar asta se manifestată în general prin omisiune, iluzie și confuzie, cu intenție sau fără intenție. Însă dacă prin minciună vrem noi să rezolvăm problemele, atunci hai să ne drogăm pentru ca să fim fericiți atunci. Care ar fi problema? Indiferent de situație, minciuna este un act de lașitate și capitulare în confruntarea cu problemele vieții. A scăpa de probleme nu înseamnă a rezolva probleme, iar probleme putem avea numai câtă vreme suntem în viață. A lăsa problemele în grija altuia înseamnă a lăsa viața în grija altuia, iar a scăpa de probleme înseamnă a scăpa de viață. Mintea nu este construită să fie ținută sub control pentru că simțurile nu sunt construite să fie ținute sub control. Dacă durerea este prea mare, iar noi luăm morfină, nu înseamnă că ne însănătoșim prin morfină. Prin urmare, ori că lăsăm tutela să ne controleze mintea, ori că ne controlăm noi mintea, tot morfină sau drog este. Pentru asta, a susține că morfina sau drogurile reprezintă sănătatea sau calea către însănătoșire înseamnă a susține depravarea socială.

Religia ca justificare a autorității

Însă după cum spuneam, raportat la practica religioasă observată „Dumnezeu” este doar o etichetă, dar nu se vrea a fi orice fel de etichetă, ci o etichetă-ideal cumva, o etichetă creată în scopul unui controlul al încrederii oamenilor obișnuiți privind toate domeniile vieții lor. „Dumnezeu”, find considerat a fi „creatorul universului”, prin această etichetă s-ar mai vrea și justificarea controlului promovării și impunerii tuturor categoriilor sociale. S-ar vrea a fi de fapt o etichetă pentru controlul și justificarea tuturor celorlalte etichete sociale. Mai concret, rolul istoric al religiei constă în principal în justificarea puterii.

Puterea în sensul privilegiilor sociale, de obicei a fost un rezultat al războaielor. Toate statele lumii sunt un rezultat al războaielor. Și atunci, cum le poți spune oamenilor: „Iată eu sunt aici cel mai privilegiat dintre toți pentru că eu am câștigat războiul împotriva voastră și deci merit să fiu cel mai privilegiat!”. Așa că, s-a inventat propaganda religioasă cu „creatorul din ceruri” care ne pedepsește păcatele și care ne mânuiește în lumea de după moarte dacă ne sacrificăm acum. Dacă nu poți înțelege asta, atunci uite ce prost ești! Dacă nu ești de acord, atunci trebuia să fi condamnat la moarte! Dacă vrei să înțelegi ceva, sau să demonstrezi că Dumnezeu nu există, atunci du-te în ceruri dacă poți și ia și pe alții cu tine pentru ca să le arăți, iar dacă nu vezi nimic, înseamnă că ești orb! Nu-i așa că sunt admirabili cei ce zic că au reușit să-L cunoască pe Dumnezeu și să aibă o legătură cu Dumnezeu? Iată deci ce pricepere și ce înțelepciune măreață, tainică și adâncă au cei ce îl cunosc pe Dumnezeu! Iar în acest fel și mai ales datorită sprijinului politic, mulțimile împotriva cărora se duc războaiele sunt îndemnate să stea cu mințile la ceruri în rugăciune și să cedeze pământurile și viețile lor în schimbul cerurilor din lumea de apoi care cică vor fi oferite „curând”.

Religia ca mod de gândire

Pe de altă parte însă, justificarea controlul statutului social sau „puterea”, justificarea controlului încrederii în relațiile interumane și reprezentarea în relațiile interumane, toate în numele perfecțiunii infinite a atotputerniciei atotcreatoare, nu sunt singurele aspecte de bază al fenomenului religios, pentru că toate acestea au la bază un principiu de gândire, sau un mod de „gândire” sau mentalitate, care generează în lanț întreg fenomenul religios ca sistem! Să ne gândim… Oare cum este posibil să se ajungă la idei precum „perfecțiune infinită a iubirii, dreptății, științei și atotputerniciei atotcreatoare”? Cum este posibil să apară o astfel de idee și cum este posibil ca așa ceva să se facă acceptat și chiar crezut? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, ar trebui să existe un tipar, un șablon sau un model de comportament asemănător și în alte domenii ale vieții, și se pare că există. Relația dintre un copil nou născut și părinți este un model asemănător, dar nu din perspectiva părinților de a privi lumea ci din perspectiva copilului nou născut. Cum ar putea explica oare lumea un copil nou născut? Cum ar putea oare explica un copil nou născut tot ce există și tot ce se întâmplă și cum ar putea crede el că poate controla lucrurile pentru a obține ceea ce își dorește și evita ceea ce nu își dorește? Ce se întâmplă de obicei în relația dintre un nou născut și mamă? Analizând acest exemplu este ușor de tras concluzia că explicarea lumii în mintea unui nou născut are de-a face exclusiv cu relația interumană de schimb. Tot ce există și tot ce se întâmplă ar fi deci rezultatul unui schimb de proprietăți și servicii, și deci tot ce ai putea face pentru a obține ceea ce îți dorești este să ceri de la un proprietar sau un specialist care să poată oferi ceea ce îți dorești, adică să știi cum să negociezi pentru ca să primești ceea ce vrei. Dacă cunoști proprietarul sau specialistul care poate oferi ceea ce vrei și îl poți convinge să îți dea ceea ce vrei, înseamnă atunci că ai „ȘTIINȚA”! Acesta este deci principiul de gândire care a generat întreg fenomenul religios ca sistem și vom vedea în continuare și de ce.

Religia și explicarea lumii

„Tatăl nostru care ne ești în ceruri …. Dă-ne nouă astăzi …. Amin!” Nu intru în alte detalii, puteți analiza cât puteți oricare dintre exemplele de „rugăciuni” la adresa http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/ de exemplu. „Rugăciunile” sunt „respirația sufletului” în creștinism, iar ele constau de obicei în recunoașterea unui „Dumnezeu” proprietar și specialist de la care prin „rugăciune” se cere și se mulțumește pentru ceva anume. Abordarea religioasă este ca și cum am umple toate manualele științei numai cu laude și argumente privind meritul încrederii în adevărații specialiști ai științei, cu rugăciuni, cereri, prețuri, condiții de plată și livrare, numai și numai pentru produsul finit științei, cu mulțumiri și sacrificii de recunoștință sau pentru obținerea bunăvoinței specialiștilor, cu critici la adresa nespecialiștilor și cu mustrări, amenințări și pedepse împotriva oricui nu are încredere în adevărații specialiști ai științei! Cu ce altceva sunt pline cărțile religioase? Totul în lume pentru ei s-ar explica și s-ar face doar prin niște schimburi de proprietăți și servicii după cum spuneam, pentru că ei numai asta demonstrează în practicile lor! Modul de gândire religios se caracterizează deci, prin a așeza reclama și antireclama în locul științei și pe post de știință pentru a explica prin asta tot ce există și tot ce se întâmplă în lume, iar asta s-a reușit și s-a perpetuat în timp, datorită unei propagande agresive sprijinită sau impusă politic, prin care se susține promovarea unui model de negociere între om și divinitate, cu un specific pe cât de bizar pe atât de disciplinat și complex în manifestări artistice, simbolice, legendare și grandomane care sunt menite a intimida pe toată lumea.

Mentalitatea religioasă aplicată în politică și economie

Însă această mentalitate religioasă nu se limitează numai la practicile religioase pentru că și „științe” precum „economia” și „politica”, au la bază exact acest mod de gândire. Pentru economiști și politicieni tot ce există și tot ce se întâmplă în lume este rezultatul unui schimb de proprietăți și servicii. Așa explică ei lumea și așa văd ei lumea. Economiștii și politicienii, la fel ca și religioșii, nu creează și nu produc nimic util calității vieții ci doar controlează și planifică cu măsurători administrarea proprietăților și serviciilor. Politicienii controlează administrarea proprietăților și serviciilor, iar economiștii planifică administrarea proprietăților și serviciilor, în timp ce religioșii, îndeamnă toți oamenii amărâți să stea cu mintea numai la ceruri, pentru ca prin coincidență, să nu se mai amestece în treburile politicienilor și economiștilor, și pe cât posibil, nici să nu prea mai aibe motive pentru că lucrurile lumești oricum ar fi trecătoare și păcătoase.

Religia sub aspect moral

Religia, politica și economia se întrepătrund în mod complementar prin tot felul de coincidențe care așa par la prima vedere, numai că sunt coincidențe cu implicații sistemice sau care se manifestă în lanț influențând toate domeniile vieții sociale. A explica tot ce există și tot ce se întâmplă prin relații de schimb între persoane și a justifica controlul statutului și rolului social, sunt printre cele mai importante atribute definitorii ale religiei, doar că, religia își manifestă și caută influența mai ales în formarea mentalității bazată pe aceste idei. Mai există însă și o altă idee, tot cu implicații sistemice sau cu manifestări în lanț față de toate aspectele vieții, care are de-a face cu raportarea omului la chiar viață în general, iar pe această idee sunt construite toate doctrinele de „moralitate” sau „etică” cunoscute, și evident, fără ca noi să conștientizăm acest aspect.

Viața este în esență capacitatea de a avea scopuri. Așa cum cauzele și efectele reprezintă înțelegerea a ceea ce este fără viață, la fel scopurile și mijloacele reprezintă înțelegerea a ceea ce este cu viață. Aceasta este cea mai evidentă deosebire dintre orice ființă și cadavrul ei, iar cu cât o ființă poate realiza mai multe scopuri, cu atât spunem că ea este mai evoluată. De aici ar trebui să înțelegem că scopul ultim ar trebui să fie viața, iar dacă viața nu este scopul ultim, atunci scopul ultim este moartea. De aceea nu există oameni buni sau răi ci există numai fapte bune sau rele. Omul este tot ceea ce trebuie să punem sau să luăm pentru ca întotdeauna să dispară și să apară numai și numai omul, nu altceva, iar dacă punem sau luăm fapte, nu vor dispărea întotdeauna oameni. Oamenii cu „atribute” sunt oameni-unelte sau oameni-mijloace, sunt oameni care se sacrifică pentru scopuri, pentru că ei nu sunt scopuri ci sunt mijloace. Omul care nu are valoare în sine, sau viața care nu are valoare în sine este o viață care se sacrifică. Viața cu valoare este întotdeauna o viață dată și luată pentru că valoarea este relevantă în relațiile de schimb, iar viața dată și luată este întotdeauna o viață sacrificată pentru că valoroase sunt mijloacele care se sacrifică pentru realizarea scopurilor. Valoarea este deci pentru viață și nu viața pentru valoare! Viața trebuie deci să fie scopul și nu viața să aibă un scop! Oamenii deci nu pot fi „buni” sau „răi” cum vor doctrinele moralei religioase!

Discutând însă despre sacrificiul vieții ajungem să discutăm de fapt despre o ierarhie a ființelor, în care ființele-mijloace trebuie să se sacrifice pentru ființele-scopuri pentru a fi „utile”, iar dacă ar fi „inutile”, asta dă de înțeles că ar trebui aruncate. Pentru asta, ideal sau BINE ar fi ca numai ceea ce este lipsit de viață să fie „util” sau „bun” pentru viață. De aceea ideea „omului bun” și „omului rău” este o idee bolnavă! O găină de exemplu pentru ca să fie „bună” sau „utilă”, ea trebuie să fie omorâtă, smulsă de fulgi și ferată, coaptă sau prăjită! Asta înseamnă ideea de „scop al vieții” sau „rost al vieții”, când nu viața ar trebui să fie SCOPUL!

Religia – depravare rușinoasă

Creativitatea înseamnă ca să noi căutăm să facem ca numai ceea ce este lipsit de viață să fie util vieții, iar prin sacrificiu omorâm viața sau îi creăm suferință pentru a ajuta o altă viață. Problema de bază a creștinismului de exemplu, este că acolo creativitatea Lui Dumnezeu are rolul de a justifica sacrificiul și nu de a elimina sacrificiul! Biblia de exemplu este o carte despre războaie și sacrificii în numele creației universului. Cum se poate admite o aberație mai mare decât aceea de a trimite oamenii război pentru un a cuceri „pământul făgăduinței” în numele creatorului universului? Cum de nu s-a rezolvat problema asta prin creativitatea atotputernică a iubirii perfecte și nu prin război? Războiul este lecția de iubire perfectă și sfântă a Părintelui atotcreator? Dacă Părintele atotcreator și atotputernic vroia să arate cum se face „dreptatea”, atunci de ce nu a ales ca măcar El personal să ducă războaiele în loc să pună oamenii să facă războaie? De ce nu a fost cucerit Egiptul de la bun început și a fost aleasă calea celor 40 de ani prin deșert pentru ca mai apoi să se facă războaie cu împrejurimi ale Egiptului? Acest aspect ar trebui să demonstreze clar că religii precum Iudaismul, Creștinismul și Islamul sunt o depravare și o rușine pentru umanitate. În niciun caz o cale a moralității sau virtuții! Așa ceva este culmea stupidității! Numai că această rușine pentru umanitate a fost impusă pe cale politică și prin războaie, iar de propaganda acestei depravări a fost nevoie, pentru că sclavia și războaiele se bazează pe sacrificiu. Pentru sclavi este nevoie să fie promovat ca model de viață un om crucificat de bunăvoie în numele iubirii care prin această victimizare să nu mai poată fi combătut nimic cu analize lucide și critice când se promovează sclavia și se face apel la încrederea dovedită de adevărul unor nenorociri din tot felul proorociri cu tot felul de justificări absurde. Hai deci avem încredere în adevăr și anume că în sclavie și războaie sunt nenorociri apocaliptice! Hai atunci să avem încredere în cine ne spune adevărul și să credem în viața de după moarte sacrificându-ne pentru asta pentru că prin coincidență în războaie și sclavie este nevoie întotdeauna de sacrificii! Simbolul creștinismului este crucea, adică moartea prin tortură ca sacrificiu de sine oferit de bunăvoie în numele iubirii! Ce fel de impact poate avea o astfel de propagandă în condițiile promovării ideii morale conform căreia ar trebui să le facem altora ceea ce noi am vrea să ni se facă? Ar trebui toată lumea să accepte așa ceva pentru ca mai apoi să existe justificarea și dreptul de a oferi ceea ce trebuie acceptat? S-a urmărit deci crearea unei societăți a sacrificiului de sine, care să vină în completarea abuzului generalizat.

Despre propaganda politic-religioasă și creaționism

Religia în istorie a fost în strânsă legătură cu fenomenul politic și în cea mai mare parte este o creație sub control politic ca doctrină ca propagandă. Toate statele lumii s-au creat prin războaie de către războinici, iar responsabilitatea politică fiind o responsabilitate a legii, este de fapt o responsabilitate a războiului pentru că lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. În acest context, prin ideea creaționismului, s-a urmărit justificarea confiscării autorității naturii în privința legilor naturale și înlocuirea acesteia cu autoritatea subiectivă a politicului. Mai precis, așa cum natura este un dictator de neînduplecat, care pedepsește și răsplătește, la fel și omul prin autoritatea politică să poată deveni un dictator de neînduplecat care să facă „legi” prin care să pedepsească și să răsplătească la fel cum și natura pedepsește și răsplătește cu legile ei. Iar pentru ca să fie evitată legitimitatea democratică și să fie distrasă atenția de la legitimitatea forței, s-a inventat legitimitatea religioasă, care a supraviețuit și încă mai supraviețuiește datorită teoriei creaționiste.