Jocul crestinișmului

Dumnezeu este justificarea puterii

Din punct de vedere istoric și cultural, idea de Dumnezeu reprezintă justificarea dreptului prin care unii trebuie să fie stăpâni iar alții trebuie să fie sclavi. Datorită unor povești cu războaie, cum este Biblia de exemplu, care după părerea mea este manualul tupeului, este arătat că Dumnezeu este puternic în războaie, iar astfel fiind puternic, este revendicată calitatea de creator al universului și în această calitate de creator universului, se invocă dreptul de a face războaie pentru pedepsirea păcatului sclavilor de a nu-și sacrifica viața aceasta pentru viața de după moarte în războaiele pentru sclavia celor ce au puterea. Biblia este o colecție de povești despre războaie care se întâmplă din cauza „păcatului” omului și „dreptății” Lui Dumnezeu, dar și o colecție de proorociri cu promisiuni condiționate de „neprihănire” și nenorociri care ne așteaptă din cauza „păcatului”. Cu cât sunt mai multe nenorociri cu atât sunt mai adevărate proorocirile cu nenorociri și deci astfel putem avea încredere în adevărul acelor promisiuni condiționate de „neprihănire”. Dacă ești împotriva acestui adevăr și te răzvrătești pedepsind „sfinții Lui Dumnezeu” care urmează Lui Hristos purtând „crucea”, „sfinții” vor purta „crucea” dacă nu au de ales, iar apoi vor plânge și se vor văicări de răutatea făcută de „diavol”, de încercările „diavolului” pe care ei le depășesc cu „eroism” și „jertfă sfântă” și vor folosi această tânguială ca momeală pentru a atrage lumea ca să le plângă de milă și să o îndoctrineze cu „eroismul” lor care urmează să fie răsplătit în cer atunci când va vrea Dumnezeu.

Jocul puterii și spălarea creierului

Numele acestui joc este: Dacă reprezinți ceea ce vrei, atunci poți spune tot ce vrei și face tot ce vrei. Să nu existe idei ci reprezentare de idei. Să nu existe gândire ci reprezentare de gândire. Dacă reprezinți binele, atunci orice ai spune și orice ai face este bun. Dacă reprezinți adevărul, atunci orice ai spune este adevărat. Dacă reprezinți răul, atunci orice ai spune și orice ai face este rău. Dacă nu reprezinți nimic, atunci orice ai spune și orice ai face nu valorează nimic. Hai să folosim pedeapsa și răsplata pentru ca să reprezentăm ceea ce vrem și să putem spune tot ce vrem și face tot ce vrem! Acesta este jocul puterii.

Însă în afară de pedeapsă și răsplată se mai folosesc și ritualurile cu simboluri prin care se exprimă acele reprezentări. Putem discuta aici de simboluri cum ar fi uniforme, monumente, însemne, gesturi, denumiri, idoli de fapt. În trecut dar probabil și în prezent, simbolurile, ritualurile și idolatria, erau ca o limbă secretă, un limbaj codat în fel de fel de parole a fel de fel de organizații secrete care acționează prin infiltrare.

În mod normal, nu contează ce spui, ci contează cum spui, dacă pari sincer, înseamnă că spui adevărul, dacă pari serios înseamnă că meriți respect și dacă nu ești înțeles înseamnă că ești specialist. Cam asta ar fi idolatria de azi. Dacă un astfel de personaj este înconjurat de un număr mare adepți care are infiltrați și un număr de adepți ipocriți angajați să pară modele de urmat pentru restul adepților și înscenați să fie reprezentanți ai virtuții, iar ei sunt angajați să fie paznicii acelui spectacolului de teatru, atunci avem de-a face cu ceea ce numim a fi un „cult religios”.

Numai că, problema nu se limitează doar la cine controlează informația, problema este cine controlează audiența. Dacă ai informația sau poți controla informația, ești un nimeni dacă nu controlezi audiența. Oricât adevăr ai avea și oricâtă știință ai avea, toate acestea sunt irelevante fără audiență. În scopul controlului audienței se urmărește ocuparea de teritorii cât mai mari cu simboluri și icoane prin care să le arăți oamenilor că tu reprezinți ceea ce vor oamenii și deci prin asta ai dreptul să fi lăsat să spui tot ce vrei și să faci tot ce vrei în numele a ceea ce reprezinți. Însă pentru a se evita această problemă s-au inventat templele. Trebuie în principiu, reușești să le repeți cât mai mult oamenilor pe un teritoriu de influență cât mai mare că: Ceea ce vreau eu reprezintă ceea ce vreți voi și deci tot ce spun și ce fac eu este ceea ce vreți voi. Deci nu mai trebuie să vreți voi nimic pentru că acum vreau eu pentru voi! Că este în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh, că este în numele dreptății, că este în numele binelui, în numele comunismului, liberalismului sau socialismului, nu contează! Trebuie doar să reprezinți voința oamenilor pentru a le lua voința. Dacă oamenii cred asta, înseamnă că ei au încredere, iar dacă această încredere este apărată sau impusă prin exercitarea puterii, atunci înseamnă că discutăm despre o credință.

Este exact ca și cu natura tehnologiei care vrea și poate numai ceea ce îi este dat de programator și de utilizator pentru ca să vrea și să poată. Încrederea și credința sclavilor este de fapt tehnologia tradițională, sau tehnologia părintească să-i spunem. În momentul în care ai acceptat să ai încredere sau credință că identitatea cuiva reprezintă voința ta și capacitatea sau puterea ta, atunci ai luat decizia de a deveni o mașină condusă de cel care îți reprezintă voința și puterea. În termeni mai populari, asta înseamnă că ți-ai vândut sufletul, iar cel căruia ți-ai vândut sufletul este dumnezeul tău, iar atunci când faci ceea ce ți se cere, doar pentru că așa vrea dumnezeul tău și atât, atunci înseamnă că te închini lui, sau că mai bine zis, ești spălat pe creier.

A nu avea voință proprie, înseamnă a nu compara nimic pentru a face alegeri raportându-le la viață și moarte, ci a compara totul raportând numai la supunere și nesupunere. Mașinile trebuiesc conduse numai de conducătorul despre care mașinile cred că le reprezintă voința. Mașinilor nu la pasă de sine cât muncesc, mașinile îndură crucea oricând acest lucru este ordonat de către conducătorul lor. Însă aceste mașini, au și ele „libertatea” lor! Mașinile umane au „libertatea” doar de a nu se supune și atât, doar libertatea de a spune „nu”. Iar atunci când aceste mașini nu se supun „conducerii”, înseamnă că sunt stricate și deci trebuiesc duse la control pentru a fi reparate. „libertatea” sclavilor se raportează întotdeauna la două opțiuni și anume de a spune „da” sau „nu” unei singure opțiuni care este supunerea. În creștinism Hristos este eliberatorul și mântuitorul de la păcatul nesupunerii și cică ne spală de păcatul nesupunerii cu sângele vărsat pe crucea pe care a purtat-o pentru a fi prin asta un model de urmat arătând lumii „calea adevărului și vieții”. Binele și răul sclavilor nu se raportează la viață și moarte decât numai în măsura în care ideea de viață și moarte sunt reprezentate de un stăpân. Dacă te supui stăpânului înseamnă viață, iar dacă nu te supui stăpânului înseamnă moarte. În sclavie nu există idei și nu există gândire ci există reprezentanți pentru idei sau gândire, reprezentanți pentru tot.

„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”

Ioan Cap.14 Vers.6

Prin urmare, idei precum „Calea”; „Adevărul”; „Viața”; „Tatăl”, au un reprezentant, și anume Hristos, iar în numele lui Hristos, în numele lui Dumnezeu, vin fel de fel de oameni care încearcă să ne convingă să reprezinte ei tot ce le place folosindu-se de o propagandă agresivă cu ritualuri, monumente, legende, povești istorice, cântece, poezii, dansuri și alte simboluri și zorzoane cu care ei încearcă să arate dovada că ei reprezintă tot ce le place lor sau tot ceea ce este nevoie pentru a obține orice vor. Respectarea ritualurilor care simbolizează reprezentarea ideilor pe care unii oameni le reprezintă iar alții nu, înseamnă ceea ce numim de obicei a fi „respectul”. Însă noi nu ne respectăm ca ființe sau ca semeni, nu ne respectăm nevoile noastre, ci respectăm doar ritualurile și simbolurile din propaganda îndoctrinării culturale, numai în măsura în care ne ajută să putem reprezenta noi într-o măsură cât mai mare ceea ce ne place să pară că reprezentăm.

Jocul escrocheriei

Identitatea aceasta prin reprezentare, de fapt înseamnă ca eu să reprezint tot ceea ce vrei tu în mintea ta, pentru ca la schimb tu să reprezinți tot ce vreau eu în realitate. Îți dau tot ce vrei în imaginația ta și tot îmi dai în schimb tot ce vreau eu în realitate. Imaginația constă din reprezentări într-un timp și un spațiu presupus. Timpul și spațiul presupus de fiecare cum îi place lui sau presupus de toată lumea la fel cu precizie și siguranță aplicabilă în realitate, este diferența dintre imaginație și gândire. Înșelarea înseamnă să dai la schimb ceva imaginar pe ceva real.

Însă după cum am mai vorbit cu alte ocazii, fără termeni de livrare preciși discutăm numai lucruri imaginare într-un viitor imaginar, dar fără competiție, nu putem discuta despre mai bun sau mai rău, iar fără confruntare nu putem discuta despre ceea ce se poate sau nu se poate. Confruntarea, competiția și termenii de livrare sunt după părerea mea criteriile încrederii. Altfel discutăm despre idolatrie și nu despre încredere.

Noi prin religiozitate și idolatrie vrem să fim unelte unii altora oferind imaginarul și cerând în schimb realul. Să ne dăm această viață pentru viața de după moarte care va fi când va vrea Dumnezeu. Să dăm lucrurile pieritoare la schimb pentru cele nepieritoare, care vor fi când va vrea Dumnezeu, prin credință și pentru credință. Cum se poate să nu fi perfect de bun și drept dacă pui în balanță infinitul cu finitul și veșnicul cu pieritorul? Cum se poate să nu reprezinți perfecțiunea binelui și dreptății dacă te compari cu diavolul care reprezintă prin credință tot răul și pe care arunci toată vina răului? Dacă se întâmplă nenorocirile proorocite, de ce să nu avem încredere în adevăr? Dacă Dumnezeu este biruitor în războaiele pentru pământul sfânt, atunci dovedește puterea cu care a creat cerurile și pământul și deci cum să nu ne închinăm lui Dumnezeu atunci? Dacă ai vreo nemulțumire, se va rezolva la judecata de apoi care va fi când va vrea Dumnezeu și dacă nu îți place, du-te în cer după Dumnezeu dacă poți și discută! Trebuie deci să cerem iertare pentru necredință și orice lucru cerut cu credință se va da, dacă este numai după voia lui Dumnezeu și nu după voia noastră. Însă batjocura în general are și ea însă dreptatea ei! Doar că batjocura strecoară discret, dar bine planificat, niște mici erori alese strategic și schimbă macazul provocând schimbări radicale în lanț care sunt susținute apoi în continuare, ca pe ceva normal, într-o piesă de teatru care nu trebuie deranjată.

Nu contează ce se întâmplă ci important e ce pare că se crede. Dacă se întâmplă binele, nu contează de ce se întâmplă, important e cine trebuie să pună prețul binelui și cine trebuie să merite să poată plăti și cine trebuie să plătească. Dacă se întâmplă răul, nu contează de ce se întâmplă, ci important e cine stabilește vinovații răului și cine sunt vinovații care trebuie să plătească și cine trebuie iertat. Pentru asta noi trebuie să fim reprezentanți ai binelui și ai răului. Cei care reprezintă binele sunt buni orice as spune și orice ar face, iar cei care reprezintă răul, sunt răi, orice ar spune și orice ar face. Totul trebuie să se personifice pentru ca să fie numai conflicte de persoană, pentru ca oricine câștigă să reprezinte binele și oricine pierde să reprezinte răul.

Jocul sclaviei

Sclavii care sunt vinovați că sunt sclavi și trebuie să plătească prețul stăpânilor care reprezintă binele și dreptatea pentru că merită să fie stăpâni. Noi ne alegem unii pe alții pentru ca să reprezentăm ceea ce vrem și astfel să se știe cine are dreptul să pună prețul și cine este nevoit să plătească prețul. Nu există bine și rău ci doar oameni care se aleg și se evită între ei pentru ca să reprezinte binele și răul. Binele și răul în sclavie sunt cine pune prețul și cine plătește sau nu prețul și cui. Dreptatea și nedreptatea în sclavie sunt plata prețului stăpânilor de către sclavi. În legea stăpânilor este scris cine este vinovat sau nevinovat și cine merită sau nu merită. Sclavii nu merită pentru că sunt vinovați că sunt sclavi, iar stăpânii sunt nevinovați pentru că merită să fie stăpâni. Cam acestea ar fi regulile jocului în sclavie: vinovăția și meritul prin reprezentare. Stăpânii sunt cei care merită, iar sclavii sunt cei vinovați. Nu contează dacă facem binele sau facem răul, important este dacă reprezentăm binele sau reprezentăm răul. Așa că hai ca prin credință să reprezentăm tot ceea ce vor ceilalți, pentru ca în schimb, ceilalți să plătească prețul supunerii făcând numai ceea ce vrem noi și astfel să fim drepți! Dacă am făcut o înțelegere și ne respectăm înțelegerea nu înseamnă că suntem drepți? Dacă te uiți la manierismele respectului sau codului bunelor maniere ce poți observa? Ce se poate observa în manierele din ritualurile religioase? Cu toții ne înjosim și ne ridicăm, apoi iar ne înjosim și iar ne ridicăm pentru ca să reprezentăm ceea ce vrem să ne imaginăm sau ne impunem să ne imaginăm.

Gândirea și încrederea

Gândirea înseamnă operații mentale cu informații reale, iar imaginația constă din operații mentale cu informații presupuse. Filozofarea constă din operații mentale cu informații abstracte sau cu scopul de a abstractiza, adică cu idei valabile peste tot și tot timpul. Iar știința este tot ce se poate dovedi oricând de oricine experimentează prin experimente practice doar respectând instrucțiunile științei. Cei care folosesc imaginația numai cu scopul de a filozofa, vor face numai generalizări pe cât de prostești, pe atât de periculoase și iresponsabile. Vor eticheta persoane și vor încuraja astfel conflictul de persoană. Oricând invoci încrederea ca argument prin etichetări, te folosești de conflictul de persoană pentru a impune o voință. Încrederea nu poate fi un argument, încrederea este un angajament făcut cu scopul de a încredința altcuiva o sarcină. Când este invocată încrederea, problema nu mai este cum trebuie să fie efectuată sarcina, ci cine are dreptul să efectueze sarcina! Invocarea încrederii în orice confruntare, înseamnă inițierea unui conflict de persoană în acea confruntare, iar responsabilitatea conflictului de persoană aparține aceluia care invocă încrederea într-o confruntare. Respectul încrederii în orice confruntare înseamnă conflict de persoană și oricine invocă respectul încrederii într-o confruntare, inițiază un conflict de persoană. La fel este și în cazul competițiilor. Nu putem discuta despre încredere la începutul sau în timpul confruntărilor și competițiilor, pentru că altfel, la ce mai facem confruntări și competiții? Încrederea înseamnă o confruntare și o competiție terminată! Invocarea respectului încrederii la începutul sau în timpul unei confruntări sau competiții înseamnă conflict de persoană și intimidare!

Încrederea este o confuzie asumată dintre oameni și idei sau fapte. Fără confruntare și competiție de idei și fapte, persoana se va confunda necorespunzător cu acele idei și fapte, iar asta duce inevitabil la conflict de persoană și la dorința de a avea cât mai multă putere de a ne apăra de cei cu putere. Încrederea fără confruntare, competiție și livrare precisă este un cult al măștilor, o mascaradă, un dans al mascaților și un zornăit al zorzoanelor cu care să fie impresionați trecătorii. Încrederea este sfârșitul gândirii și renunțarea la gândire pentru a încredința problema celui de încredere și astfel să săpăm de problemă fără să rezolvăm nicio problemă. În felul acesta ia naștere religia care este de fapt o depravare umană. Ideea principală a creștinismului este „mântuirea”. Oamenii vor să scape de probleme fără să rezolve probleme și astfel avem nevoie de un mântuitor care să ne scape prin minuni. Este ca și cu dependența de alcool. Bem pentru ca să uităm de necazuri, iar de băutură ne vom lăsa „CURÂND”. Nu știm când ne vom lăsa de băut, nu știu nici îngerii și nici Tatăl, dar ne vom lăsa de băut curând!

Războiul pentru putere

Însă dacă tot vine vorba de depravarea umană, urmează dependența de putere care se escaladează la fel cum fuga de probleme înmulțește problemele. Dependența de putere este tot o fugă de probleme. Sclavii vor să scape, să fie eliberați și să fie protejați, iar stăpânii trebuie să pozeze în eliberatori și protectori, dar cerând în schimb pentru asta un preț care este supunerea.

Atunci când lucrurile scapă de sub control și toată încrederea se întoarce cu josul în sus, acolo este un război pentru putere.

Războiului pentru putere are o singură lege și anume: DACĂ UN RĂU PRIN CARE SE POATE CÂȘTIGA PUTERE POATE FI FĂCUT, EL VA FI FĂCUT, IAR DACĂ NU POATE FI FĂCUT, NU SE VA FACE.

Când ne aflăm într-un război pentru putere, nu mai contează ce se spune sau nu se spune, ce se face sau nu se face, toate acestea sunt prostii. Contează numai ceea ce se poate sau nu se poate. Aceasta este singura regulă în războiul pentru putere. Însă dacă se face totuși un rău sau chiar un bine, deși prin asta nu se câștigă putere, sau chiar se pierde putere, atunci ori este o răzbunare, ori este o inducere în eroare, ori este o prostie. Numai astfel putem concepe încrederea într-un război pentru putere. Deschidem ochii numai la ceea ce se poate și nu se poate, pentru că tot ceea ce se vrea și nu se vrea este numai pentru acoperirea ochilor. De aici vin și simbolurile în care ceea ce se poate este de fapt ceea ce se vrea. Aceasta este arta necredinței și înțelepciunea războiului. Dacă lucrurile nu ar sta așa, atunci ar trebui să putem discuta despre morală și dreptate, dar dacă nu putem discuta despre morală și dreptate în timp ce se exercită puterea, înseamnă că ne aflăm într-un război pentru putere în care încrederea nu poate avea la bază decât numai regula de mai sus pe care am scris-o cu majuscule.

Cine este Dumnezeu?

În teorie „Dumnezeu” este atotputernicia perfectă și infinită care a creat universul, iar în practică „Dumnezeu” este doar o înjosire sistematică a oamenilor. „Dumnezeu” este un sistem de propagandă care inițial s-a impus prin război și apoi s-a asimilat ca tradiție de obiceiuri, de ritualuri și simboluri care să reprezinte morala, creat cu scopul perpetuării condițiilor de ipocrizie și de înșelare și pentru a justifica, proteja și escalada atitudini sado-masochiste specifice unei societăți a sclaviei și a dependenței de putere care să pară justificate. Natura însă nu are un stăpân care să se țină de minuni ci are niște legi pe care omul le poate cunoaște prin metodele științifice. Viața în natură nu este atotputernică ci se poate distruge, iar nevoile vieții în natură sunt întotdeauna limitate. Excesele și insuficiența distrug viața, iar ideea de a stăpâni natura prin miracole și minuni explicate prin ideea atotputerniciei este de fapt ideea de haos. Pentru a evita excesul și insuficiența trebuie să înțelegem că noi trebuie să avem în posesie numai ceea ce avem nevoie și numai atunci când avem nevoie. Noi în școală suntem învățați să ne sacrificăm pentru ca să acumulăm cât mai mult, în economie la fel trebuie să ne sacrificăm pentru ca să acumulăm cât mai mult. Asta este în mod evident rețeta perfectă de distrugere a vieții. Dacă vrei să faci un manual al distrugerii vieții, tot ce ai de explicat este că excesul și dependența de putere trebuie să aducă încrederea în minuni pentru care să ne sacrificăm prin insuficiență. Nu există nevoi umane ci există doar merit. Dacă există nevoi, există doar dependența de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere prin sacrificiile sclavilor. Ce altceva ai putea scrie într-un manual care să prezinte o rețetă perfectă de distrugere a vieții? Avem nevoie de excese pentru a ne apăra de insuficiență și avem nevoie de sacrificiul insuficienței pentru a spera la minunea excesului. Confuzia între fuga de probleme și rezolvarea problemelor prin încrederea în cine trebuie să rezolve totul și nu știința sau priceperea. Problemele se evită prin încredere dar se rezolvă prin pricepere, însă priceperea are ca scop distrugerea și încrederea are ca scop înșelarea. Asta trebuie să fie manualul distrugerii și autodistrugerii. Respectând asta, devenim pregătiți să ne apărăm unii de alții și oricine se poate apăra este un pericol. Astfel se face că avem nevoie de cât mai multe mijloace de apărare pentru ca să apărăm cât mai multe mijloace de apărare. Vrem ca prin minunea încrederii în cine trebuie să acumulăm tot ce poate fi util, în loc să avem prin știință, numai ceea ce avem nevoie, numai atâta cât avem nevoie și numai atunci când avem nevoie. Știința nebunilor se limitează doar la faptul că totul este posibil doar alegându-ne și evitându-ne unii pe alții în mod potrivit. Însă ar trebui să înțelegem că orice lucru care poate fi util este inutil. Util este numai ceea ce este util și inutil este orice poate fi util. A putea fi nu este totuna cu a fi! Altfel vom avea nevoie de minuni pentru excese și sacrificii pentru insuficiență. Vom avea nevoie de religie și îndoctrinare care să ne spună că pentru asta poftele vieții trebuie să fie păcatul și sacrificiul vieții trebuie să fie sfințenia, în numele credinței adorației absolutului, pentru minunea mântuirii lumii de dincolo. Rețeta perfectă și știința exactă a sclaviei, războaielor și distrugerii lumii.

Adevărul Lui Dumnezeu

Citind însă multe dintre proorociri de exemplu, eu îmi dau seama că toate se pot împlini, deși parcă multe dintre ele sunt scrise de niște oameni drogați. Se pot hipnotiza și sugestiona persoane sub influența unor substanțe halucinogene și astfel ei pot fi chiar cât se poate sinceri și cinstiți în toate mărturiile lor, iar când ceva nu mai funcționează, o promisiune nu se poate realiza, se înscenează un păcat și o răzvrătire care evident trebuie să fie pedepsită în așa fel încât să fie remediată orice problemă cu orice fel de făgăduințe fabuloase. Dacă se proorocesc dezastre fabuloase care nu se pot realiza, se înscenează o pocăință, ceva ritualuri și apare iertarea față de care trebuie să-i fim datori cu viața. Biblia este plină de astfel de practici și nu mai stau să menționez. În rest, se poate rezolva totul doar cu iluziile drogurilor.

Însă iată în continuare și o mică mostră:

„După acestea, m-am uitat și iată o ușă era deschisă în cer și glasul cel dintâi – glasul ca de trâmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici și îți voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea.
Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer și pe tron ședea Cineva.
Și Cel ce ședea semăna la vedere cu piatra de iasp și de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfățișarea smaraldului.
Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, șezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur.
Și din tron ieșeau fulgere și glasuri și tunete; și șapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu,
Și înaintea tronului, ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul. Iar în mijlocul tronului și împrejurul tronului patru ființe, pline de ochi, dinainte și dinapoi.
Și ființa cea dintâi era asemenea leului, a doua ființa asemenea vițelului, a treia ființa avea fata de om, iar a patra ființa era asemenea vulturului care zboară.
Și cele patru ființe, având fiecare din ele câte sase aripi, sunt pline de ochi, de jur împrejur și pe dinăuntru, și odihnă nu au, ziua și noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, Cel ce era și Cel ce este și Cel ce vine.
Și când cele patru ființe dădeau slavă, cinste și mulțumită Celui ce șade pe tron, Celui ce este viu în vecii vecilor,
Atunci cei douăzeci și patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce ședea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor și aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând:
Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava și cinstea și puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile și prin voința Ta ele erau și s-au făcut.”

Apocalipsa Cap.4 Vers.1-11

Iată în continuare și ceva documentație legat de influența drogurilor care am găsit pe internet:

Droguri Halucinogene și disociative

În rest, se poate invoca necredința ca scuză pentru orice fel de problemă după cum este scris:

„Şi se sminteau întru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este prooroc disprețuit decât în patria lui şi în casa lui.
Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinței lor. ”

Matei Cap.13 Vers.57-58

Prin urmare, „minunile” se fac numai între cei care vorbiți să aibă „credință”! Dacă te-ai îndoit, gata cu minunile, gata cu vindecările pentru că te-ai îndoit! Minunile sunt numai cei vorbiți să creadă ceea ce trebuie! Iată în continuare și un exemplu:

„Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.
Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.
El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu.
Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.
Şi, cunoscându-L, oamenii locului aceluia au trimis în tot acel ținut şi au adus la El pe toţi bolnavii.
Şi-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; și câți se atingeau se vindecau.”

Matei Cap.14 Vers.25-36

Sau:

„Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. ”

Matei Cap.17 Vers.18-21

Iar după toate acestea, evident urmează sfânta tradiție a poveștilor sincere, pentru că nouă tot ne place să avem încredere în oamenii sinceri, creduli și inconștienți ca niște prunci:

„În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor?
Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor,
Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.
Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.
Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.
Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.
Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic.
Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului.
Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. ”

Matei Cap.18 Vers.1-10

După care, urmează să avem încredere în adevăr și evident să ne întoarcem la adevăr! Cum putem să nu avem încredere în adevăr? Iată deci adevărul:

„Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot.
A trâmbiţat, apoi, al doilea înger, şi ca un munte mare arzând în flăcări s-a prăbuşit în mare şi a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge;
Şi a pierit a treia parte din făpturile cu viaţă în ele, care sunt în mare, şi a treia parte din corăbii s-a sfărâmat.
Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor.
Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare.
Şi a trâmbiţat al patrulea înger; şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte, şi noaptea tot aşa.
Şi am văzut şi am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului şi striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbiţeze! ”

Apocalipsa Cap.8 Vers.7-13

Dar lăsăm așa că merge! Este adevărul sacrificiului care cică dovedește adevărul creației! Puterea sacrificiului care cică dovedește puterea creației! Este știința corupției minunilor săvârșite între cei vorbiți să creadă numai ce trebuie și sfânta tradiție a poveștilor sincere propovăduită prin credulitatea și smerenia pruncilor ascultători de care se ocupă cei trei magi!

„Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:
Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.
Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.
Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos?
Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:
„Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel”.
Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua.
Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.
Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul.
Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.
Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.
Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.
Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.
Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:
„Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”.
După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt,
Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului.
Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel.
Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.
Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.”

Matei Cap.2

Eu nu mă pricep la magia egipteană pentru ca să ghicesc treburile cu nașterile Lui Dumnezeu și să aranjez sacrificii de prunci pentru plecările nicăieri altundeva decât în Egipt, dar știu că un creator al universului ar fi trebuit să folosească creația și nu războaiele pentru a da un pământ în care să curgă miere și lapte! Chiar așa uităm că Dumnezeu parcă trebuia să fie creatorul universului? Chiar așa Dumnezeu își dovedește atotștiința luându-se la întrecere cu vrăjitorii egipteni în minuni în loc să ne învețe știința prin care se fac minunile? Chiar așa Dumnezeu alege nimic altceva decât războaiele dintre oameni și sacrificiile pentru a se descoperi lumii în calitate de creator? De ce nu a plecat Dumnezeu singur la război și s-a folosit de oameni? La creația universului nu a avut nevoie de ajutorul oamenilor și avea nevoie de ajutorul oamenilor în războaie? Sau poate că oamenii devin mult mai buni la suflet în urma educației părintești a războaielor?

„”Ne-am întors apoi de acolo şi am mers către Vasan, însă ne-a ieşit înainte cu război Og, regele Vasanului, la Edrei, cu tot poporul său.
Dar Domnul mi-a zis: Nu te teme de el, căci îl voi da în mâinile tale pe el şi tot poporul lui şi tot pământul lui, şi vei face cu el ce-ai făcut cu Sihon, regele Amoreilor, care a trăit în Heşbon.
Domnul Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre şi pe Og, regele Vasanului, cu tot poporul lui, şi noi l-am bătut, încât nimeni de la ei n-a rămas viu.
În vremea aceea am luat toate cetăţile lui, că n-a fost cetate pe care să n-o luăm de la ei. Am luat şaizeci de cetăţi, toată latura Argob, ţara lui Og al Vasanului.
Toate cetăţile acestea erau întărite cu ziduri înalte, cu porţi şi cu încuietori, afară de cetăţile neîntărite care erau foarte multe.
Şi le-am nimicit, cum făcusem şi cu Sihon, regele Heşbonului, pierzând fiecare cetate cu bărbaţi, femei şi copii.
Iar toate vitele şi cele jefuite prin cetăţi ni le-am luat ca pradă.”

Deuteronomul Cap.3 Vers.1-7

Sau asta probabil trebuie să fie singura pedeapsă a păcatului care se poate da? Însă prin deșert probabil că nu prea se pot găsi aliați împotriva egiptenilor, iar vecinii egiptenilor trebuie să fie ocupați în războaiele cu Israel, pentru că asta e numai bine pentru săracii de egipteni care au muncit așa de mult la acele piramide, bolovani sau ce au ei pe acolo. Probabil că au fost și multe accidente de muncă, dar nu e nimic, pentru că, probabil abia ai ce să le dai ce să mănânce la sclavi. Sclavii nu trebuie să aibă și ei ce mânca? Nu merită și ei o mică răsplată după atâtea munci istovitoare în soare? Ce altă răsplată îi putea motiva pe săracii egipteni să accepte de bună voie niște munci așa grele pentru ca noi astăzi să putem admira și lăuda frumusețile deșertului? Cine dorește pacea, atunci trebuie să plătească, dar dacă pui pe altcineva să plătească în locul tău pentru că tu te pricepi să îl vinzi, înseamnă că ai un mântuitor care va purta el crucea mântuirii tale! Oare cine o fi purtat crucea piramidelor? Cu siguranță că Egiptenii! Însă nu putem ști cu siguranță ce s-a întâmplat, știm numai ceea ce se poate ști de la oamenii sinceri care nu ar fi avut niciodată vreun interes să mintă sau să păstreze vreun secret pentru că s-ar fi aflat imediat pe televiziunea, ziarele și internetul de la vremea aceea, când se credea numai ceea ce era dat să se creadă de către cine avea acest drept, iar cine nu credea, trebuia să moară. Dar probabil că existau și foarte multe mijloace de transport avansate și disponibile cu ajutorul cărora oricine era lăsat să se poată deplasa oriunde și oricând, prin toate frumoasele deșerturi și fără nicio primejdie pe drum pentru ca să vadă totul, iar apoi se putea întoarce rapid de acolo pentru că era lăsat de localnicii care erau sigur foarte pașnici și putea povesti apoi oricui era dispus să creadă numai ceea ce vede, dacă este plătit sau avea mult timp liber în care învăța multe limbi străine în care să știe să scrie și să citească la fel ca toată lumea și astfel putea să tot povestească oricui și nu avea nimic altceva de făcut decât să facă numai ceea ce este plătit să facă și astfel să nu moară ci să trăiască cât mai bine la stăpânul său unde trebuia să ceară voie pentru orice, iar primul lucru la care se gândea să ceară voie, era evident explorarea frumoaselor deșerturi.

„Când însă te va întreba după aceea fiul tău şi va zice: Ce înseamnă aceasta?, să-i spui: Cu mână puternică ne-a scos Domnul din pământul Egiptului, din casa robiei.
Că atunci când se îndărătnicea Faraon să ne dea drumul, Domnul a omorât pe toţi întâi-născuţii în pământul Egiptului, de la întâi-născutul oamenilor până la întâi-născutul dobitoacelor. De aceea jertfesc eu Domnului pe tot întâi-născutul de parte bărbătească şi pe tot întâi-născutul din fiii mei îl răscumpăr.
Să fie dar aceasta ca un semn la mâna ta şi ca o tăbliţă deasupra ochilor tăi, căci cu mână tare ne-a scos Domnul din Egipt!”
Iar după ce Faraon a dat drumul poporului, Dumnezeu nu l-a dus pe calea cea către pământul Filistenilor, care era mai scurtă; căci a zis Dumnezeu: „Nu cumva poporul, văzând război, să-i pară rău şi să se întoarcă în Egipt”.”

Ieșirea Cap.13 Vers 14-17

Dar război împotriva cui? Război împotriva Egiptului poate! Dar nu ar trebui să credem toate prostiile nebunești, mai ales dacă poveștile asemănătoare întotdeauna se pot înlocui ușor în tradițiile viului grai la fel ca orice falsuri care trebuie să semene cu originalul pentru a putea înșela! Nu este mai bine așa cu o țărișoară acolo și câteva minciuni decât exterminarea? Dar să nu credem toate prostiile și hulele care ar trebui pedepsite cu moartea! Oricum, nu se poate ști cu exactitate ce influență a avut Egiptul, eu oricum nu am încredere în nimeni, important este doar că e total irațional un creator al universului să folosească oamenii în războaie pentru pământuri. Asta este tot ce contează! Însă indiferent ce s-ar fi întâmplat, de ce ar trebui oare să fie secretele ușor de crezut de oricine? De ce ar trebui oare să fie secretele ușor de luat în serios de oricine? Care om rațional și sănătos la cap ar lua în serios niște nebuni care delirează? Nu ar fi mai bine ca oamenii raționali să râdă și să plece dorind să ignore bizareriile nebunești cu ritualuri de umilință? Prin urmare, care ar putea fi metodele cele mai potrivite de a ține un secret? Însă nu trebuie să ne facem griji, pentru că toate vor avea un sfârșit. Sfârșitul lumii! După cum spuneam, totul trebuie să se personifice în reprezentanți pentru ca să fie numai conflicte de persoană, pentru ca oricine câștigă să reprezinte binele și oricine pierde să reprezinte răul. Întâi vin hristoșii mincinoși, iar ultimul care reușește să convingă este cel adevărat și astfel se împlinește adevărul în care noi trebuie să avem credință, pentru ca să ne mântuim și să nu ne ducem în chinurile veșnice ale iadului.

„Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului.
Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.
Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?
Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva.
Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.
Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.
Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri.
Dar toate acestea sunt începutul durerilor.
Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu.
Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii.
Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi.
Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.
Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.
Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.”

Matei Cap.24 Vers. 1-14

Însă nu trebuie să ne facem griji pentru că sunt doar niște nebuni care nu pot fi luați în serios și deci nu se pot baza pe nimic atunci când fac cele mai înfiorătoare afirmații despre sfârșitul lumii. Trebuie să vină dezastre pentru ca ei să se poată lăuda cu adevărul lor din proorociri, dar poate că avem noroc și nu vine niciun dezastru. Însă dacă suntem inconștienți ca niște prunci, credem ca niște prunci, pentru ca prin această sinceritate inconștientă să devenim credibili, atunci ce mai contează? Pentru cine a plătit Hristos pe cruce cacă nu pentru niște astfel de oameni? Pentru inconștiență, credulitate, frică, sacrificiu, lumea de dincolo și învierea care va fi când va vrea Dumnezeu, exact ceea ce are nevoie adevărul sclaviei și războaielor! Oricine trebuie să plătească un preț, este un sclav! Deci pentru cine este această religie?

„Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga.
Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.
Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu.
Şi Îl luau în râs şi ostaşii care se apropiau, aducându-I oţet.
Şi zicând: Dacă Tu eşti regele iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!
Şi deasupra Lui era scris cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti: Acesta este regele iudeilor.
Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.
Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?
Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.
Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.
Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.
Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea.
Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc.
Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.”

Luca Cap.23 Vers.33-46

Iar apoi urmează și morala! Să nu uităm morala!

„Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.”

Matei Cap.7 Vers.12

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.
Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”

Ioan Cap.15 Vers.12-13

În mod evident discutăm despre o conspirație politică și o instituție politică de spălare a creierului, pentru impunerea și promovarea a unei supuneri cât mai inconștiente a sclavilor, pe fondul suferinței, sacrificiului, terorii și morții! Mulți ar fi tentați să afirme că eu exagerez, dar trebuie să ne uităm la opțiunile de utilitate a puterii care s-a urmărit și la fapte pentru a judeca intențiile, pentru că orice altceva este doar intimidare și momeală care nu se poate lua în serios! Până și intențiile sunt date pe față în cel mai cinic mod, după cum am și arătat!

„Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.
Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.
Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.”

Luca Cap.5 Vers.9-11

Totul a fost plănuit intenționat și pe față, fără nicio grijă, pentru că este în caracterul oamenilor să refuze să creadă adevărul și să accepte adevărul, iar în trecut erai condamnat la moarte dacă te certai cu autoritățile! În acele vremuri importantă era supunerea și nu gândirea! Dacă aveai gândire, oricum nu erai ascultat de nimeni și erai considerat nebun! În cel mai bun caz erai racolat să folosești mintea exclusiv în slujba autorităților pentru o răsplată, iar dacă nu te supuneai, erai considerat un trădător și erai omorât! Iar astăzi cui îi place să recunoască că el este un prost și un nebun dacă s-a angajat în prostie și nebunie? Cui îi place să se certe cu proștii și nebunii care se cred deștepți lăudându-se cu prostia și nebunia? Dacă se întâmplă răul, important este vinovăția, iar dacă se întâmplă binele, important este prețul! Totul este să aranjezi ca vinovăția și prețul să fie numai sub controlul elitei și să cadă întotdeauna numai pe spinarea mulțimilor prostite și spălate pe creier, indiferent ce s-ar întâmpla! Dar nu contează! Dacă este tradiție, este istorie și deci este cunoaștere și știință, cu care te poți lăuda că ești deștept și din care poți trăi bine!

„De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.
Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.
Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.
Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.
Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.”

Matei Cap.16 Vers.21-27

În concluzie, religia este o creație a politicienilor și o conspirație politică. Singurul lucru la care au cugetat zi și noapte, regii și politicienii vremurilor de demult, a fost cum anume să devină dumnezei! Religia dintotdeauna a fost o decizie politică și rămâne o decizie politică. Puterea are nevoie să înjosească oamenii, iar religia este un cult al înjosirii oamenilor impus politic. Politica în esență înseamnă uz de încredere. Însă cum poți face uz de o încredere dacă ea nu există? Numai că politica vremurilor de demult nu se vroia a fi un uz de încredere ci un control al încrederii. Adică exact ceea ce face religia! Religia se vrea a fi o știință aplicată a controlului încrederii oamenilor, utilizând numai jocul schimburilor și fără nicio activitate productivă. La fel și politica. Politica nu produce absolut nimic în societate. Politica face uz numai de jocul schimburilor și atât. Politica este ca un vas gol care are nevoie de încrederea că va fi umplut, iar în acest scop folosește legea și forța pentru a fi umplut, dar fără nicio activitate productivă. Religia urmărește exact același lucru, doar că prin ea se mai urmărește și un control al dorinței de violență la nivel de individ. După părerea mea însă, încrederea nu trebuie controlată ci trebuie câștigată prin confruntate și competiție deschisă în dezbateri de idei și termeni de livrare preciși și siguri în timp și spațiu pentru orice cerere și ofertă.

Anunțuri

Ce este puterea?

După cum am mai spus, puterea în principal se compune din pedeapsă și răsplată, numai că de această dată mi-am propus să intru mai în detaliu.

Pentru că discutăm despre răsplată și pedeapsă, în mod evident discutăm despre corupția de principiu, adică lucrurile sunt bune, rele, adevărate sau false în funcție de cum se amenință sau se răsplătește într-un schimb. Răsplata și pedeapsa reprezintă un fel de substitut al organelor de simț când discutăm despre putere. Cine poate răsplăti și pedepsi, controlează percepția realități în legătură cu existența și inexistența lucrurilor și în legătură cu binele și răul raportat la viață și moarte legat de acele lucruri. În religia creștină de exemplu, trebuie să crezi pentru că altfel te ia dracu’. Folosind puterea, responsabilitatea încrederii și neîncrederii cade pe cel care trebuie să creadă sau să nu creadă și nu pe cel ce afirmă. Asta e puterea în principiu. Dacă nu ar fi așa, atunci la ce altceva ar folosi pedeapsa și răsplata? Ce face de fapt răsplata și pedeapsa? Forțează animalele să se supună! Asta face.

Prin urmare, rostul puterii este supunerea. Însă dacă supunerea trebuie să fie singurul motiv de a face ceva, atunci se ridică întrebarea firească: Cine să se supună, cui să se supună și de ce?

Pentru că e vorba de supunere, evident nu discutăm de un argument rațional, deci acel „de ce” constă din colții și ghearele cu care ne tăvălim în praf. La început trebuia deci să fi fost un războinic mare care putea să lovească cu securea și paloșul în stânga și în dreapta mai bine decât oricine, pe oricine nu i se supunea și împărțea prada cu aceia dispuși să își dea viața în orice moment pentru orice dorea el. Astfel a apărut o comunitate de oameni războinici care se supun până la moarte celui mai mare războinic. Numai că abilitățile de războinic nu durează o veșnicie din cauza îmbătrâniri de exemplu în cel mai bun caz, iar pentru că prada se cucerește sau se vânează în cantitate cât mai mare prin abilitățile de războinic unite prin supunere, dacă războinicul cel mai puternic moare, atunci cine să devină noul războinic vrednic să unească prin supunere ceilalți războinici pentru vânătoare? Evident că numai războiul poate răspunde la această întrebare. Cam așa a fost primul sistem politic al lumii, cam așa ar fi trebuit să arate. Luatul prin forță, vânatul mai exact, a fost prima metodă prin care oamenii se înțelegeau unii cu alții. Cine poate pedepsi cel mai mult are cel mai mult, iar dacă pedepsim împreună, ne răsplătim împărțind prada după măsura în care am vânat.

După acest luat prin forță s-a creat o ierarhizare a supunerii prin cei ce acceptau să plătească un PREȚ pentru ca să nu moară. Astfel apare sclavia, odată cu ideea de a plăti un preț. Odată cu prețul apare comerțul și apoi s-a constatat că mulți nu pot plăti prețul imediat și a mai apărut o nouă treaptă a puterii care este ÎNDATORAREA. Prin această îndatorare lucrurile sau complicat enorm. Îndatorarea a devenit practic elementul care a creat ceea ce noi numim astăzi STATUL. Statul funcționează pe bază de impozite, dacă am desființa impozitele, practic am desființa statul. În esență însă, statul înseamnă îndatorare. Cine este dator și cui? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să o punem dacă vrem să aflăm cine este STATUL ca principiu. Statul însă nu este totuna cu puterea ci este doar o treaptă a puterii. Dacă nu poți îndatora cu un preț mare nu ai făcut nimic, dacă nu te unești oferind răsplăți ca să pui un preț cât mai mare în sclavie nu ai făcut nimic și dacă nu poți obliga prin forță plata prețului sau datoriei prin cei pe care îi răsplătești, iar nu ai făcut nimic.

Puterea începe deci de la pedeapsa vânătorii, dar devine mai complexă apoi prin răsplata împărțirii pradei vânate pentru impunerea prețului sclaviei și dărilor îndatorării. Prin acest sistem trebuie să se fi dezvoltat vorbirea și a devenit din ce în ce mai complexă și astfel trebuie să fi apărut națiile sau neamurile cu specific al locului, iar odată cu neamurile s-a impus sexualitatea ca idee morală pentru transferul de putere către urmași. La început criteriul puterii trebuia să fi fost abilitățile de războinic, însă odată cu apariția națiunilor, a moștenirilor culturale de la generație la altă generație, s-a impus și moralitatea sexuală pentru transferul de putere prin moșteniri, datorită faptului că informația devenea din ce în ce mai importantă pentru putere. Națiunile erau și sunt astfel unite prin teritoriu și limbă cu ajutorul cărora se protejează capacitatea de comunicare și încrederea care sunt esențiale în procesul de îndatorare. Însă prin unirea oamenilor în națiuni, un război împotriva unei națiuni implică costuri mult mai mari. Într-o națiune unită, apartenența culturală devine un substitut al răsplății când vine vorba de război. Oamenii nu mai pleacă la război pentru că au partea lor din pradă, pleacă doar datorită apartenenței culturale la nație și neam. Cum ai putea oare să destabilizezi această apartenență la neam prin care oamenii pot pleca la război fără să mai fie nevoie să fie răsplătiți? Evident prin religie, în numele unei uniuni pentru „mântuirea sufletului” de după moarte de la „Tatăl din ceruri”. Numai că oricine inventează o armă nouă, se va găsi imediat altcineva care să o imite. Astfel că religia a rămas doar un mijloc de propagandă pentru promovarea sclaviei sau pretext pentru războaie și impunerea sclaviei ca preț pentru mântuirea sufletului. De multe ori religia a fost și pretext de război ca în cazul inchiziției unde în numele ideii de „civilizație” trebuia făcut război împotriva „sălbaticilor”. Este scris și în Biblie:

„Însă, ceea ce aveți, țineți până voi veni.
Și celui ce biruiește și celui ce păzește până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri.
Și le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum și eu am luat putere de la Tatăl Meu. ”

(Apoc. Cap.2 Vers. 25-27)

sau:

„Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui.
Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.”

(Matei Cap. 10 Vers. 34-39)

sau:

„Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el.
Şi au venit la El mama Lui şi fraţii; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii.
Şi I s-a vestit: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă.
Iar El, răspunzând, a zis către ei: Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.”

(Luca Cap. 8 Vers.18-21)

Astăzi însă, religia este doar o propagandă prin care se promovează sclavia. Oricine vrea ceva de la cineva, trebuie să plătească un preț, iar preț înseamnă în esență și în principiu, nimic altceva decât sclavie. Sclavia a apărut odată cu ideea de preț. La început nu a existat sclavie, trebuie să fi existat doar răsplata împărțirii frățești a prăzii vânatului. Cine lupta avea dreptul la pradă, altfel nu. Mai apoi a apărut ierarhia care înseamnă de fapt că trebuie să plătești prețul pentru a evita astfel confruntarea în vânătoare reciprocă. Oricine evită confruntarea prin vânătoare reciprocă adică războiul pentru că se simte inferior va accepta să plătească un preț, iar acel preț este un loc mai jos în ierarhie care coboară până la sclav. Prețul a adus cu sine sclavia, iar răsplata înseamnă în esență împărțirea frățească a prăzii, iar când a apărut îndatorarea, a apărut în principiu statul. Când spun îndatorare, nu mă refer deloc la bani ci la schimburile în general! La schimburile cu informații, obiecte și servicii, la toate schimburile în general ca principiu. Răsplata cu o parte din prada vânată nu poate crea ceea ce noi numim „statul”. Statul în abstract înseamnă îndatorare.

Am vorbit despre putere, dar totuși cine are puterea și cine să fie cu putere? Cine nu are puterea și cine să nu fie cu putere? În numele cui și a ce trebuie să acționeze puterea? Asta ar fi ultima treaptă a puterii și anume CREDINȚA. În desenul de mai jos am reprezentat o nouă „piramidă a puterii” pentru a scoate în evidență treptele prin care se realizează relațiile de putere între oameni și în societate.

Acum să vorbim și câte ceva despre credință. După cum am mai arătat, credința poate ține loc de răsplată. Patriotismul și religia ar fi principalele credințe folosite în războaie pentru ca prin ele să nu mai fie necesară răsplata împărțirii prăzii de la vânătoarea pedepsei. Patriotismul este credința într-o pradă deja împărțită pe pământ. Cum să mai răsplătești pentru război pe cei ce sunt deja răsplătiți? Le dai atunci o răsplată în cer și așa a apărut religia. Hristos a îndurat crucea pentru răsplata din cer și este „Fiul Lui Dumnezeu”! Dacă „Fiul Lui Dumnezeu” a îndurat crucea pentru cer, câte ar trebui să îndure omul păcătos pentru cer? Iată deci prețul cerului. Cele de pe pământ sunt pieritoare, iar cele veșnice sunt în cer. Ce să alegem? Să alegem pământul sau să alegem cerul? Răsplata și pedeapsa „a dovedit adevărul” acestor lucruri pentru că au existat minuni și urgii, nu știință. Creștinismul recunoaște deschis și cinic că este vorba de minuni ale bunătății și urgii ale mâniei, deci creștinismul se sprijină numai pe răsplată și pedeapsă pentru a impune cunoașterea din propaganda lui cu ritualuri și monumente.

Însă credința, ultima treaptă a puterii, implică popularitatea prin încredere precum și impopularitatea prin stigmatizare. Dar particularitatea cea mai importantă legat de credință, este că oricine poate controla credința maselor este o țintă a corupției și șantajului celor care controlează pedeapsa, răsplata, prețul și îndatorarea. Dacă ai controlul credinței lumii și doar atât, sigur vei fi vânat din toate părțile prin corupție și șantaj. Dacă eu tu sau Gigel Vasile care nu deținem putere financiară cu care să cumpărăm politicienii și legea, brusc reușim să câștigăm controlul credinței lumii, cel puțin la nivel teoretic suntem o țintă sigură a corupției și șantajului. Ți se fabrică un dosar, îți găsesc droguri în casă, ți se înscenează un viol, familia îți moare într-un accident, îți șoptește la ureche că dă drumul la un virus și omoară milioane de oameni iar lor nu le pasă pentru că au leacul, creează o catastrofă naturală, etc.. Dacă controlezi credința maselor și doar atât, cel puțin teoretic ești un nimeni pentru ceea ce vrei, ești doar o unealtă care dacă nu mai este utilă va fi aruncată. Justiția este numai pentru găinari și pentru muritorii de foame și este numai pe bani.

În prezent „statul” este în mod evident reprezentat de FMI, Banca Mondială și marile corporații, iar politica și guvernele sunt doar țapi ispășitori. Acest „stat” folosește națiunile și religiile doar pentru un fel de „dezbină și stăpânește”. Sistemul economic este proiectat în așa fel încât banii să se scurgă inevitabil în mâini din ce în ce mai puține, iar dacă se dă drumul la banii fără acoperire care sunt fabricați se devalorizează moneda și se pierde din averea celor bogați în bani pentru că cea mai mare parte din bani sunt fără acoperire. Banii sunt doar niște hârtii de tiparniță și niște cifre introduse într-un calculator de către cei ce „au dreptul” să facă asta. Adevărata bogăție o reprezintă proprietățile care pot fi obținute pe nimic de către marile corporații cu sprijinul băncilor de la guvernele corupte care sunt angajate pe post de țapi ispășitori. Apoi se poate întâmpla orice cu moneda, pentru că deținând bogățiile țărilor nu mai contează hârtiile de la tiparniță și cifrele introduse în calculator pe care noi îi numim „bani”. Contează doar securizarea proprietăților și bogățiilor care sunt luate și sclavii care se omoară ca să prindă un loc să muncească acolo în schimbul unor cifre introduse într-un calculator.

Tot ceea ce trebuie după părerea mea este un plan împotriva corupției, un plan care la început să separe tocmeala de lege și mai apoi să separe informațiile, obiectele și serviciile în competiția schimburilor. Dacă avem un astfel de plan, practic marile corporații și elita mondială de la butoane sunt precum gunoiul adunat grămezi pentru a face curat cu mătura. Dacă avem un astfel de plan, le luăm totul.

Oricine vrea să schimbe aceste lucruri trebuie să aibă un plan care să ia în calcul toate posibilitățile cele mai rele, iar mai mult de cât atât, el trebuie să aibă un plan prin care să pună altceva în locul acestor lucruri. Un plan înseamnă o succesiune precisă de evenimente la un timp programat exact, cu lucruri exacte la locuri exacte. Cine are așa, poate spune că are un plan. Lucrurile care nu au un loc exact și un timp exact la fel pentru toată lumea, sunt lucruri care există numai în mintea noastră și nu în realitate. Cine controlează precizia timpului și spațiului, controlează realitatea existenței. Controlul înseamnă pornire, oprire, dirijare și verificare. Cine poate impune un timp și un spațiu exact pentru existență, este proprietar al realității. Este exact ca și cu trenul care fără un timp exact și un loc exact, el nu există decât în mintea noastră. Prin urmare, cine înșală pe cine într-un schimb în care numai una din părți are termeni de livrare exacți și siguri pentru timp și spațiu? În cine să avem încredere dintre cele două părți din acel schimb? Prin urmare, confruntarea și competiția nu înseamnă nimic pentru încrederea într-un schimb dacă lipsesc termenii de livrare.

Puterea este în esență ca o carte goală în care urmează să se scrie legi. Puterea este dreptul de a da legi și nu lege. Puterea este doar supunerea și atât. Banul de exemplu este putere. Cine oferă bani trebuie slujit prin supunere pentru că altfel el nu mai oferă acei bani. În prezent banul este deasupra legii, iar legea este de vânzare cu tot cu politică și politicieni. Însă după cum spuneam, puterea este o carte de legi goală, iar cine are acea carte și scrie în ea, tot ceea ce scrie în ea va fi lege și se va impune prin pedeapsă și răsplată. Banul este precum niște file din acea carte goală care sunt împărțite unora și altora pentru ca să facă ei legea după cum îi place lor. Însă pentru că puterea este o carte de legi goală, puterea face ca gândirea, ideile și ideologiile să devină irelevante. Legea în esență este o înțelegere, un contract sau un angajament care trebuie respectat, dar puterea este dreptul de a impune prin forță orice cuvânt, iar dacă se poate impune prin forță orice cuvânt, atunci relevantă nu mai este gândirea prin care se impune cuvântul ci forța prin care se impune cuvântul. Avem astfel un conflict între gândire și forță. Însă cuvântul ar trebui să fie pentru gândire și faptele pentru forță, nu invers! Este foarte rău dacă ne gândim abia la urmă la ce am făcut pentru că am făcut ceea ce cuvântul a spus fără să gândire. Cuvântul ar trebui făcut datorită gândirii și nu datorită forței. Forța este pentru fapte și gândirea este pentru cuvinte! Prin putere lucrurile acestea se inversează pentru ca numai faptele cuvintelor fără gândire să aibă forță, iar faptele cuvintelor cu gândire să rămână fără forță. Pentru ca să nu se ajungă la asta, puterea ar trebui dată numai celor ce au scris mai întâi toate cuvintele legii și nu înainte de a scrie cuvintele legii. Nimeni nu ar trebui să aibă o carte de legi goală în care să fie liber să scrie orice vrea și astfel orice îi trece lui prin cap să devină lege. Gândirea o au cei care pot spune mai dinainte tot ceea ce vor realiza cu toată precizia. Dacă ei vor puterea de a face orice vor fără să demonstreze gândire, ei de fapt vor încredere că vor gândi mai târziu, că vor gândi atunci când vor avea puterea sau dacă vor avea puterea. Dar puterea este pentru fapte și nu pentru gândire! La ce îți trebuie putere pentru gândire dacă în minte, în imaginație, omul este atotputernic? Puterea este deci ilegitimă pentru oricine vrea dreptul de a da legi fără să arate mai întâi legile pe care le-a gândit. Puterea este ilegitimă pentru oricine vrea să schimbe regulile jocului în timpul jocului. Faptele au nevoie de putere, iar cuvintele au nevoie doar de gândire. Altfel înseamnă că vrem doar să creăm probleme pentru ca să punem un preț în schimbul „reparării” acelor lucruri cu probleme! Dar de ce să „reparăm” ceea ce are probleme dacă noi vrem să creăm probleme? Ce rost are? Puterea trebuie dată numai celor ce vor să-și demonstreze gândirea în fapte și nu celor ce fac gândirea irelevantă! Dacă ei nu arată mai dinainte tot ce gândesc să facă cu acea putere, înseamnă că ei ori ascund ce gândesc, ori nu gândesc! Jocul nu ar trebui schimbat niciodată în timpul jocului! E ca și cum te-ai angaja doar să te angajezi și atât. Când ești angajat numai în angajare și atât, nu ai nicio responsabilitate de angajat pentru că nu ești angajat în nimic. Tu doar te angajezi într-una pentru că ești angajat numai în angajare și ești responsabil numai să te angajezi într-una. În practicile religioase oamenii se angajează într-una. Ei acolo sunt responsabili doar să se angajeze și atât. Ei sunt angajați doar în procesul de angajare, dar măcar nu cer încredere ci zic că ei au încrederea deși nu au nicio încredere. În politică însă, oamenii se angajează doar în angajare, iar în plus de asta, mai cer și încredere.

Cei mai mulți oameni nu urmăresc ceea ce pretind că urmăresc ci doar se prefac. Aceasta este joaca. Ei vor doar comparații de persoană, „avansare profesională”, bunuri materiale și cât mai multă liniște și pace numai pentru colțișorul lor de rai care este familia lor și atât, sau cel puțin să dea impresia lumii că ei sunt niște familiști responsabili pentru ca să pară că merită cât mai mult  respect de la lume. Nu există stat, instituții, poliție, patroni, preoți, psihologi și alte prostii! Este doar joacă și tupeu! Iar joaca este în foarte strânsă legătură cu tupeul! Totul este să vezi opțiunile cuiva de a face o treabă cât mai bine. Dacă el nu alege cele mai bune opțiuni și nici nu face totul pentru ca să găsească cele mai bune opțiuni pentru a realiza scopul care pretinde că-l urmărește, înseamnă că el doar se joacă, iar dacă se joacă convingător, înseamnă doar are tupeu. Și dacă el chiar crede cu convingere sinceră în joaca lui, fiind inconștient că el de fapt doar se joacă, atunci înseamnă că a înnebunit. Tupeul este undeva între nebunie și joacă, iar prostia este atunci când nu observăm aceste lucruri așa cum sunt, atunci când ele ne influențează viața într-un mod mai mult sau mai puțin direct și cu repercusiuni mai mult sau mai puțin grave.

O societate întemeiată doar pe putere este o societate fără legi chiar dacă are legi. Puterea este o carte de legi goală, o carte de legi în care cei ce pot pedepsi și răsplăti pot scrie și șterge orice le trece prin cap în orice moment. Într-o societate întemeiată pe putere, legile sunt făcute numai ca să asuprească și să pedepsească pe cei slabi și să-i amăgească cu o demagogie încâlcită să-și caute dreptatea în schimbul unui preț pe care nu-l pot plăti. Într-o societate întemeiată pe putere, legile sunt făcute numai de cei puternici numai pentru cei puternici. Restul este doar demagogie încâlcită în schimbul căreia se cere un preț care nu se poate plăti.

Pe scurt deci, puterea înseamnă în principal pedeapsă și răsplată pentru supunere. Pedeapsa înseamnă că cine nu se supune trebuie vânat, iar răsplata înseamnă să împarți prada vânătorii cu cei care vânează cu tine. În rest, prețul este sclavia, îndatorarea este statul și credința este coruperea cunoașterii prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare. Aceasta este puterea, iar jocul puterii nu are nicio legătură cu cine anume are sau nu drepturile și îndatoririle. Drepturile și îndatoririle, sau legile, sunt încredere, care de obicei este numai pentru marionetele de la care nu trebuie să avem niciun fel de așteptări. Nu contează cine este sau nu este marionetă, contează în primul rând a cui este marioneta. Nu se negociază și nu se discută cu marionetele pentru că vei fi luat în derâdere, vei fi privit drept un idiot și în cel mai bun caz doar îți vei pierde timpul. Se discută și se negociază numai cu cei ce controlează marionetele prin pedeapsă în primul rând și mai apoi prin răsplată, preț și îndatorare. Orice mecanism al încrederii este un mecanism al marionetelor de la care nu se poate avea așteptări pentru că marionetele nu au în realitate niciun fel de drepturi și îndatoriri. Drepturile și îndatoririle sunt credință, iar de nevoia disperată de credință o au mincinoșii și escrocii. Puterea este a oricui smulge marionetele prin forță pentru păpușar, iar legea nu este cea scrisă, ci legea este orice lucru cerut marionetelor de către cei ce le mânuiesc prin pedeapsă, răsplată, preț, îndatorare și credință. Marionetele nu pot avea niciun fel de drepturi sau îndatoriri și nu trebuiesc luate în serios când vorbesc despre drepturi și îndatoriri. Altfel te vor lua pe bună dreptate drept prost și idiot, pentru că marionetele își cunosc foarte bine locul lor și sunt conștiente că sunt marionete. Marionetele singure de la ele, prin voința lor, doar se joacă pentru a distrage atenția de la adevăr, câtă vreme nu sunt plictisite, în rest ele fac numai și numai ceea ce li se comandă. Marionetele nu trebuiesc băgate în seamă, ele trebuiesc doar smulse și atât. Voința lor proprie este doar joaca și nimic mai mult. Ele singure doar se joacă de-a responsabilitatea, de-a dreptatea, de-a bunătatea, seriozitatea, severitatea, etc.. Într-un sistem al puterii, încrederea transformă pe oricine în marionetă. Când cei mulți vor avea încredere în cineva că le urmărește interesele, el inevitabil va fi transformat de cei puternici prin presiuni cu amenințări, corupție și orice fel de alte capcane, într-o marionetă, iar acea marionetă va urmări numai interesele celor puternici.

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare, cel mai corupt om este omul cel mai generos care fuge de competiție și cel mai escroc om este omul cel mai drept care nu are termeni de livrare pentru dreptatea lui. Unde minciuna este generoasă, corupția este dreaptă și unde nu sunt termeni de livrare pentru generozitate, minciuna este sinceră.

Binele și răul (3)

În prima și a doua parte legat de bine și rău, am explicat că binele este tot ceea ce protejează viața și răul este tot ceea ce amenință viața, iar viața înseamnă mijloace și scopuri în timp ce moartea numai cauze și efecte, iar viața pentru a fi utilă, trebuie să moară la fel ca în cazul prăzii și prădătorului. Dacă viața trebuie să aibă un scop, acel scop este moartea, pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Am vorbit despre nevoile vieții, despre condițiile încrederii care implică nevoile și despre echivalarea în schimburi a vieții cu moartea prin echivalarea valorică pentru schimburi a informațiilor, obiectelor și serviciilor, care înseamnă de fapt corupția în principiu după cum voi prezenta în cele ce urmează.

Binele înseamnă protejarea vieții după cum spuneam, adică satisfacerea nevoilor, iar răul înseamnă amenințarea vieții cu pericole. Despre nevoi am vorbit, deci care ar fi pericolele care amenință viața, mai pe larg, pentru a vorbi despre rău de această dată?

Răul se compune în principal din trei elemente subordonate ca și în cazul nevoilor iar în desenul de mai jos am reprezentat acest lucru după cum urmează:

Agresiunea, sacrificiul și minciuna ar fi după părerea mea principalele categorii de amenințări care pun în pericol viața la nivel de principiu. La început este agresiunea care pune în pericol supraviețuirea, apoi înfruntarea unei agresiuni implică sacrificiul și acest lucru presupune încredere la fel ca și în cazul nevoilor profesionale, iar după toate acestea urmează minciunile legate de confort. Răul înseamnă să fim un pericol unii pentru alții și să avem nevoie de agresiune, sacrificiu și minciună pentru a ne apăra unii de alții. Când urmărim nevoile naturale ne aflăm pe teritoriul binelui, iar când urmărim nevoile de a ne apăra unii de alții, ne aflăm pe teritoriul răului, pentru că este un rău să fim un pericol unii pentru alții.

Agresiunea implică atitudinile de asuprire, egoism și risc în care ne punem unii pe alții. Sacrificiul implică atitudinile de corupție, altruism și compromis în care ne punem unii pe alții. Minciuna implică atitudinile de a nu satisface o cerere de informație folosind omisiunea, iluzia și confuzia.

Asuprirea înseamnă să privăm pe cineva prin forță de mijloacele prin care își asigură supraviețuirea, să vătămăm sau să ucidem, egoismul înseamnă să punem un preț care implică privarea de mijloacele supraviețuirii, vătămare sau moarte, pentru a condiționa o anumită ofertă chiar dacă ne aflăm într-o poziție confortabilă din punct de vedere al nevoilor noastre, iar riscul înseamnă să creăm situații care pot implica nesatisfacerea nevoilor de supraviețuire sau moartea.

Deci agresiunea mai în abstract înseamnă să luăm cu forța, să punem un preț sau să creăm un risc.

Sacrificiul însă este răspunsul nostru de apărare la o agresiune care vine asupra noastră sau de toleranță față de acea agresiune. Sacrificiul reprezintă renunțarea la niște scopuri mai puțin importante atunci când ne aflăm în situația de a avea de ales între scopuri diferite ca importanță. Atunci când avem de îndurat, de plătit sau de riscat, este rău.

Sacrificiul se compune în principal din altruism, compromis și corupție. Dacă îndurăm asuprirea suntem altruiști, dacă plătim prețul facem compromis, iar pentru ca să nu îndurăm asuprirea și nici să facem compromis plătind prețul, noi alegem să devenim corupți.

Mulți consideră că ar trebui să fim altruiști și să îndurăm, că așa ar fi mai moral. Alții consideră că echitabil ar fi să se plătească prețul. Însă îndurarea sau prețul nu elimină cauza problemei. Iar pentru ca să nu îndurăm și nici să plătim prețul și totuși nici să eliminăm cauza problemei, mai rămâne corupția. Pentru că problema este satisfacerea nevoilor despre care am vorbit, nu îndurarea sau prețul.

În principiu corupția reprezintă confuzia binelui și răului ca rezultat al schimburilor în relațiile interumane, cu binele și răul ca rezultat al interacțiunii directe dintre om și natură. Corupția se manifestă de obicei prin compararea de lucruri din categorii foarte diferite care servesc unor scopuri foarte diferite. Lucrurile pot fi mai bune sau mai rele, numai comparându-le numai cu lucruri din categoria lor și prin care se urmăresc scopuri identice. Principalele categorii de lucruri după părerea mea sunt:

1. Obiectele (orice lucruri lipsite de viață care se pot înstrăina)
2. Informațiile (orice manifestări a reprezentărilor cu scopul comunicării)
3. Serviciile (munca sau orice activitate umană desfășurată în condițiile unui angajament de schimb)

Când informațiile, obiectele și serviciile sunt una prin echivalare valorică în schimburi, discutăm despre corupția de principiu. Asta înseamnă ca informațiile să fie adevărate, false, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau serviciile oferite la schimb. Obiectele sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu informațiile sau serviciile oferite la schimb. Serviciile sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau informațiile care se dau la schimb. Informațiile nu sunt adevărate, false bune sau rele în comparație cu niște informații, ci argumentul constă din foloase materiale sau prin oferirea de servicii. La fel și cu serviciile sau faptele. Faptele sunt bune sau rele nu în comparație cu niște fapte ci în urma unui schimb de obiecte și informații. Iar informațiile nu se compară cu informații pentru a fi mai bune sau mai rele, pentru că există schimburi de obiecte și servicii în urma cărora se decide dacă informațiile sunt bune, rele, adevărate sau false. Aceasta este corupția în principiu despre care voi vorbi într-un viitor post în care voi încerca să prezint principiile unui mecanism de sistem economic la care eu m-am gândit și prin care cred că se poate realiza dezideratul unei separări a competițiilor muncii, proprietăților și informațiilor.

Însă cum am putea oare să fim corupți și să fim și buni în același timp? Evident prin minciună. Cu ajutorul minciunii noi căutăm să ne inducem falsă o stare de confort psihic unii altora sau nouă înșine. Te uiți la TV și vezi fie politicieni îmbrăcați frumos care zâmbesc, dar și oameni supărați pe viață care se agită și se uită urât pentru ca să crezi că are cine să îți poarte de grijă și deci te poți culca liniștit. Realitatea însă este alta, problemele care sunt „dezbătute” sunt probleme în care nu te poți băga. „Problemele” aparțin numai acelora care pot răsplăti și pedepsi, adică a acelora care dețin puterea, iar în schimbul „rezolvării” acelor „probleme” se cere un preț de la fiecare dintre cei care nu au voie să se bage în acele „probleme”, iar dacă nu ar mai fi „probleme” ar însemna să nu mai fie nevoie de „soluții” în schimbul cărora să se ceară un preț. Adevărul crud este că a răsplăti o soluție înseamnă a răsplăti o problemă. De ce oare ar trebui răsplătite problemele? Nu știu. Cum putem avea încredere într-o lume în care binele și răul depind de răsplată și pedeapsă și că „problemele” nu sunt create artificial prin „a face rău”? Dacă binele, răul, încrederea și neîncrederea depind de răsplată și pedeapsă, nu vom avea oare nevoie de cât mai multă posibilitate de răsplată și pedeapsă pentru a ne apăra de cei care pot răsplăti și pedepsi? Nu vom avea nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere? Pentru asta avem nevoie de minciună, pentru a ne culca liniștiți.

Minciuna înseamnă orice nesatisfacere a unei cereri de informație. A nu oferi o informație când o deținem și ea este cerută prin întrebări înseamnă omisiune. A oferi o informație cerută afirmând că există ceva ce nu există sau că nu există ceva ce există, înseamnă iluzie. A oferi o informație afirmând că un anumit lucru este de fapt altceva când acest lucru nu este adevărat, înseamnă confuzie. Minciuna poate fi intenționată sau neintenționată, noi putem minți fără să ne dăm seama, fiind sinceri, sau putem minți planificând inducerea în eroare.

Omisiunea este pentru stăpânirea sau incapacitatea de reproducere și de obicei vine prin experți sau necunoscători, iluzia este pentru incapacitatea de a alege sau pentru stăpânirea alegerilor și vine prin oamenii sinceri sau care se pricep să joace teatru, iar confuzia este pentru incapacitatea de a dovedi sau stăpânirea dovezilor și ea vine prin obiceiuri și ritualuri simbolice.

Omisiunea, iluzia și confuzia sunt un singur lucru la fel ca și Sf. treime de exemplu, pentru că reprezintă o nesatisfacere a unei cereri de informație. În întuneric toate sunt una și una sunt toate, în întuneric totul este nimicul și nimicul este totul în uniune. În întuneric orice poate fi absolut orice, pe când la lumină putem vedea deslușit deosebirile și caracteristicile la ce detaliu vrem noi. Binele și răul sunt una în întuneric. Prin credință adevărul și minciuna sunt una, crezută poate fi și minciuna, dar și adevărul. În Biblie cunoașterea binelui și răului sunt păcatul originar. Cunoașterea prin experiment înseamnă căderea în păcat. Cunoașterea trebuie să vină numai prin credința în cuvântul celui ce poate răsplăti și pedepsi. Cine crede și împlinește credința se va duce în rai, iar cine nu crede, se va duce în iad. Confruntarea trebuie să fie numai la judecata din urmă care numai Dumnezeu știe când va fi, pentru că altfel trebuie să îl iei pe Dumnezeu din cer dacă poți. Competiția înseamnă închinare la idoli, iar termenii de livrare pentru promisiunile credinței nimeni nu-i cunoaște, nici îngerii și nici Fiul, ci numai Tatăl. Credința trebuie să țină numai de răsplată și pedeapsă, nu de confruntare, competiție și precizia termenilor de livrare. Cam asta ar fi pe scurt și cu încrederea în minciuna din vârful piramidei răului.

Numai că dacă se împlinesc nenorocirile proorocite, atunci este adevăr! Cum putem să nu avem încredere în adevăr! Pământul va arde cu tot ce este pe el, dacă se întâmplă, iată adevărul! Întâi vor venii hristoșii mincinoși la rând, iar ultimul care reușește să se facă crezut este cel adevărat! Dacă se întâmplă, iată adevărul! Au murit cei 20000 de prunci pentru ca Hristos să plece exact în Egipt de unde a început totul? Iată adevărul! Cum oare de s-au înțeles acei trei magii așa de bine cu Dumnezeu în legătură cu Egiptul? Eu nu mă pricep la magie. Însă crucea este un exemplu de urmat dacă ne dorim sclavie și asta este tot ce contează. Nu trebuie nici să ne facem probleme în legătură cu sclavia și războaiele, pentru că există sufletul care iese din noi după ce murim și se va duce în rai dacă suferim și murim pentru ceea ce ni se cere să suferim și să murim. Trebuie doar să credem și să ne controlăm mintea. Pornirea, oprirea, dirijarea și verificarea minții este esențială pentru credință. Controlând controlul vom pierde controlul și astfel vom avea nevoie de controlul altora care sunt fericiți să ni-l ofere dacă le plătim prețul lor mai mult sau mai puțin obligatoriu.

Răutatea lucrează prin ură și frică. Urăști pe cine nu îți știe de frică și îți este frică de cine te urăște. La oricine se găsește frica și ura este spre rușinea lui. Frica și groaza este miza răutății. Oricine nu se îngrozește la comanda cuiva trebuie urât de tot ceea ce există. Răutatea este oriunde binele înseamnă să urăști la comanda cuiva pe cei ce nu se îngrozesc la comanda cuiva. La oricine se găsește această atitudine este spre rușinea lui. El va sfârși pândit și atacat de cine nu se așteaptă, pe la spate, prin surprindere, pe neașteptate și fără nicio ezitare. Cei răi sunt toți cei ce au încredere în ură și frică, de aceea sfârșitul lor va veni de acolo de unde ei sunt iubiți. Corupția sfârșește prin trădare și trădarea sfârșește prin corupție. Cei răi iubesc și sunt iubiți de cei ce se lasă corupți de răsplata și pedeapsa lor, iar ei se tem cel mai mult de trădarea acelora care îi iubesc. Știința lor este sacrificiul proștilor, dreptatea lor este aruncarea vinovăției pe cei ce nu se tem de ei și iubirea lor este corupția cu răsplată și pedeapsă pentru a câștiga cât mai multă putere de a răsplăti și pedepsi pe oricine, pe spinarea proștilor, ascunzându-se în spatele nebunilor care se mândresc lăudându-le pentru câștig escrocheriile, cu sinceritate și nevinovăție, în numele științei, cunoașterii, înțelepciunii și moralei.

Prin prostie se descoperă răutatea și prin răutate se descoperă prostia. Trebuie pândit când să o faci pe prostul pentru a descoperi răutatea și când să o faci pe răul pentru a descoperi prostia. Cei răi devin proști când te prefaci că ești prost și cei proști devin răi când te prefaci că ești rău. Prostia prostește răutatea spre rușinea răutății și răutatea înrăiește prostia spre rușinea prostiei. Prostia este credința în măștile, poeziile și dansurile escrocilor, de dragul cărora proștii își sacrifică viața pentru poveștile de care se minunează nebunii cu mândrie în numele cunoașterii, iar răutatea este înșelarea și răzbunarea pe care o plănuiesc escrocii împotriva altor escroci, pe spinarea proștilor și ascunzându-se în spatele nevinovăției nebunilor care laudă escrocheriile pe muzica sincerității. Oricine poartă o mască în care oamenii cred, acela este o țintă a corupției și șantajului pe care se clădesc mafiile. Încrederea transformă pe oricine în țintă a corupției și șantajului. Toți oamenii poartă măști prin care să devină reprezentanți ai dorințelor altora pentru a cere lucruri reale cu termeni de livrare exacți în timp și spațiu și a oferi în schimb lucruri fără termeni de livrare, cu termeni de livrare nesiguri sau modificabili. Dacă se întâmplă răul important este pe cine cade vina, iar dacă se întâmplă binele important este cine va plăti prețul. Pentru că nu există bine și rău ci numai reprezentanți ai binelui și răului pentru că fără asta nu ar mai avea cum să fie conflicte de persoană. Pentru că cine sunt și cine ești este realitatea și nu ceea ce se întâmplă. Pentru că nu contează realitatea, contează numai cine reprezintă realitatea. Pentru asta avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, pentru ca cei slabi să aibă nevoie de cât mai multă apărare de la cei puternici în schimbul unui preț cât mai mare. Pentru asta, dacă un rău prin care se poate câștiga putere poate fi făcut, atunci el se va face, iar dacă nu poate fi făcut, nu se va face. Însă dacă se face totuși un rău sau chiar un bine, deși prin asta nu se câștigă putere, sau chiar se pierde putere, atunci ori este o răzbunare, ori este o inducere în eroare, ori este o prostie. Numai astfel putem concepe încrederea într-o lume rea. Deschidem ochii numai la ceea ce se poate și nu se poate, pentru că tot ceea ce se vrea și nu se vrea este numai pentru acoperirea ochilor. Aceasta este arta necredinței. Necredința în măștile reprezentaților binelui și răului. Pentru asta, cei ce se laudă cu adevărul trebuiesc încercați prin minciuni, dar cei ce se laudă cu înșelarea sunt niște lași. Înșelarea este numai pentru cei ce se laudă cu adevărul pentru ca să se impună prin asuprire. Asuprirea este cauza minciunii, iar vinovăția pentru toate minciunile și înșelările, aparține numai celor ce asupresc. Ei trebuiesc înșelați, pentru a fi pândiți și atacați pe la spate când nu se așteaptă, cu toată ferocitatea, în punctul lor slab. De aceea este bine să fim iertători și prietenoși cu cei răi, încercând pe cât posibil să îi îmblânzim, dar fără să atragem atenția cu o blândețe exagerată care să ducă la bănuieli. Momeala împotriva celor răi este încrederea și momeala împotriva celor buni este mila, dar mila este o faptă rea, pentru că binefacerea nu se face oferind peștele, ci numai oferind undița, barca și balta cu pește.

Ne dați și nu ne luați! Ne luați și nu ne dați! Milă!!! Dar unde este producția? Aici este prostia! La cine este pomul care rodește roadele pentru lauda milei? Foarte simplu, în minuni! În știința rugăciunilor milei datului și luatului de minuni! Ce atâta știință dacă este Dumnezeu care își face milă cu minunile? Dacă vine apocalipsa cu toate nenorocirile, iată adevărul! Cum să nu avem încredere în adevăr? Dacă se întâmplă răul, important este cine este vinovat sau nevinovat și care este pedeapsa, iar dacă se întâmplă binele important este care e prețul și cine plătește prețul și cui! Asta e toată știința! Rugăciunea, mila, iertarea și minunea, sunt atotștiința Lui Dumnezeu! Trebuie să credem, pentru că proorocirile cu nenorociri sunt adevărate și unde este adevăr, trebuie să avem încredere în adevăr! Numai astfel primim milă fiind iertați de urgiile războiului sfânt! Aceasta cică e știința creației universului prin cuvânt, pentru că prin cuvânt se creează existența în loc să fie numită existența! Comanzi și se face! Dacă nu se face atunci este păcat, iar plata păcatului este moartea! Nu este și asta o știință? La ce ar trebui mai mult de atât? Asta este atotștiința și atotputernicia creației universului și gata! Nu este mai convenabil așa? De asta contează doar cine sunt și cine ești! Cine sunt și cine ești? Este măreția prin înjosire care se vede în toate religiile! Dumnezeu este mare prin înjosirea oamenilor, atotputernic prin slăbiciunea oamenilor și atotștiutor prin neștiința oamenilor! Nu contează ce există, contează ce se arată! Nu contează ce se întâmplă, contează ce se crede! Nu contează ce se face, contează ce se povestește! Asta este știința creerii lumii datului prin milă și luatului prin război! De belșug se ocupă sclavii și de sclavi se ocupă stăpânii. Aceasta este știința păcii. Dar ce să fie cu sclavii înlocuiți de tehnologie? Armatele se înlocuiesc și ele cu mașini! Folosim mașinile să distrugem mașinile până când avem iar nevoie de sclavi, iar vinovat pentru toate este diavolul! Ne întoarcem cu credință la Dumnezeu care are adevărul nenorocirilor de care este vinovat diavolul și așteptăm mântuirea minunilor milei care se va da când va vrea Dumnezeu.