Despre războaie, intervenții în forță sau răspunsul cu forța

Se spune că războaiele, intervențiile în forță sau răspunsul cu forța sunt legitime dacă sunt autorizate și dacă ele urmăresc capitularea adversarului care se opune prin forță aplicării legii sau respectării unor drepturi prevăzute prin lege. Orice război ar trebui să urmărească în esență capitularea adversarului care se opune prin forță. Problema ar fi însă, ce legătură are capitularea cu uciderea? De ce armatele sau alte instituții care pot fi autorizate legal să folosească forța dețin arme letale și practică antrenamente prin care se exersează uciderea adversarului? Care este legătura dintre uciderea adversarului și capitularea adversarului?

Hai să ne gândim puțin la un scenariu de război oarecare. În acel context avem de cele mai multe ori un teritoriu cu „obiective civile” și „obiective militare” care constau din infrastructură, terenuri locuite, nelocuite, baze militare, locuințe, cartiere de locuințe, parcuri industriale, rezervații naturale, zone deșertice, muntoase, etc.. De ce în cazul unei intervenții militare nu se urmărește mai întâi extracția tuturor civililor din zonele de conflict sau potențialele zone de conflict pentru a fi mutați în alte zone care să fie izolate de practicile războiului? De ce nu se extrag civilii mai întâi din zonele cu potențial de pericol?

Ceea ce ar trebui să se facă într-un război în care s-ar urmări doar capitularea adversarului și nimic altceva, ar fi mai întâi extracția tuturor civililor din zonele periculoase, după care tot ceea ce ar mai rămâne de făcut ar fi să ne asigurăm că armatele adversarului sunt izolate cât mai eficient de orice fel de resurse de hrană, până când se obține astfel capitularea lor fără a mai fi nevoie de victime omenești și conflicte armate!

Având în vedere datele și faptele menționate mai sus, eu îmi permit să afirm cât se poate de deschis că la conducerea statului se află numai oameni cu afecțiuni psihice și că sistemul politic este făcut în așa fel încât controlul instituțiilor statului să cadă numai în mâinile unor oameni care sunt bolnavi mintal. Atunci când o persoană este incoerentă în prezentarea unor probleme simple, înseamnă că acea persoană delirează. Care este legătura dintre dreptul la viață și autorizarea deținerii de arme letale? Care este legătura dintre interzicerea pedepsei cu moartea și autorizarea deținerii de arme letale? Evident nicio legătură și prin urmare lipsește coerența despre care vorbeam constatând în acest fel delirul și implicit boala mintală.

Oamenii care delirează în mod evident ar trebui considerați bolnavi mintal, iar ei nu ar trebui luați în serios pur și simplu! Singurul motiv pentru care am putea fi interesați de opiniile lor ar putea fi studiul afecțiunilor psihice, iar cum fiecare este liber să-și aleagă orice carieră profesională dorește, nu toată lumea poate fi obligată să aprofundeze psihologia sau psihiatria.

Anunțuri

Paradigma puterii

Când spun „putere”, eu mă refer la câștigarea și conservarea slăbiciunii altora. Puterea nu este chiar putere în sensul propriu pentru că altfel am discuta despre evoluție ceea ce ar fi un lucru bun. Puterea în sensul conducere și supunere este doar o gestionare a slăbiciunii. Cel mai ușor de observat acest lucru este în religie unde Dumnezeu cică este mare și puternic, dar când deschizi ochii și te uiți mai cu băgare de seamă, sunt doar niște oameni care se înjosesc.

Paradigma puterii este un mod de a gândi care e foarte important de înțeles pentru a ști ce anume se întâmplă în mintea celor obsedați de câștigarea și conservarea puterii și pentru a putea argumenta tot felul de percepții și afirmații legat de contextul puterii, dorinței de putere, sau obsesiei de putere, precum și modul în care acestea se pot camufla în altceva sau modul în care se poate realiza o diversiune cu scopul distragerii atenției de la camuflarea dependenței de putere.

În paradigma puterii, utilitatea lucrurilor nu trebuie analizate normal, în sensul că mijloacele își au relevanța numai în ideea realizării scopurilor pentru care ele sunt menite. În paradigma puterii mijloacele sunt un scop în sine, iar scopurile sunt relevante numai în măsura în care justifică impunerea unui control al mijloacelor care de fapt ele sunt chiar scopul după cum spuneam. Știu că sună cam prea abstract și poate chiar încurcat, dar aceasta este formula de bază prin care putem empatiza cu persoanele dependente de putere.

Politica, afacerile și religia sunt manifestări ale dependenței de putere și sunt o creație a unor oameni dependenți de putere. Politica este în esență responsabilitatea legii, iar lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. Politica este deci o administrare a războiului. Toate statele lumii sunt un rezultat al războaielor. Politica nu creează și produce nimic, ci doar impune legi pentru relații de schimb cu ceea ce este realizat deja. Afacerile la fel nu creează nimic și produc nimic în societate, la fel ca și politica. Afacerile însă sunt întemeiate pe încrederea în garanțiile legii sau ale războiului și nu pe război spre deosebire de politică. Afacerile repezină desfășurarea jocului câștigării profitul, iar politica reprezintă regulile jocului profitului. Politica este arbitrul afacerilor, iar afacerile fără niciun arbitru înseamnă un fel de junglă.

Religia însă are ca scop diversiunea. În religie trebuie să „te duci la Dumnezeu” (dacă poți), iar dacă nu poți, asta demonstrează că ești „depărtat de Dumnezeu” și acesta ar fi explicația pentru care se întâmplă tot „răul”. Prin urmare, vom „merge la Dumnezeu” și vom lăsa pe planul doi felul în care este gestionată responsabilitatea războiului și profitului (politicii și afacerilor). Corupția și abuzurile au nevoie de diversiune și au nevoie de un „mântuitor” după care să ne ducem în ceruri să-l căutăm sau să-l așteptăm pe pământ să vină când va vrea el și să ne ocupăm numai de asta. Ce problemă grea e crucea care ne mânuiește! Oare cum se poate face așa ceva? Cum se poate ca mântuirea de cruce să aibă ca preț însăși crucea? Dacă nu înțelegem înseamnă că suntem proști și deci avem de lucru cu învățatul „tainelor”! Să ignorăm deci lucrurile pământești care sunt trecătoare și să privim către veșnicia cerurilor și măreția Lui Dumnezeu!

În paradigma puterii deci, nu contează cum și dacă folosești într-adevăr ceea ce poți sau nu poți, ci contează cât pot eu și cât poți tu în urma folosirii sau înscenării folosirii a ceea ce putem sau nu putem, doar dacă este necesar sau este înscenat să pară necesar. Contează cum sunt înscenate scuzele și cum sunt înscenate obstacolele și vinovăția. Trebuie să ne întrebăm: Oare cine va putea cel mai mult în urma tuturor acelor lucruri? Cine va controla cea mai multă putere? Aceasta este „INTERESUL”. De aceea când analizăm problemele sociale, noi trebuie să avem în vedere acest „interes” pentru a putea înțelege sensul lucrurilor. Așa că dacă cineva vrea să „ajute”, el are de fapt un INTERES pentru ca să „ajute”. Iar dacă va „ajuta” o va face numai cu un preț până când va înscena o scuză și un vinovat pentru ca mai apoi să „investească” în altceva mai profitabil din punct de vedere al puterii și al controlului puterii.

Spre exemplu, care ar putea fi interesul „conspiraționiștilor” de a condamna „elitele din umbră care controlează lumea”? Blogul http://saccsiv.wordpress.com/ de exemplu este un blog de propagandă a BOR creat cu scopul de a condamna „elitele din umbră”. Ce interes ar avea ei să facă asta? De ce ar plăti statul din bani publici pentru demascarea și condamnarea în media, pe internet sau în literatură a „elitelor din umbră”? Păi foarte simplu! „elitele din umbră” sau „societățile secrete” dacă ar avea puterea ar avea-o din presiunile asupra instituțiilor angajate oficial de cetățeni în responsabilități sociale! Însă aceste „elitele din umbră” sau „societățile secrete” nu sunt angajate în nicio responsabilitate socială față de cetățeni, deși ele ar avea puterea din presiunile asupra celor angajați în responsabilități sociale față de cetățeni! Prin urmare, dacă PUTEREA vine din presiunile asupra celor responsabili, atunci de ce ar trebui să ne gândim la demascarea și condamnarea celor iresponsabili? Iată deci unde este diversiunea!

Când spunem LEGE spunem RĂZBOI pentru că lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. Deci dacă se duce un război împotriva noastră, în loc să se ducă pentru noi ce avem de făcut atunci? Sunt mai puternici cei ce cumpără războaiele decât cei ce fac războaiele? Evident nu, doar că noi am neglijat faptul că legea înseamnă război împotriva oricui o încalcă și am încredințat responsabilitatea războiului în mâinile celor ce au interes să îl vândă oricui este dispus să plătească cât mai mult pentru el. Astfel, războiul este de vânzare pentru că legea și politicienii sunt de vânzare. Însă rostul oricărui război este impunerea legii de care depinde garantarea proprietății privare, iar „vânzarea” este doar un schimb de proprietăți. Proprietatea privată se garantează prin lege, deci se garantează prin război, în timp ce afacerile economiei de schimb se fac numai cu proprietăți care nefiind garantate prin război, sau lege cu vreți să-i zicem, nu mai sunt proprietăți! Cum mai putem face schimburi de proprietăți care nu mai există?

Prin urmare afacerile sunt subordonate politicului pentru că fără politică nu se mai pot garanta proprietățile cu care să facem afaceri! Proprietatea dacă nu este garantată de lege nu mai este proprietate, iar legile înseamnă după cum spuneam război împotriva oricui încalcă legile. Prin urmare, dacă facem afaceri creând o piață de desfacere a politicienilor și a legilor, facem o piață de desfacere a posibilității afacerilor de a exista. Încredea în datul și luatul schimburilor de proprietăți este dată de garanția războiului, care face obiectul afacerilor la rândul lui. Cam aiurea nu?

Prin urmare politica și afacerile se anulează reciproc, iar adevărul relevant este dat de dovezile legale privind timpul și locul exact când politica se anulează cu afacerile. Aici intervine influența religiei prin diversiune și așa s-a și născut religia. Religia este copilul dintre politică și afaceri creeat cu scopul de a distrage atenția mulțimilor neavizate le la timpul și locul exact când politica se anulează cu afacerile erodând interesele oamenilor obișnuiți și de a distrage atenția de la persoanele care sunt responsabile de acest lucru. Unde-i lege, nu-i tocmeală! Auzim de multe ori această zicală. Când legea devine tocmeală, politica și afacerile se anulează reciproc. Când și unde se întâmplă asta exact? Cine este responsabil, în ce măsură și cum dovedim legal? Mecanismul exact prin care se răspunde la roate aceste întrebări este menirea a ceea ce noi numim a fi „sistemului social”.

Însă la „judecata de apoi” (spune religia) se va face „dreptate” în ziua când va vrea Dumnezeu! Atunci se va „dovedi” totul și se va „descoperi” totul! Așa că nu mai trebuie să ne facem griji, dacă am păcătuit, trebuie să ne pocăim spre iertarea păcatelor, iar răsplata va fi în cer după faptele noastre și după mare mila Lui Dumnezeu.

Se poate observa destul de ușor deci relevanța diversiunii religioase în contextul anulării dintre lege și tocmeală la un nivel cât mai înalt pentru care noi avem un nume și anume „CORUPȚIA”. Însă dacă un stat face un război, iar în statul cucerit se instalează o nouă autoritate care este impopulară și fără legitimitate populară, atunci cum vom legitima noua autoritate care se impune în urma acelui război? Simplu! Trimitem iarăși oamenii la Dumnezeu! Iar dacă ei nu pot să se „ducă la Dumnezeu” atunci sunt „depărtați de Dumnezeu” și aceasta este cauza pentru care ei au pierdut războiul sau suferă! Soluția: „ne ducem la Dumnezeu” și „rezolvăm” problema!

Însă din exemplul de mai sus nu trebuie să admirăm povestea ci trebuie să înțelegem principiul sau formula prin care înțelegem și argumentăm ajungând la astfel de concluzii. Acea formulă am numit-o „paradigma puterii” și constă dintr-un mod diferit de a înțelege utilitatea lucrurilor și acțiunilor în relațiile interumane în general. Nu contează ce vrei sau ce nu vrei ci contează numai ce poți și ce nu poți pentru că tot ce vrei este doar să poți cât mai mult, fără să vrei nimic altceva cu ceea ce poți decât să poți cât mai mult.

Așa stau lucrurile. Astfel avem nevoie să putem cât mai mult pentru că trebuie să ne apărăm unii de alții și nu pentru că avem niște nevoi naturale. Cu cât ne putem apăra mai mult unii de alții, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și deci ne trebuie cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere. Iar tot ce facem în acest scop trebuie să pară cât mai bine legitimat de niște nevoi naturale, sau care să pară cât mai firești într-un anumit context care să fie înscenat cât mai bine în acest scop.

Aceasta este paradigma puterii, iar pentru putere se fac toate războaiele. Pentru ca tu să poți și să nu poți numai ceea ce vreau eu să poți sau să nu poți numai în scopul care vreau eu. Război înseamnă dezinformare și atac prin surprindere pe la spate în punctul tău slab în timp ce caut să-mi apăr punctele mele slabe și te dezinformez pe tine în legătură cu punctele mele slabe și tari, dar și în legătură cu punctele tale slabe și tari. Războiul este o problemă de puncte tari și puncte slabe ;i de aceea el se caracterizează prin libertatea absolută de a alege orice fel de arme împotriva adversarului. Dacă războiul nu ar fi libertate absolută de a alege armele, atunci ar fi un joc și nu un război. Războiul este deci în esență o libertate spre deosebire de joc care este o lipsă a libertății ce este impusă prin reguli și și arbitraj. Tactica în război reprezintă planul pentru punctele tari și slabe care sunt temporare, iar strategia reprezintă planul pentru punctele tari și slabe care sunt permanente. Dacă de exemplu sunt mai mulți dușmani, ei vor trebui dezbinați spre a fi vânați unul câte unul, încurajând trădarea, paranoia și dușmănia între ei prin cele mai eficiente metode la care putem avea acces și nu la care ne-am angajat să avem acces. Aceasta este paradigma războiului dacă vreți, însă orice război are ca scop puterea de a impune supunerea față de șantajul legii și nu suferința sau moartea pentru că altfel am discuta despre sadism și nu despre război.

În paradigma puterii încrederea este dată numai de garanția războiului care se cheamă lege, iar rațiunea afacerilor este întotdeauna profitul care de obicei ține loc de dreptate și adevăr la fel ca și violența. Modul în care se distrage atenția orice acest lucru este rațiunea existenței religiei. Cum faci ca să dai cât mai puțin doar dacă este necesar și să te asiguri că primești în schimb cât mai mult? Trebuie să ne apărăm cât mai mult unii de alții pentru că suntem un pericol unii pentru alții când ne apărăm unii de alții și de aceea avem nevoie întotdeauna de cât mai mult fără nicio măsură.

Treimea unită și nedespărțită care este ȘANTAJUL, PROFITUL și DIVERSIUNEA sunt baza la societății noastre, iar nevoile vieții constau în a ne apăra unii de alții. Astfel că tot ceea ce vrem sau nu vrem este irelevant pentru că e o înscenare, însă este important ceea ce pretindem că vrem sau nu vrem în societatea noastră, numai în măsura în care convinge pe cineva anume în avantajul sau dezavantajul nostru. Relevant cu adevărat este numai ce putem și ce nu putem pentru că asta este ceea ce vrem. Ceea ce vrem sau nu vrem este doar o propagandă pentru câștigarea puterii, care trebuie luată în seamă numai în măsura în care poate convinge spre încredințarea a cât mai multă putere. Cât despre cinste, corectitudine și respect, acestea își au motivația și relevanța numai în măsura în care reprezintă o pândă a unei încrederii care să dea rezultate în câștigarea puterii. De vrut se vrea întotdeauna puterea. Ceea ce se vrea în afară de putere este socotit a fi ori o înscenare pentru a prosti proștii, ori prostia proștilor. Iubirea face pe oricine să devină șantajabil, iar încrederea oamenilor transformă pe oricine într-o țintă a corupției și șantajului spre a deveni o marionetă. Când mizele sunt foarte mari și sunt investite resurse foarte mari, iar jucătorii sunt dependenți și avizi de putere și fără niciun fel de scrupule, acestea sunt lucrurile la care trebuie să ne așteptăm.

Lucrurile stau așa pentru că se urmărește siguranța în locul fericirii. Fericirea are întotdeauna niște limite care dacă sunt depășite atunci ea se transformă în suferință. Siguranța însă nu mai are nicio limită când vrem să ne apărăm unii de alții. Legea este garanția și siguranța războiului, pe când fericirea înseamnă doar să te saturi. Noi suntem niște ființe limitate, dar când trebuie să ne apărăm unii de alții atunci devenim niște ființe nelimitate care nu se mai pot sătura. Noi nu vrem să ne săturăm ci vrem să ne comparăm unii cu alții la nesfârșit. Astfel cine oare se mai poate simți în siguranță când știe că are de-a face cu cineva care nu se poate sătura? De aceea noi căutăm siguranța în lege, în proprietate și în profit fără nicio limită și fără să ne mai săturăm. Ne dedicăm viața unei curse a înarmărilor pentru ca să ne apărăm unii de alții și să ne comparăm unii cu alții. Cine sunt și cine ești? Răspunsul la această întrebare devine scopul vieții și pierdem astfel din vedere că viața ar trebui să fie un scop în sine și nu un mijloc. Pierdem din vedere că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul.