Moralitatea și imoralitatea

Moralitatea reprezintă principiile și regulile pe care noi le susținem în argumentarea unei cunoașteri a binelui și răului pentru o perspectivă de timp cât mai îndelungată și cu implicații la un număr de oameni cât mai mare. Moralitatea este o problemă pentru anumite situații date în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni. După părerea mea, acele situații se referă la ceea ce am vorbit la început legat de politică și religie, mai exact la principiile condițiilor încrederii și principiile condițiilor uzului de încredere. Încrederea este de fapt religia iar uzul de încredere este politica. Prin urmare există două situații în care discutăm despre moralitate și imoralitate și anume:

1. Principiile condițiilor câștigării încrederii
2. Principiile condițiilor uzului de încredere

Toate contradicțiile care implică argumentul încrederii, credinței, imaginii sociale, identității culturale, recunoașterii profesionale, poziției ierarhice sau calității de reprezentant, sunt conflicte de persoană și nu doar niște simple contradicții! Tot ce implică încrederea este de fapt, o confuzie asumată dintre persoană și obiectul încrederii și prin urmare deci, orice contradicție în care este invocat argumentul încrederii, înseamnă intimidare și conflict de persoană! Iar în cazul credinței pe care am definit-o ca fiind orice încredere impusă prin exercitarea puterii, adică prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare, discutăm de această dată despre o discriminare asumată de arme destinate conflictului de persoană, cu scopul asigurării și impunerii unei părtiniri, pentru cazul unui eventual conflict de persoană! Acestea sunt riscurile încrederii în general în orice relație interumană, iar aceste riscuri reprezintă prețul pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm pentru a putea evita inconvenientul necesității atotcunoașterii și atotpriceperii și a putea acționa fiecare specializat pe domenii restrânse și diferite care să se completeze într-un întreg prin care să se poată satisface nevoile de supraviețuire și confort pentru toată lumea.

Atunci când cineva ne cere încredere, trebuie să existe niște reguli generale adică niște principii care să fie respectate pentru câștigarea încrederii, iar atunci când cineva uzează de încredere, la fel trebuie să existe niște reguli la fel pentru toată lumea, care dacă nu sunt respectate, atunci încrederea să se piardă. Încrederea este precum orbul și călăuza, iar mintea reprezintă ochii noștri pentru timp. Noi putem fi orbi fie pentru că nu putem vedea, fie pentru că ne sunt acoperiți ochii de cineva, sau fie pentru că nu vrem să ne uităm undeva și lăsăm pe altcineva să se uite pentru noi și astfel fiecare să se poată uita cu toată băgarea de seamă numai la ceea ce a ales el să vadă. Atunci când lăsăm pe altcineva să se uite și să vadă ceva în locul nostru înseamnă că noi oferim încredere, dar încrederea poate fi impusă prin forță sau eliminată prin forță de către cei ce dețin puterea. Puterea este pedeapsa și răsplata, iar noi putem da dreptul exercitării acestei puteri pe încredere și îl putem lua dacă mai avem dreptul, dar puterea se poate impune și de la sine prin război, iar alteori avem nevoie de război pentru a putea lua puterea de la cineva care abuzează de ea. Prin urmare, problema moralității și imoralității se extinde de la încredere și uzul de încredere și la putere și uzul de putere. Moralitatea legată de câștigarea puterii și exercitarea puterii reprezintă dreptatea, sau cel puțin aceasta este definiția mea pentru dreptate. Dreptatea se face prin legi, iar impunerea respectării legii prin uzul de putere este justiția sau cel puțin asta înțeleg eu prin justiție.

Astfel că acum avem:

1. Moralitate a câștigării încrederii
2. Moralitate a uzului de încredere
3. Moralitate a câștigării puterii
4. Moralitate a uzului de putere

Încrederea și dreptatea sunt precum pânda și vânătoarea, iar problema pândei și vânătorii este dacă noi pândim și vânăm pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, nevoile profesionale și nevoile de confort, sau pândim și vânăm cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere sau a ne da cât mai mari. Dacă pânda și vânătoarea noastră este împotriva noastră și nu pentru nevoile noastre, atunci pânda și vânătoarea trebuiesc socotite ca fiind imorale.

Încrederea argumentată de pedeapsă și răsplată reprezintă credința după cum am explicat atunci când am vorbit despre putere. Atunci când încredințăm dreptul de a exercita puterea pentru a impune o voință, înseamnă că avem credință sau acordăm credință. Faptele care roiesc în jurul ideii de credință afirmă această definiție pe care eu o dau credinței. La fel este și cu încrederea. Investigațiile unui cercetător în știință implică atenția pe care o presupune statul la pândă. Numai că știința trebuie să treacă testul experimentului pentru a se putea numi știință, iar acest test al experimentului presupune desfășurarea unor activități care să fie pregătite la fel precum un atac dintr-o vânătoare.

Atunci când ne vânăm unii pe alții sunt foarte importante discriminările în drepturi. Cel puternic va căuta să fie cât mai puternic și va face ca cel slab să fie cât mai slab pentru ca cel mai puternic să aibă în mână pe cel mai slab pentru totdeauna. Cel slab va căuta să se apere de cel puternic plătind cu toată puterea lui pe care o mai are pe altcineva puternic pentru ca să primească în schimb securitatea prin angajamentul unei confruntări între cei puternici în cazul în care cel slab este pus în pericol.

Slăbiciunea și puterea sunt date de drepturile de a vedea și de a ataca. Trebuie să ai dreptul de a putea pândi și dreptul de a putea vâna. Dacă nu ai niciun drept de a pândi și de a vâna și vrei să pândești și să vânezi pe cei care au toate drepturile și mijloacele de a pândi și a vâna, atunci va trebui să fi suficient de creativ încât să îți construiești singur mijloace de pândă și de vânătoare, să ai abilitățile necesare de a utiliza acele mijloace de pândă și vânătoare pentru putea răpune pe cei cu toate mijloacele de pândă și vânătoare câștigate prin drepturi și să ai și un plan al înlănțuirii cauzale a tuturor evenimentelor prin care să argumentezi că în urma acelei vânători vei răpune pe cei puternici prin drepturi.

Pentru ca să nu se ajungă la astfel de situații, noi invocăm ceea ce se numește „DREPTATEA”. Dreptatea este constituită din acele drepturi și îndatoriri apărate prin forță, dar care dacă sunt morale, atunci prin acele drepturi se urmărește ca oamenii să nu se autodistrugă atunci când se vânează unii pe alții ci să se urmărească protejarea vieții și satisfacerea nevoilor.

Prin urmare, atunci când discutăm despre drepturi și îndatoriri apărate prin pedeapsă și răsplată se ridică problema moralității dreptății și atunci când discutăm despre înțelegeri fără pedeapsă și răsplată se ridică problema morațității încrederii.

Astfel se ridică întrebarea: În ce să avem încredere să încredințăm puterea pentru impunerea și apărarea drepturilor și îndatoririlor? În ce condiții ne putem asigura că drepturile și îndatoririle conduc către o protejare a vieții și o satisfacere a nevoilor și nu către autodistrugere?

Elementele esențiale ale acestei autodistrugeri sunt după cum spuneam:

1. Agresiunea
2. Sacrificiul
3. Minciuna

Scopul moralității trebuie să fie protejarea vieții, satisfacerea nevoilor și evitarea posibilităților ca agresiunea, sacrificiul și minciuna să se motiveze reciproc și astfel răul să se escaladeze împreună dependența de putere care înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere la nesfârșit.

Legat de încredere, eu o consider morală în condițiile confruntării, competiției și termenilor de livrare preciși și siguri. Dacă una dintre aceste trei condiții nu este respectată, atunci corect ar fi să se poată renunța în orice moment la încredere.

Legat de dreptate însă, consider că problema este mult mai complexă. După părerea mea ar exista zece situații de bază în care ar trebui să ridicăm problema dreptății și anume:

1. Dreptatea dovezilor
2. Dreptatea falsurilor
3. Dreptatea pericolelor
4. Dreptatea responsabilităților
5. Dreptatea provocărilor
6. Dreptatea confruntărilor
7. Dreptatea competițiilor
8. Dreptatea valorilor
9. Dreptatea abuzurilor
10. Dreptatea despăgubirilor

Fără dovezi nu pot exista falsuri, fără falsuri nu pot exista pericole, fără pericole nu pot exista responsabilități, fără responsabilități nu pot exista provocări, fără provocări nu pot exista confruntări, fără confruntări nu pot exista competiții, fără competiții nu poate exista valoare, fără toate cele de mai sus nu pot exista abuzuri și fără abuzuri nu pot exista despăgubiri. Dacă se poate, ceea ce se poate, atunci este dreptate, altfel este nedreptate.

Din cele de mai sus se observă că scopul dreptății este despăgubirea celui drept de către cel nedrept prin repararea unor pagube deținute cu drept, iar dreptatea trebuie să înceapă de la dovezi. Esența dreptății însă este ca nu răutatea să fie pedepsită, ci numai obligarea oamenilor de a face răul să fie pedepsită, pentru că altfel am avea o societate în care niște autorități, ar trebui să-i lege cu lanțuri pe oameni în toate modurile, pentru ca să nu mai poată face nimic din tot ce s-ar presupune a fi rău și altfel singurul scop în viață al oamenilor, ar fi ca ei să fie aceia care să aibă în măsura cea mai mare, dreptul, autoritatea și puterea de a-i lega pe alții pentru ca astfel să nu fie ei cei legați. Cu alte ocazii am să explic punctual despre ce este vorba, deocamdată insist doar pe definirea moralității, pe moralitatea încrederii și moralitatea dreptății.

Dreptatea implică exercitarea puterii și deci pedeapsa, răsplata, prețul, îndatorarea și credința, dar simpla respectare a unui contract care implică aceste cinci elemente prin care am definit puterea, nu înseamnă neapărat protejarea vieții și satisfacerea nevoilor, ci respectarea unui astfel de contract ne poate garanta de multe ori autodistrugerea. A respecta puterea, înseamnă a fi drepți cu puterea, dar dacă puterea este imorală, atunci respectăm autodistrugerea.

Încrederea, credința, puterea și dreptatea, sunt doar niște colți și ghiare cu care plecăm la vânat, iar vânatul este un sacrificiu al vieții pentru satisfacerea nevoilor vieții. Noi nu putem supraviețui fără să provocăm suferință sau să ucidem pentru a ne hrăni. Problema este deci dacă ucidem pentru a ne hrăni sau dacă ucidem pentru că suntem un pericol unii pentru alții. Atunci când suntem un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții înseamnă că suntem imorali.

Atunci când suntem un pericol unii pentru alții, adevărurile sunt exact precum un tufiș prin care se furișează minciuna pentru ca să vâneze încrederea și astfel să poată înșela. Cu cât este adevărul mai des, cu atât este mai mare și pericolul înșelării pentru încredere. Prin urmare încrederea trebuie să știe să fugă cu viteză cât mai mare de pericol în orice moment. De ce oare încrederea nu are voie să poată fugi în creștinism? De ce oare se impune o cultură a loialității în societate? Evident că încrederea trebuie să nu poată fugii pentru că acolo este o fermă de animale sortite sacrificiului și ele nu trebuie să poată fugi și nici să aibă unde fugi. Prin urmare, ideea cum că încrederea nu trebuie să poată fugi cât mai rapid în orice moment, este o idee imorală. Eu nu am nimic împotriva încrederii, de încredere depinde diviziunea educației și muncii în specializări dar încrederea trebuie să poată fugi în orice moment cu viteză cât mai mare când nu se pot realiza confruntări de dezbateri, competiții și nu există termeni de livrare siguri și exacți în oferte.

Minciuna se îmbracă în adevăr și se ascunde în adevăr, iar de acolo pândește încrederea ca un prădător pentru ca să poată înșela. Apoi minciuna se apropie de încredere pe furiș și fără ca să facă nici un zgomot, iar când încrederea nu mai poate fugi, înșelarea se năpustește prin surprindere peste încredere cu toată ferocitatea. Așa se vânează încrederea și la fel se vânează și puterea. Puterea se îmbracă în dreptate și moralitate, se ascunde în dreptate și moralitate, iar de acolo pândește ca un prădător credința. Într-o lume a dependenței de putere, într-o lume imorală, puterea va căuta să vâneze cât mai multe drepturi prin care să acopere ochii prăzii și cât mai multe drepturi de a construi capcane cu momeală de unde prada să nu mai poată fugi.

Încrederea este opusul gândirii fiind o renunțare de bună voie la gândire, iar credința este o încredere impusă prin exercitarea puterii. Credința înseamnă să urmezi o supunere oarbă sau o tradiție neschimbată a trecutului fiind motivat de pedeapsă și răsplată iar gândirea înseamnă să compari singur posibilitățile de opțiuni ale viitorului pe care le poți vedea cu ochii minții tale și să alegi numai ceea ce îți spune inima. Mintea reprezintă ochii noștri pentru timp și inima reprezintă reacțiile noastre emoționale. Atunci când reacțiile noastre emoționale depind numai de pedeapsă și răsplată, iar gândirea noastră se limitează numai la respectarea drepturilor celor cu putere, înseamnă că suntem niște sclavi.

Rațiunea oricărei pedepse este că oricine ar vrea să facă ceea ce a făcut cel pedepsit, trebuie să se teamă să nu pățească la fel ca cel pedepsit. Dacă faci ceva sau reprezinți ceva ce nu vrea cel care poate pedepsi, atunci soarta ta trebuie să devină un exemplu pentru toată lumea prin acea pedeapsă pentru ca prin asta să nu mai poți fi un exemplu de urmat. De aici vine și simbolizarea cu animale a abilităților și dizabilităților oamenilor. Rațiunea răsplății este aceeași cu cea a pedepsei, doar că prin răsplată se încurajează urmarea unui exemplu sau a unui model. Într-o societate unde răutatea și dependența de putere sunt degenerate în cel mai urât hal, mintea sclavilor se limitează la ideea că totul este pedeapsă și răsplată și că binele reprezintă tot ceea ce este răsplătit de oricine poate răsplăti, iar răul reprezintă tot ceea ce este pedepsit de oricine poate pedepsi. Acesta este și motivul pentru care religiile cu dumnezei invocă veșnicia și infinitul, în încercarea de a controla binele și răul pentru sclavi punând infinitul veșniciei în balanță cu viața trecătoare de pe pământ.

Identitatea este importantă acolo unde toată gândirea se limitează la pedeapsa și răsplata care sunt corecte sau greșite din cauza pedepsei și răsplății. Unde nu există adevăr ci oameni care reprezintă adevărul prin orice ar spune. Unde nu există dreptate ci dreptatea este reprezentată prin oameni care au dreptate indiferent ce ar face. Prin pedeapsă și răsplată poți reprezenta orice spunând și făcând orice. Prin urmare lumea trebuie să creadă că reprezinți ceva ce ea dorește pentru ca să te lase să faci ce vrei. Dacă reprezinți nimicul, atunci orice ai face este nimic și orice ai spune este nimic, pentru că nu reprezinți nimic. Aceasta este identitatea, este o idee pe care o reprezinți. Oamenii se omoară unii pe alții pentru că ei se cred „reprezentanți” și vor să reprezinte tot ceea ce le place spunând orice și făcând orice. Cum poți oare elimina minciuna, dacă minciuna acționează prin credința în reprezentanți? Ce poți face atunci când oamenii au reprezentanți în loc de gândire iar reprezentanții gândesc numai rele? Evident va rămâne numai opțiunea de a elimina reprezentanții prin război și astfel reprezentanții vor folosi reprezentații lor în războaie pentru a impune credința cu cel mai puternic sprijin al puterii. Prin etichete și simboluri lucrează încrederea și credința, iar încrederea și credința sunt întotdeauna pândite de înșelarea care se furișează prin adevăr folosind moralitatea ca momeală. Numai că de multe ori nu există moralitate nici măcar pentru momeală, ci se folosesc doar ritualuri prin care moralitatea este doar simbolizată prin manierisme. De multe ori nu există nici adevăr, ci se folosesc proorociri cu cele mai urâte nenorociri pentru ca în numele acestui adevăr să fie justificată orice credință, cum ar fi credința în veșnicia iadului și raiului de după moarte de exemplu. Se inventează un dușman, un diavol, se înscenează o confruntare cu acel diavol pentru ca în comparație cu diavolul să poți reprezenta binele, să poți reprezenta pe Dumnezeu, dar în realitate Dumnezeu se luptă tot cu Dumnezeu, iar Dumnezeul care pierde sau care este înscenat să piardă, este diavolul și câștigător este tot Dumnezeu pentru că se laudă cu adevărul din proorocirile cu nenorociri care se împlinesc și prin asta câștigă încredere și credință.

Cu cât ai mai mult adevăr, cu atât poți înșela mai mult. A avea adevăr mult înseamnă a putea înșela mult. Minciuna se acoperă întotdeauna cu adevăr din toate părțile pentru ca să se facă crezută. Nu trebuie să avem încredere în cei ce au mult adevăr pentru că ei sunt o țintă a corupției și șantajului. A oferi încredere înseamnă a da puterea de a înșela. Înșelarea vine din încredere, iar adevărul vine din confruntare. Cine caută încredere caută puterea de a înșela și cine caută confruntare caută puterea de a arăta adevărul. Însă și confruntarea se poate înscena, iar părțile din confruntare se pot preface.

În întuneric se vede numai ceea ce arată călăuza încrederii, iar a nu avea o călăuză nu înseamnă a fi în lumină. O călăuză întotdeauna este mai bună decât nimic atunci când este întuneric. Călăuza poate să arate adevărul și să fie nevinovată, dar minciuna întotdeauna se acoperă cu adevăr din toate părțile. Minciuna pune adevărul în față tot timpul și pândește încrederea pentru ca să poată înșela. Apoi răul se întâmplă și este nevoie de adevăr pentru ca să se facă lumină. Minciuna face din adevăr o momeală pentru ca să prindă încrederea într-o capcană. Însă dacă urâm minciuna, atunci urâm informația și astfel urâm și adevărul. Binele și răul sunt făcute din același material. Prostia și priceperea sunt făcute din același material. Înțelepciunea și nebunia sunt făcute din același material. Viața și moartea sunt făcute din același material. Dacă urâm pe una sau pe cealaltă, atunci urâm universul. Noi urâm atunci când vrem numai ceea ce să nu fie. Trebuie să alegem între mai multe opțiuni și întotdeauna toate opțiunile trebuie să fie de față. Binele și răul există numai în comparație. Lumina înseamnă să vedem toate mijloacele și scopurile într-o specializare anume. Dacă nu vedem nu putem compara și dacă nu putem compara, nu putem fi responsabili.

Dacă avem responsabilitate în calitate de reprezentanți, atunci folosim încrederea și credința oamenilor, adică renunțarea oamenilor la gândire. Dacă ne bazăm pe renunțarea oamenilor la gândire, inevitabil suntem o țintă a corupției și șantajului, o țintă a pedepselor celor ce pot pedepsi și o țintă a răsplăților celor ce pot răsplăti. Trebuie să ne ferim deci de calitatea de a fi reprezentanți pentru că încurajăm renunțarea la gândire. Reprezentanții nu oferă răspunsuri la întrebări ci oferă răspunsuri la program care sunt doar înscenate să pară răspunsuri la întrebări. Educația constă din răspunsuri la întrebări și propaganda de  îndoctrinare constă din răspunsuri la program. Educația nu are timp și loc, numai propaganda de îndoctrinare are timp și loc.

Contrariile din mintea noastră cauzează întrebările noastre pentru știință, iar dorința pentru titlurile de reprezentanți cauzează interesul nostru pentru a respecta ritualurile propagandei de îndoctrinare. Îndoctrinarea, ritualurile propagandei de îndoctrinare, simbolurile și titlurile cu care dovedim calitatea de reprezentanți, țin de domeniul religiei, politicii, încrederii și credinței. Știința este acel cuvânt care este crezut indiferent de cine este spus, unde este spus și când este spus. Știința vine cu răspunsuri la întrebări, iar credința vine cu ritualuri pentru simboluri. Știința vine atunci când vin răspunsurile la întrebări, iar credința vine atunci când vin reprezentanții cu titluri.

Anunțuri

Ce este puterea?

După cum am mai spus, puterea în principal se compune din pedeapsă și răsplată, numai că de această dată mi-am propus să intru mai în detaliu.

Pentru că discutăm despre răsplată și pedeapsă, în mod evident discutăm despre corupția de principiu, adică lucrurile sunt bune, rele, adevărate sau false în funcție de cum se amenință sau se răsplătește într-un schimb. Răsplata și pedeapsa reprezintă un fel de substitut al organelor de simț când discutăm despre putere. Cine poate răsplăti și pedepsi, controlează percepția realități în legătură cu existența și inexistența lucrurilor și în legătură cu binele și răul raportat la viață și moarte legat de acele lucruri. În religia creștină de exemplu, trebuie să crezi pentru că altfel te ia dracu’. Folosind puterea, responsabilitatea încrederii și neîncrederii cade pe cel care trebuie să creadă sau să nu creadă și nu pe cel ce afirmă. Asta e puterea în principiu. Dacă nu ar fi așa, atunci la ce altceva ar folosi pedeapsa și răsplata? Ce face de fapt răsplata și pedeapsa? Forțează animalele să se supună! Asta face.

Prin urmare, rostul puterii este supunerea. Însă dacă supunerea trebuie să fie singurul motiv de a face ceva, atunci se ridică întrebarea firească: Cine să se supună, cui să se supună și de ce?

Pentru că e vorba de supunere, evident nu discutăm de un argument rațional, deci acel „de ce” constă din colții și ghearele cu care ne tăvălim în praf. La început trebuia deci să fi fost un războinic mare care putea să lovească cu securea și paloșul în stânga și în dreapta mai bine decât oricine, pe oricine nu i se supunea și împărțea prada cu aceia dispuși să își dea viața în orice moment pentru orice dorea el. Astfel a apărut o comunitate de oameni războinici care se supun până la moarte celui mai mare războinic. Numai că abilitățile de războinic nu durează o veșnicie din cauza îmbătrâniri de exemplu în cel mai bun caz, iar pentru că prada se cucerește sau se vânează în cantitate cât mai mare prin abilitățile de războinic unite prin supunere, dacă războinicul cel mai puternic moare, atunci cine să devină noul războinic vrednic să unească prin supunere ceilalți războinici pentru vânătoare? Evident că numai războiul poate răspunde la această întrebare. Cam așa a fost primul sistem politic al lumii, cam așa ar fi trebuit să arate. Luatul prin forță, vânatul mai exact, a fost prima metodă prin care oamenii se înțelegeau unii cu alții. Cine poate pedepsi cel mai mult are cel mai mult, iar dacă pedepsim împreună, ne răsplătim împărțind prada după măsura în care am vânat.

După acest luat prin forță s-a creat o ierarhizare a supunerii prin cei ce acceptau să plătească un PREȚ pentru ca să nu moară. Astfel apare sclavia, odată cu ideea de a plăti un preț. Odată cu prețul apare comerțul și apoi s-a constatat că mulți nu pot plăti prețul imediat și a mai apărut o nouă treaptă a puterii care este ÎNDATORAREA. Prin această îndatorare lucrurile sau complicat enorm. Îndatorarea a devenit practic elementul care a creat ceea ce noi numim astăzi STATUL. Statul funcționează pe bază de impozite, dacă am desființa impozitele, practic am desființa statul. În esență însă, statul înseamnă îndatorare. Cine este dator și cui? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să o punem dacă vrem să aflăm cine este STATUL ca principiu. Statul însă nu este totuna cu puterea ci este doar o treaptă a puterii. Dacă nu poți îndatora cu un preț mare nu ai făcut nimic, dacă nu te unești oferind răsplăți ca să pui un preț cât mai mare în sclavie nu ai făcut nimic și dacă nu poți obliga prin forță plata prețului sau datoriei prin cei pe care îi răsplătești, iar nu ai făcut nimic.

Puterea începe deci de la pedeapsa vânătorii, dar devine mai complexă apoi prin răsplata împărțirii pradei vânate pentru impunerea prețului sclaviei și dărilor îndatorării. Prin acest sistem trebuie să se fi dezvoltat vorbirea și a devenit din ce în ce mai complexă și astfel trebuie să fi apărut națiile sau neamurile cu specific al locului, iar odată cu neamurile s-a impus sexualitatea ca idee morală pentru transferul de putere către urmași. La început criteriul puterii trebuia să fi fost abilitățile de războinic, însă odată cu apariția națiunilor, a moștenirilor culturale de la generație la altă generație, s-a impus și moralitatea sexuală pentru transferul de putere prin moșteniri, datorită faptului că informația devenea din ce în ce mai importantă pentru putere. Națiunile erau și sunt astfel unite prin teritoriu și limbă cu ajutorul cărora se protejează capacitatea de comunicare și încrederea care sunt esențiale în procesul de îndatorare. Însă prin unirea oamenilor în națiuni, un război împotriva unei națiuni implică costuri mult mai mari. Într-o națiune unită, apartenența culturală devine un substitut al răsplății când vine vorba de război. Oamenii nu mai pleacă la război pentru că au partea lor din pradă, pleacă doar datorită apartenenței culturale la nație și neam. Cum ai putea oare să destabilizezi această apartenență la neam prin care oamenii pot pleca la război fără să mai fie nevoie să fie răsplătiți? Evident prin religie, în numele unei uniuni pentru „mântuirea sufletului” de după moarte de la „Tatăl din ceruri”. Numai că oricine inventează o armă nouă, se va găsi imediat altcineva care să o imite. Astfel că religia a rămas doar un mijloc de propagandă pentru promovarea sclaviei sau pretext pentru războaie și impunerea sclaviei ca preț pentru mântuirea sufletului. De multe ori religia a fost și pretext de război ca în cazul inchiziției unde în numele ideii de „civilizație” trebuia făcut război împotriva „sălbaticilor”. Este scris și în Biblie:

„Însă, ceea ce aveți, țineți până voi veni.
Și celui ce biruiește și celui ce păzește până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri.
Și le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum și eu am luat putere de la Tatăl Meu. ”

(Apoc. Cap.2 Vers. 25-27)

sau:

„Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui.
Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.”

(Matei Cap. 10 Vers. 34-39)

sau:

„Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el.
Şi au venit la El mama Lui şi fraţii; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii.
Şi I s-a vestit: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă.
Iar El, răspunzând, a zis către ei: Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.”

(Luca Cap. 8 Vers.18-21)

Astăzi însă, religia este doar o propagandă prin care se promovează sclavia. Oricine vrea ceva de la cineva, trebuie să plătească un preț, iar preț înseamnă în esență și în principiu, nimic altceva decât sclavie. Sclavia a apărut odată cu ideea de preț. La început nu a existat sclavie, trebuie să fi existat doar răsplata împărțirii frățești a prăzii vânatului. Cine lupta avea dreptul la pradă, altfel nu. Mai apoi a apărut ierarhia care înseamnă de fapt că trebuie să plătești prețul pentru a evita astfel confruntarea în vânătoare reciprocă. Oricine evită confruntarea prin vânătoare reciprocă adică războiul pentru că se simte inferior va accepta să plătească un preț, iar acel preț este un loc mai jos în ierarhie care coboară până la sclav. Prețul a adus cu sine sclavia, iar răsplata înseamnă în esență împărțirea frățească a prăzii, iar când a apărut îndatorarea, a apărut în principiu statul. Când spun îndatorare, nu mă refer deloc la bani ci la schimburile în general! La schimburile cu informații, obiecte și servicii, la toate schimburile în general ca principiu. Răsplata cu o parte din prada vânată nu poate crea ceea ce noi numim „statul”. Statul în abstract înseamnă îndatorare.

Am vorbit despre putere, dar totuși cine are puterea și cine să fie cu putere? Cine nu are puterea și cine să nu fie cu putere? În numele cui și a ce trebuie să acționeze puterea? Asta ar fi ultima treaptă a puterii și anume CREDINȚA. În desenul de mai jos am reprezentat o nouă „piramidă a puterii” pentru a scoate în evidență treptele prin care se realizează relațiile de putere între oameni și în societate.

Acum să vorbim și câte ceva despre credință. După cum am mai arătat, credința poate ține loc de răsplată. Patriotismul și religia ar fi principalele credințe folosite în războaie pentru ca prin ele să nu mai fie necesară răsplata împărțirii prăzii de la vânătoarea pedepsei. Patriotismul este credința într-o pradă deja împărțită pe pământ. Cum să mai răsplătești pentru război pe cei ce sunt deja răsplătiți? Le dai atunci o răsplată în cer și așa a apărut religia. Hristos a îndurat crucea pentru răsplata din cer și este „Fiul Lui Dumnezeu”! Dacă „Fiul Lui Dumnezeu” a îndurat crucea pentru cer, câte ar trebui să îndure omul păcătos pentru cer? Iată deci prețul cerului. Cele de pe pământ sunt pieritoare, iar cele veșnice sunt în cer. Ce să alegem? Să alegem pământul sau să alegem cerul? Răsplata și pedeapsa „a dovedit adevărul” acestor lucruri pentru că au existat minuni și urgii, nu știință. Creștinismul recunoaște deschis și cinic că este vorba de minuni ale bunătății și urgii ale mâniei, deci creștinismul se sprijină numai pe răsplată și pedeapsă pentru a impune cunoașterea din propaganda lui cu ritualuri și monumente.

Însă credința, ultima treaptă a puterii, implică popularitatea prin încredere precum și impopularitatea prin stigmatizare. Dar particularitatea cea mai importantă legat de credință, este că oricine poate controla credința maselor este o țintă a corupției și șantajului celor care controlează pedeapsa, răsplata, prețul și îndatorarea. Dacă ai controlul credinței lumii și doar atât, sigur vei fi vânat din toate părțile prin corupție și șantaj. Dacă eu tu sau Gigel Vasile care nu deținem putere financiară cu care să cumpărăm politicienii și legea, brusc reușim să câștigăm controlul credinței lumii, cel puțin la nivel teoretic suntem o țintă sigură a corupției și șantajului. Ți se fabrică un dosar, îți găsesc droguri în casă, ți se înscenează un viol, familia îți moare într-un accident, îți șoptește la ureche că dă drumul la un virus și omoară milioane de oameni iar lor nu le pasă pentru că au leacul, creează o catastrofă naturală, etc.. Dacă controlezi credința maselor și doar atât, cel puțin teoretic ești un nimeni pentru ceea ce vrei, ești doar o unealtă care dacă nu mai este utilă va fi aruncată. Justiția este numai pentru găinari și pentru muritorii de foame și este numai pe bani.

În prezent „statul” este în mod evident reprezentat de FMI, Banca Mondială și marile corporații, iar politica și guvernele sunt doar țapi ispășitori. Acest „stat” folosește națiunile și religiile doar pentru un fel de „dezbină și stăpânește”. Sistemul economic este proiectat în așa fel încât banii să se scurgă inevitabil în mâini din ce în ce mai puține, iar dacă se dă drumul la banii fără acoperire care sunt fabricați se devalorizează moneda și se pierde din averea celor bogați în bani pentru că cea mai mare parte din bani sunt fără acoperire. Banii sunt doar niște hârtii de tiparniță și niște cifre introduse într-un calculator de către cei ce „au dreptul” să facă asta. Adevărata bogăție o reprezintă proprietățile care pot fi obținute pe nimic de către marile corporații cu sprijinul băncilor de la guvernele corupte care sunt angajate pe post de țapi ispășitori. Apoi se poate întâmpla orice cu moneda, pentru că deținând bogățiile țărilor nu mai contează hârtiile de la tiparniță și cifrele introduse în calculator pe care noi îi numim „bani”. Contează doar securizarea proprietăților și bogățiilor care sunt luate și sclavii care se omoară ca să prindă un loc să muncească acolo în schimbul unor cifre introduse într-un calculator.

Tot ceea ce trebuie după părerea mea este un plan împotriva corupției, un plan care la început să separe tocmeala de lege și mai apoi să separe informațiile, obiectele și serviciile în competiția schimburilor. Dacă avem un astfel de plan, practic marile corporații și elita mondială de la butoane sunt precum gunoiul adunat grămezi pentru a face curat cu mătura. Dacă avem un astfel de plan, le luăm totul.

Oricine vrea să schimbe aceste lucruri trebuie să aibă un plan care să ia în calcul toate posibilitățile cele mai rele, iar mai mult de cât atât, el trebuie să aibă un plan prin care să pună altceva în locul acestor lucruri. Un plan înseamnă o succesiune precisă de evenimente la un timp programat exact, cu lucruri exacte la locuri exacte. Cine are așa, poate spune că are un plan. Lucrurile care nu au un loc exact și un timp exact la fel pentru toată lumea, sunt lucruri care există numai în mintea noastră și nu în realitate. Cine controlează precizia timpului și spațiului, controlează realitatea existenței. Controlul înseamnă pornire, oprire, dirijare și verificare. Cine poate impune un timp și un spațiu exact pentru existență, este proprietar al realității. Este exact ca și cu trenul care fără un timp exact și un loc exact, el nu există decât în mintea noastră. Prin urmare, cine înșală pe cine într-un schimb în care numai una din părți are termeni de livrare exacți și siguri pentru timp și spațiu? În cine să avem încredere dintre cele două părți din acel schimb? Prin urmare, confruntarea și competiția nu înseamnă nimic pentru încrederea într-un schimb dacă lipsesc termenii de livrare.

Puterea este în esență ca o carte goală în care urmează să se scrie legi. Puterea este dreptul de a da legi și nu lege. Puterea este doar supunerea și atât. Banul de exemplu este putere. Cine oferă bani trebuie slujit prin supunere pentru că altfel el nu mai oferă acei bani. În prezent banul este deasupra legii, iar legea este de vânzare cu tot cu politică și politicieni. Însă după cum spuneam, puterea este o carte de legi goală, iar cine are acea carte și scrie în ea, tot ceea ce scrie în ea va fi lege și se va impune prin pedeapsă și răsplată. Banul este precum niște file din acea carte goală care sunt împărțite unora și altora pentru ca să facă ei legea după cum îi place lor. Însă pentru că puterea este o carte de legi goală, puterea face ca gândirea, ideile și ideologiile să devină irelevante. Legea în esență este o înțelegere, un contract sau un angajament care trebuie respectat, dar puterea este dreptul de a impune prin forță orice cuvânt, iar dacă se poate impune prin forță orice cuvânt, atunci relevantă nu mai este gândirea prin care se impune cuvântul ci forța prin care se impune cuvântul. Avem astfel un conflict între gândire și forță. Însă cuvântul ar trebui să fie pentru gândire și faptele pentru forță, nu invers! Este foarte rău dacă ne gândim abia la urmă la ce am făcut pentru că am făcut ceea ce cuvântul a spus fără să gândire. Cuvântul ar trebui făcut datorită gândirii și nu datorită forței. Forța este pentru fapte și gândirea este pentru cuvinte! Prin putere lucrurile acestea se inversează pentru ca numai faptele cuvintelor fără gândire să aibă forță, iar faptele cuvintelor cu gândire să rămână fără forță. Pentru ca să nu se ajungă la asta, puterea ar trebui dată numai celor ce au scris mai întâi toate cuvintele legii și nu înainte de a scrie cuvintele legii. Nimeni nu ar trebui să aibă o carte de legi goală în care să fie liber să scrie orice vrea și astfel orice îi trece lui prin cap să devină lege. Gândirea o au cei care pot spune mai dinainte tot ceea ce vor realiza cu toată precizia. Dacă ei vor puterea de a face orice vor fără să demonstreze gândire, ei de fapt vor încredere că vor gândi mai târziu, că vor gândi atunci când vor avea puterea sau dacă vor avea puterea. Dar puterea este pentru fapte și nu pentru gândire! La ce îți trebuie putere pentru gândire dacă în minte, în imaginație, omul este atotputernic? Puterea este deci ilegitimă pentru oricine vrea dreptul de a da legi fără să arate mai întâi legile pe care le-a gândit. Puterea este ilegitimă pentru oricine vrea să schimbe regulile jocului în timpul jocului. Faptele au nevoie de putere, iar cuvintele au nevoie doar de gândire. Altfel înseamnă că vrem doar să creăm probleme pentru ca să punem un preț în schimbul „reparării” acelor lucruri cu probleme! Dar de ce să „reparăm” ceea ce are probleme dacă noi vrem să creăm probleme? Ce rost are? Puterea trebuie dată numai celor ce vor să-și demonstreze gândirea în fapte și nu celor ce fac gândirea irelevantă! Dacă ei nu arată mai dinainte tot ce gândesc să facă cu acea putere, înseamnă că ei ori ascund ce gândesc, ori nu gândesc! Jocul nu ar trebui schimbat niciodată în timpul jocului! E ca și cum te-ai angaja doar să te angajezi și atât. Când ești angajat numai în angajare și atât, nu ai nicio responsabilitate de angajat pentru că nu ești angajat în nimic. Tu doar te angajezi într-una pentru că ești angajat numai în angajare și ești responsabil numai să te angajezi într-una. În practicile religioase oamenii se angajează într-una. Ei acolo sunt responsabili doar să se angajeze și atât. Ei sunt angajați doar în procesul de angajare, dar măcar nu cer încredere ci zic că ei au încrederea deși nu au nicio încredere. În politică însă, oamenii se angajează doar în angajare, iar în plus de asta, mai cer și încredere.

Cei mai mulți oameni nu urmăresc ceea ce pretind că urmăresc ci doar se prefac. Aceasta este joaca. Ei vor doar comparații de persoană, „avansare profesională”, bunuri materiale și cât mai multă liniște și pace numai pentru colțișorul lor de rai care este familia lor și atât, sau cel puțin să dea impresia lumii că ei sunt niște familiști responsabili pentru ca să pară că merită cât mai mult  respect de la lume. Nu există stat, instituții, poliție, patroni, preoți, psihologi și alte prostii! Este doar joacă și tupeu! Iar joaca este în foarte strânsă legătură cu tupeul! Totul este să vezi opțiunile cuiva de a face o treabă cât mai bine. Dacă el nu alege cele mai bune opțiuni și nici nu face totul pentru ca să găsească cele mai bune opțiuni pentru a realiza scopul care pretinde că-l urmărește, înseamnă că el doar se joacă, iar dacă se joacă convingător, înseamnă doar are tupeu. Și dacă el chiar crede cu convingere sinceră în joaca lui, fiind inconștient că el de fapt doar se joacă, atunci înseamnă că a înnebunit. Tupeul este undeva între nebunie și joacă, iar prostia este atunci când nu observăm aceste lucruri așa cum sunt, atunci când ele ne influențează viața într-un mod mai mult sau mai puțin direct și cu repercusiuni mai mult sau mai puțin grave.

O societate întemeiată doar pe putere este o societate fără legi chiar dacă are legi. Puterea este o carte de legi goală, o carte de legi în care cei ce pot pedepsi și răsplăti pot scrie și șterge orice le trece prin cap în orice moment. Într-o societate întemeiată pe putere, legile sunt făcute numai ca să asuprească și să pedepsească pe cei slabi și să-i amăgească cu o demagogie încâlcită să-și caute dreptatea în schimbul unui preț pe care nu-l pot plăti. Într-o societate întemeiată pe putere, legile sunt făcute numai de cei puternici numai pentru cei puternici. Restul este doar demagogie încâlcită în schimbul căreia se cere un preț care nu se poate plăti.

Pe scurt deci, puterea înseamnă în principal pedeapsă și răsplată pentru supunere. Pedeapsa înseamnă că cine nu se supune trebuie vânat, iar răsplata înseamnă să împarți prada vânătorii cu cei care vânează cu tine. În rest, prețul este sclavia, îndatorarea este statul și credința este coruperea cunoașterii prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare. Aceasta este puterea, iar jocul puterii nu are nicio legătură cu cine anume are sau nu drepturile și îndatoririle. Drepturile și îndatoririle, sau legile, sunt încredere, care de obicei este numai pentru marionetele de la care nu trebuie să avem niciun fel de așteptări. Nu contează cine este sau nu este marionetă, contează în primul rând a cui este marioneta. Nu se negociază și nu se discută cu marionetele pentru că vei fi luat în derâdere, vei fi privit drept un idiot și în cel mai bun caz doar îți vei pierde timpul. Se discută și se negociază numai cu cei ce controlează marionetele prin pedeapsă în primul rând și mai apoi prin răsplată, preț și îndatorare. Orice mecanism al încrederii este un mecanism al marionetelor de la care nu se poate avea așteptări pentru că marionetele nu au în realitate niciun fel de drepturi și îndatoriri. Drepturile și îndatoririle sunt credință, iar de nevoia disperată de credință o au mincinoșii și escrocii. Puterea este a oricui smulge marionetele prin forță pentru păpușar, iar legea nu este cea scrisă, ci legea este orice lucru cerut marionetelor de către cei ce le mânuiesc prin pedeapsă, răsplată, preț, îndatorare și credință. Marionetele nu pot avea niciun fel de drepturi sau îndatoriri și nu trebuiesc luate în serios când vorbesc despre drepturi și îndatoriri. Altfel te vor lua pe bună dreptate drept prost și idiot, pentru că marionetele își cunosc foarte bine locul lor și sunt conștiente că sunt marionete. Marionetele singure de la ele, prin voința lor, doar se joacă pentru a distrage atenția de la adevăr, câtă vreme nu sunt plictisite, în rest ele fac numai și numai ceea ce li se comandă. Marionetele nu trebuiesc băgate în seamă, ele trebuiesc doar smulse și atât. Voința lor proprie este doar joaca și nimic mai mult. Ele singure doar se joacă de-a responsabilitatea, de-a dreptatea, de-a bunătatea, seriozitatea, severitatea, etc.. Într-un sistem al puterii, încrederea transformă pe oricine în marionetă. Când cei mulți vor avea încredere în cineva că le urmărește interesele, el inevitabil va fi transformat de cei puternici prin presiuni cu amenințări, corupție și orice fel de alte capcane, într-o marionetă, iar acea marionetă va urmări numai interesele celor puternici.

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare, cel mai corupt om este omul cel mai generos care fuge de competiție și cel mai escroc om este omul cel mai drept care nu are termeni de livrare pentru dreptatea lui. Unde minciuna este generoasă, corupția este dreaptă și unde nu sunt termeni de livrare pentru generozitate, minciuna este sinceră.

Binele și răul (3)

În prima și a doua parte legat de bine și rău, am explicat că binele este tot ceea ce protejează viața și răul este tot ceea ce amenință viața, iar viața înseamnă mijloace și scopuri în timp ce moartea numai cauze și efecte, iar viața pentru a fi utilă, trebuie să moară la fel ca în cazul prăzii și prădătorului. Dacă viața trebuie să aibă un scop, acel scop este moartea, pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Am vorbit despre nevoile vieții, despre condițiile încrederii care implică nevoile și despre echivalarea în schimburi a vieții cu moartea prin echivalarea valorică pentru schimburi a informațiilor, obiectelor și serviciilor, care înseamnă de fapt corupția în principiu după cum voi prezenta în cele ce urmează.

Binele înseamnă protejarea vieții după cum spuneam, adică satisfacerea nevoilor, iar răul înseamnă amenințarea vieții cu pericole. Despre nevoi am vorbit, deci care ar fi pericolele care amenință viața, mai pe larg, pentru a vorbi despre rău de această dată?

Răul se compune în principal din trei elemente subordonate ca și în cazul nevoilor iar în desenul de mai jos am reprezentat acest lucru după cum urmează:

Agresiunea, sacrificiul și minciuna ar fi după părerea mea principalele categorii de amenințări care pun în pericol viața la nivel de principiu. La început este agresiunea care pune în pericol supraviețuirea, apoi înfruntarea unei agresiuni implică sacrificiul și acest lucru presupune încredere la fel ca și în cazul nevoilor profesionale, iar după toate acestea urmează minciunile legate de confort. Răul înseamnă să fim un pericol unii pentru alții și să avem nevoie de agresiune, sacrificiu și minciună pentru a ne apăra unii de alții. Când urmărim nevoile naturale ne aflăm pe teritoriul binelui, iar când urmărim nevoile de a ne apăra unii de alții, ne aflăm pe teritoriul răului, pentru că este un rău să fim un pericol unii pentru alții.

Agresiunea implică atitudinile de asuprire, egoism și risc în care ne punem unii pe alții. Sacrificiul implică atitudinile de corupție, altruism și compromis în care ne punem unii pe alții. Minciuna implică atitudinile de a nu satisface o cerere de informație folosind omisiunea, iluzia și confuzia.

Asuprirea înseamnă să privăm pe cineva prin forță de mijloacele prin care își asigură supraviețuirea, să vătămăm sau să ucidem, egoismul înseamnă să punem un preț care implică privarea de mijloacele supraviețuirii, vătămare sau moarte, pentru a condiționa o anumită ofertă chiar dacă ne aflăm într-o poziție confortabilă din punct de vedere al nevoilor noastre, iar riscul înseamnă să creăm situații care pot implica nesatisfacerea nevoilor de supraviețuire sau moartea.

Deci agresiunea mai în abstract înseamnă să luăm cu forța, să punem un preț sau să creăm un risc.

Sacrificiul însă este răspunsul nostru de apărare la o agresiune care vine asupra noastră sau de toleranță față de acea agresiune. Sacrificiul reprezintă renunțarea la niște scopuri mai puțin importante atunci când ne aflăm în situația de a avea de ales între scopuri diferite ca importanță. Atunci când avem de îndurat, de plătit sau de riscat, este rău.

Sacrificiul se compune în principal din altruism, compromis și corupție. Dacă îndurăm asuprirea suntem altruiști, dacă plătim prețul facem compromis, iar pentru ca să nu îndurăm asuprirea și nici să facem compromis plătind prețul, noi alegem să devenim corupți.

Mulți consideră că ar trebui să fim altruiști și să îndurăm, că așa ar fi mai moral. Alții consideră că echitabil ar fi să se plătească prețul. Însă îndurarea sau prețul nu elimină cauza problemei. Iar pentru ca să nu îndurăm și nici să plătim prețul și totuși nici să eliminăm cauza problemei, mai rămâne corupția. Pentru că problema este satisfacerea nevoilor despre care am vorbit, nu îndurarea sau prețul.

În principiu corupția reprezintă confuzia binelui și răului ca rezultat al schimburilor în relațiile interumane, cu binele și răul ca rezultat al interacțiunii directe dintre om și natură. Corupția se manifestă de obicei prin compararea de lucruri din categorii foarte diferite care servesc unor scopuri foarte diferite. Lucrurile pot fi mai bune sau mai rele, numai comparându-le numai cu lucruri din categoria lor și prin care se urmăresc scopuri identice. Principalele categorii de lucruri după părerea mea sunt:

1. Obiectele (orice lucruri lipsite de viață care se pot înstrăina)
2. Informațiile (orice manifestări a reprezentărilor cu scopul comunicării)
3. Serviciile (munca sau orice activitate umană desfășurată în condițiile unui angajament de schimb)

Când informațiile, obiectele și serviciile sunt una prin echivalare valorică în schimburi, discutăm despre corupția de principiu. Asta înseamnă ca informațiile să fie adevărate, false, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau serviciile oferite la schimb. Obiectele sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu informațiile sau serviciile oferite la schimb. Serviciile sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau informațiile care se dau la schimb. Informațiile nu sunt adevărate, false bune sau rele în comparație cu niște informații, ci argumentul constă din foloase materiale sau prin oferirea de servicii. La fel și cu serviciile sau faptele. Faptele sunt bune sau rele nu în comparație cu niște fapte ci în urma unui schimb de obiecte și informații. Iar informațiile nu se compară cu informații pentru a fi mai bune sau mai rele, pentru că există schimburi de obiecte și servicii în urma cărora se decide dacă informațiile sunt bune, rele, adevărate sau false. Aceasta este corupția în principiu despre care voi vorbi într-un viitor post în care voi încerca să prezint principiile unui mecanism de sistem economic la care eu m-am gândit și prin care cred că se poate realiza dezideratul unei separări a competițiilor muncii, proprietăților și informațiilor.

Însă cum am putea oare să fim corupți și să fim și buni în același timp? Evident prin minciună. Cu ajutorul minciunii noi căutăm să ne inducem falsă o stare de confort psihic unii altora sau nouă înșine. Te uiți la TV și vezi fie politicieni îmbrăcați frumos care zâmbesc, dar și oameni supărați pe viață care se agită și se uită urât pentru ca să crezi că are cine să îți poarte de grijă și deci te poți culca liniștit. Realitatea însă este alta, problemele care sunt „dezbătute” sunt probleme în care nu te poți băga. „Problemele” aparțin numai acelora care pot răsplăti și pedepsi, adică a acelora care dețin puterea, iar în schimbul „rezolvării” acelor „probleme” se cere un preț de la fiecare dintre cei care nu au voie să se bage în acele „probleme”, iar dacă nu ar mai fi „probleme” ar însemna să nu mai fie nevoie de „soluții” în schimbul cărora să se ceară un preț. Adevărul crud este că a răsplăti o soluție înseamnă a răsplăti o problemă. De ce oare ar trebui răsplătite problemele? Nu știu. Cum putem avea încredere într-o lume în care binele și răul depind de răsplată și pedeapsă și că „problemele” nu sunt create artificial prin „a face rău”? Dacă binele, răul, încrederea și neîncrederea depind de răsplată și pedeapsă, nu vom avea oare nevoie de cât mai multă posibilitate de răsplată și pedeapsă pentru a ne apăra de cei care pot răsplăti și pedepsi? Nu vom avea nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere? Pentru asta avem nevoie de minciună, pentru a ne culca liniștiți.

Minciuna înseamnă orice nesatisfacere a unei cereri de informație. A nu oferi o informație când o deținem și ea este cerută prin întrebări înseamnă omisiune. A oferi o informație cerută afirmând că există ceva ce nu există sau că nu există ceva ce există, înseamnă iluzie. A oferi o informație afirmând că un anumit lucru este de fapt altceva când acest lucru nu este adevărat, înseamnă confuzie. Minciuna poate fi intenționată sau neintenționată, noi putem minți fără să ne dăm seama, fiind sinceri, sau putem minți planificând inducerea în eroare.

Omisiunea este pentru stăpânirea sau incapacitatea de reproducere și de obicei vine prin experți sau necunoscători, iluzia este pentru incapacitatea de a alege sau pentru stăpânirea alegerilor și vine prin oamenii sinceri sau care se pricep să joace teatru, iar confuzia este pentru incapacitatea de a dovedi sau stăpânirea dovezilor și ea vine prin obiceiuri și ritualuri simbolice.

Omisiunea, iluzia și confuzia sunt un singur lucru la fel ca și Sf. treime de exemplu, pentru că reprezintă o nesatisfacere a unei cereri de informație. În întuneric toate sunt una și una sunt toate, în întuneric totul este nimicul și nimicul este totul în uniune. În întuneric orice poate fi absolut orice, pe când la lumină putem vedea deslușit deosebirile și caracteristicile la ce detaliu vrem noi. Binele și răul sunt una în întuneric. Prin credință adevărul și minciuna sunt una, crezută poate fi și minciuna, dar și adevărul. În Biblie cunoașterea binelui și răului sunt păcatul originar. Cunoașterea prin experiment înseamnă căderea în păcat. Cunoașterea trebuie să vină numai prin credința în cuvântul celui ce poate răsplăti și pedepsi. Cine crede și împlinește credința se va duce în rai, iar cine nu crede, se va duce în iad. Confruntarea trebuie să fie numai la judecata din urmă care numai Dumnezeu știe când va fi, pentru că altfel trebuie să îl iei pe Dumnezeu din cer dacă poți. Competiția înseamnă închinare la idoli, iar termenii de livrare pentru promisiunile credinței nimeni nu-i cunoaște, nici îngerii și nici Fiul, ci numai Tatăl. Credința trebuie să țină numai de răsplată și pedeapsă, nu de confruntare, competiție și precizia termenilor de livrare. Cam asta ar fi pe scurt și cu încrederea în minciuna din vârful piramidei răului.

Numai că dacă se împlinesc nenorocirile proorocite, atunci este adevăr! Cum putem să nu avem încredere în adevăr! Pământul va arde cu tot ce este pe el, dacă se întâmplă, iată adevărul! Întâi vor venii hristoșii mincinoși la rând, iar ultimul care reușește să se facă crezut este cel adevărat! Dacă se întâmplă, iată adevărul! Au murit cei 20000 de prunci pentru ca Hristos să plece exact în Egipt de unde a început totul? Iată adevărul! Cum oare de s-au înțeles acei trei magii așa de bine cu Dumnezeu în legătură cu Egiptul? Eu nu mă pricep la magie. Însă crucea este un exemplu de urmat dacă ne dorim sclavie și asta este tot ce contează. Nu trebuie nici să ne facem probleme în legătură cu sclavia și războaiele, pentru că există sufletul care iese din noi după ce murim și se va duce în rai dacă suferim și murim pentru ceea ce ni se cere să suferim și să murim. Trebuie doar să credem și să ne controlăm mintea. Pornirea, oprirea, dirijarea și verificarea minții este esențială pentru credință. Controlând controlul vom pierde controlul și astfel vom avea nevoie de controlul altora care sunt fericiți să ni-l ofere dacă le plătim prețul lor mai mult sau mai puțin obligatoriu.

Răutatea lucrează prin ură și frică. Urăști pe cine nu îți știe de frică și îți este frică de cine te urăște. La oricine se găsește frica și ura este spre rușinea lui. Frica și groaza este miza răutății. Oricine nu se îngrozește la comanda cuiva trebuie urât de tot ceea ce există. Răutatea este oriunde binele înseamnă să urăști la comanda cuiva pe cei ce nu se îngrozesc la comanda cuiva. La oricine se găsește această atitudine este spre rușinea lui. El va sfârși pândit și atacat de cine nu se așteaptă, pe la spate, prin surprindere, pe neașteptate și fără nicio ezitare. Cei răi sunt toți cei ce au încredere în ură și frică, de aceea sfârșitul lor va veni de acolo de unde ei sunt iubiți. Corupția sfârșește prin trădare și trădarea sfârșește prin corupție. Cei răi iubesc și sunt iubiți de cei ce se lasă corupți de răsplata și pedeapsa lor, iar ei se tem cel mai mult de trădarea acelora care îi iubesc. Știința lor este sacrificiul proștilor, dreptatea lor este aruncarea vinovăției pe cei ce nu se tem de ei și iubirea lor este corupția cu răsplată și pedeapsă pentru a câștiga cât mai multă putere de a răsplăti și pedepsi pe oricine, pe spinarea proștilor, ascunzându-se în spatele nebunilor care se mândresc lăudându-le pentru câștig escrocheriile, cu sinceritate și nevinovăție, în numele științei, cunoașterii, înțelepciunii și moralei.

Prin prostie se descoperă răutatea și prin răutate se descoperă prostia. Trebuie pândit când să o faci pe prostul pentru a descoperi răutatea și când să o faci pe răul pentru a descoperi prostia. Cei răi devin proști când te prefaci că ești prost și cei proști devin răi când te prefaci că ești rău. Prostia prostește răutatea spre rușinea răutății și răutatea înrăiește prostia spre rușinea prostiei. Prostia este credința în măștile, poeziile și dansurile escrocilor, de dragul cărora proștii își sacrifică viața pentru poveștile de care se minunează nebunii cu mândrie în numele cunoașterii, iar răutatea este înșelarea și răzbunarea pe care o plănuiesc escrocii împotriva altor escroci, pe spinarea proștilor și ascunzându-se în spatele nevinovăției nebunilor care laudă escrocheriile pe muzica sincerității. Oricine poartă o mască în care oamenii cred, acela este o țintă a corupției și șantajului pe care se clădesc mafiile. Încrederea transformă pe oricine în țintă a corupției și șantajului. Toți oamenii poartă măști prin care să devină reprezentanți ai dorințelor altora pentru a cere lucruri reale cu termeni de livrare exacți în timp și spațiu și a oferi în schimb lucruri fără termeni de livrare, cu termeni de livrare nesiguri sau modificabili. Dacă se întâmplă răul important este pe cine cade vina, iar dacă se întâmplă binele important este cine va plăti prețul. Pentru că nu există bine și rău ci numai reprezentanți ai binelui și răului pentru că fără asta nu ar mai avea cum să fie conflicte de persoană. Pentru că cine sunt și cine ești este realitatea și nu ceea ce se întâmplă. Pentru că nu contează realitatea, contează numai cine reprezintă realitatea. Pentru asta avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, pentru ca cei slabi să aibă nevoie de cât mai multă apărare de la cei puternici în schimbul unui preț cât mai mare. Pentru asta, dacă un rău prin care se poate câștiga putere poate fi făcut, atunci el se va face, iar dacă nu poate fi făcut, nu se va face. Însă dacă se face totuși un rău sau chiar un bine, deși prin asta nu se câștigă putere, sau chiar se pierde putere, atunci ori este o răzbunare, ori este o inducere în eroare, ori este o prostie. Numai astfel putem concepe încrederea într-o lume rea. Deschidem ochii numai la ceea ce se poate și nu se poate, pentru că tot ceea ce se vrea și nu se vrea este numai pentru acoperirea ochilor. Aceasta este arta necredinței. Necredința în măștile reprezentaților binelui și răului. Pentru asta, cei ce se laudă cu adevărul trebuiesc încercați prin minciuni, dar cei ce se laudă cu înșelarea sunt niște lași. Înșelarea este numai pentru cei ce se laudă cu adevărul pentru ca să se impună prin asuprire. Asuprirea este cauza minciunii, iar vinovăția pentru toate minciunile și înșelările, aparține numai celor ce asupresc. Ei trebuiesc înșelați, pentru a fi pândiți și atacați pe la spate când nu se așteaptă, cu toată ferocitatea, în punctul lor slab. De aceea este bine să fim iertători și prietenoși cu cei răi, încercând pe cât posibil să îi îmblânzim, dar fără să atragem atenția cu o blândețe exagerată care să ducă la bănuieli. Momeala împotriva celor răi este încrederea și momeala împotriva celor buni este mila, dar mila este o faptă rea, pentru că binefacerea nu se face oferind peștele, ci numai oferind undița, barca și balta cu pește.

Ne dați și nu ne luați! Ne luați și nu ne dați! Milă!!! Dar unde este producția? Aici este prostia! La cine este pomul care rodește roadele pentru lauda milei? Foarte simplu, în minuni! În știința rugăciunilor milei datului și luatului de minuni! Ce atâta știință dacă este Dumnezeu care își face milă cu minunile? Dacă vine apocalipsa cu toate nenorocirile, iată adevărul! Cum să nu avem încredere în adevăr? Dacă se întâmplă răul, important este cine este vinovat sau nevinovat și care este pedeapsa, iar dacă se întâmplă binele important este care e prețul și cine plătește prețul și cui! Asta e toată știința! Rugăciunea, mila, iertarea și minunea, sunt atotștiința Lui Dumnezeu! Trebuie să credem, pentru că proorocirile cu nenorociri sunt adevărate și unde este adevăr, trebuie să avem încredere în adevăr! Numai astfel primim milă fiind iertați de urgiile războiului sfânt! Aceasta cică e știința creației universului prin cuvânt, pentru că prin cuvânt se creează existența în loc să fie numită existența! Comanzi și se face! Dacă nu se face atunci este păcat, iar plata păcatului este moartea! Nu este și asta o știință? La ce ar trebui mai mult de atât? Asta este atotștiința și atotputernicia creației universului și gata! Nu este mai convenabil așa? De asta contează doar cine sunt și cine ești! Cine sunt și cine ești? Este măreția prin înjosire care se vede în toate religiile! Dumnezeu este mare prin înjosirea oamenilor, atotputernic prin slăbiciunea oamenilor și atotștiutor prin neștiința oamenilor! Nu contează ce există, contează ce se arată! Nu contează ce se întâmplă, contează ce se crede! Nu contează ce se face, contează ce se povestește! Asta este știința creerii lumii datului prin milă și luatului prin război! De belșug se ocupă sclavii și de sclavi se ocupă stăpânii. Aceasta este știința păcii. Dar ce să fie cu sclavii înlocuiți de tehnologie? Armatele se înlocuiesc și ele cu mașini! Folosim mașinile să distrugem mașinile până când avem iar nevoie de sclavi, iar vinovat pentru toate este diavolul! Ne întoarcem cu credință la Dumnezeu care are adevărul nenorocirilor de care este vinovat diavolul și așteptăm mântuirea minunilor milei care se va da când va vrea Dumnezeu.

Binele și răul (2)

În prima parte dedicată binelui și răului am definit viața și moartea și am vorbit foarte pe scurt despre nevoi. De această dată am să intru ceva mai în detaliu legat de problema nevoilor. Pentru a înțelege mai bine cum este cu nevoile am reprezentat în desenul de mai jos într-un triunghi un fel de piramidă a nevoilor pentru a sublinia faptul că nevoile de confort sunt subordonate nevoilor profesionale și nevoile profesionale sunt subordonate nevoilor de supraviețuire.

piramida nevoilor

Nevoile de supraviețuire mai complexe sunt în general o problemă a doctorilor, nevoile profesionale sunt o problemă a specialiștilor în general, iar nevoile de confort sunt o problemă care reprezintă obiectul științei economice.

Nevoile de supraviețuire se referă la condițiile stării de sănătate fizică și mentală. Sănătatea fizică se referă la o stare de echilibru a funcționării optime a organismului și fără suferință, iar sănătatea mentală se referă capacitatea de percepere a realității, memorare și de conștientizare și asumare a consecințelor în spiritul protejării vieții proprii și al semenilor.

Nevoile profesionale implică specializare și deci delicata problemă a încrederii. Nevoile profesionale se referă la tot ce implică satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod indirect. Ceea ce implică nevoile profesionale este total inutil în mod direct pentru satisfacerea nevoilor de supraviețuire sau confort. Utilajele, materialele de producție, piesele de schimb pentru utilaje și aparate, diferite substanțe precum și activitățile umane care implică utilizarea acestora, se referă la nevoile profesionale.

Educația specializată, industria și diferite instituții, implică aceste nevoi profesionale care în civilizația umană sunt organizate prin diviziunea în specializări. Fără această diviziune în specializări indivizii ar trebui să fie atotcunoscători. Sursa primară a cunoașterii este experimentul, numai că prin ceea ce noi numim încredere devine posibilă cunoașterea prin învățare și tot prin această încredere devine posibilă separarea priceperii în specializări. Încrederea este deci esențială pentru cunoașterea prin învățare și separarea priceperii în specializări.

Însă cum să putem avea încredere în cineva pentru ca să nu mai fim nevoiți să depindem de atotștiință și experiment? Răspunsul pe care îl dau eu la această întrebare este următorul:

1. Confruntarea tuturor părților care se contrazic
2. Competiția între toate părțile care vor să facă un lucru cât mai eficient
3. Termeni de livrare exacți și siguri în toate schimburile

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare și cel mai rău om este omul cel mai darnic care fuge de competiție, iar lucrurile care nu au un loc exact și sigur într-un timp exact și sigur, sunt lucruri care există doar în mintea noastră și nu în realitate.

În creștinism însă, Dumnezeu este în cer și te așteaptă la confruntare la urmă după moarte, nu înainte cum spun eu că ar fi bine, iar asta va fi numai când vrea Dumnezeu și numai Dumnezeu știe când va fi. În creștinism competiția înseamnă închinare la idoli, cât despre termenii de livrare este doar discriminare și inechitate. Raiul îi așteaptă pe credincioși și iadul îi așteaptă pe necredincioși la judecata care va fi numai când vrea Dumnezeu și când știe Dumnezeu. Credința în creștinism nu se sprijină pe condițiile enunțate și susținute de mine ci se sprijină pe pedeapsă și răsplată.

Adevărul este un rezultat al confruntării, calitatea este un rezultat al competiției și siguranța este un rezultat al preciziei termenilor de livrare. Creștinismul însă este un cult al dependenței de putere pentru o societate a dependenței de putere. Dependență de putere înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, iar putere înseamnă să poți pedepsi și răsplăti cât mai mult pe câți mai mulți. Într-o societate a dependenței de putere nevoile oamenilor constau în a se putea apăra unii de alții pentru că ei sunt un pericol unii pentru alții. În dependența de putere posibilitatea de apărare este un pericol și pericolul cere posibilitate de apărare, pericolul este totuna cu apărarea. Astfel e nevoie de cât mai multă pedeapsă și răsplată împotriva pedepsei și răsplății la nesfârșit. Dacă poți pedepsi și răsplătii ai încrederea oamenilor și faptele oamenilor la picioare. Evident că așa ceva ar trebui să însemne corupție, doar că datorită propagandei agresive a bisericii cu sprijinul statului și bogaților, prin ritualurile de umilință și prin sfânta tradiție a poveștilor sincere, prin monumente, artă, cântece și poezii de mărire, acest lucru e acum o mândrie în societatea noastră.

Nevoile de confort însă reprezintă după cum spuneam limita cantitativă și calitativă până la care cantitatea și calitatea devin inutile, devin risipă. Nevoile de confort sunt un rezultat al satisfacerii nevoilor profesionale, iar satisfacerea lor depinde aplicarea cât mai eficientă în politici a unor principii care țin de domeniul economiei. Prin economie înțelegem de obicei disciplina care se ocupă cu studiul exploatării cât mai eficiente a resurselor în sectoarele producției, distribuției și consumului pentru o satisfacere cât mai eficientă a nevoilor oamenilor și mediului. S-a scris foarte mult în domeniul economiei, iar disciplina economiei ocupă un loc de frunte în educația instituționalizată și autodidactă.

Aspectul care mă preocupă pe mine legat de problema economică, pentru că este pe cât de esențial și important, pe atât de neglijat, este particularitatea a trei categorii de lucruri care fac obiectul schimburilor prin echivalare valorică. Este vorba despre:

1. Informații
2. obiecte
3. servicii

Informațiile, obiectele și serviciile sunt sporturi diferite! Timpul și spațiul necesar informațiilor, obiectelor și serviciilor sunt probleme mult prea diferite! În prezent există tehnologia informației care rezolvă cu brio problema multiplicării informației. Deci multiplicarea informației nu mai este o problemă. Însă informația este creată prin servicii, prin efort uman, prin muncă umană. Orice activitate umană desfășurată sub presiunea timpului înseamnă muncă și orice activitate umană desfășurată sub presiunea unui angajament înseamnă oferirea unui serviciu. Obiectele reprezintă denumirea generică aleasă de mine pentru proprietățile materiale care pot face obiectul schimbului între oameni.

Însă acum e acum. Oare este bine sau rău să echivalăm valoric în relațiile de schimb efortul uman cu obiecte și informații? Asta nu înseamnă ca omul să fie în competiție cu obiecte și informații în realizarea de schimburi? Este bine ca obiectele și informațiile să se ia la întrecere cu oamenii, iar dacă oamenii nu câștigă întrecerea, atunci informațiile sau obiectele să câștige iar oamenii să piardă?

Informațiile, obiectele și oamenii ar trebui să „se întreacă” separat pentru relațiile de schimb. Informațiile trebuie să fie mai bune sau mai rele în comparație cu informații, obiectele trebuie să se compare cu obiecte pentru a fi mai bune sau mai rele, iar faptele oamenilor trebuie comparate numai cu faptele oamenilor pentru a fi mai bune sau mai rele. Valoarea este întotdeauna un rezultat al competițiilor, un rezultat al comparațiilor. Dacă utilitatea efortului uman este echivalat valoric cu utilitatea unor obiecte sau utilitatea unor informații, atunci omul are valoarea unor obiecte sau a unor informații. Acest lucru este un lucru rău pentru că înseamnă să echivalăm valoric viața cu moartea în schimburi.

Când valoarea în schimburi substituie valoarea utilității, discutăm despre ceea ce eu numesc ca fiind corupția de principiu. Corupția înseamnă de fapt o confuzie între a arăta realitatea și a percepe realitatea. Ceea ce este arătat, este un lucru dat și primit, nu un lucru văzut sau perceput! E o confuzie între a simți și a crede! Încrederea este o corupție de fapt, este o rezolvare a unor probleme prin intermediul schimburilor și nu prin intermediul științei, dar încrederea nu este o rezolvare a problemelor așa cum pare! Încrederea este o fugă de probleme! O evitare a problemelor! Problemele nu se rezolvă prin evitarea lor niciodată! Moartea prin definiție este o lipsă a problemelor! Trebuie să conștientizăm, că de fiecare dată când apelăm la „rezolvarea” problemelor prin încrederea schimburilor, noi evităm și fugim de probleme!

Și acum, care ar fi urmarea directă, dacă de exemplu acum în societatea noastră, nimeni nu ar mai face nimic și toată lumea ar aștepta totul de la încrederea schimburilor? Nu se construiește nimic, totul se rezolvă prin schimburi și avem încredere că ni se dă. Cu siguranță că va trebui să ne rugăm cu credință la niște dumnezei ca să facă minuni! Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! Evident, acesta este punctul final, în cel mai bun caz! Climatul însă, inevitabil trebuie să fie unul de războaie, pentru că datul și luatul, este singura „știință” a rezolvării problemelor! Când datul și luatul este singura „știință”, noi vom avea nevoie de cât mai multă PUTERE pentru a PUTEA lua și păstra în SIGURANȚĂ ceea ce dobândim! Vom avea NEVOIE să ACUMULĂM CÂT MAI MULT din tot ce poate fi UTIL! Astfel se creează și se impune o altă confuzie și anume confuzia dintre și anume confuzia dintre UTILITATE și NEVOIE. Dacă schimbul este singura „știință” de a face totul, noi avem NEVOIE de a controla schimbul și nu de a satisface nevoile!

Nevoile naturale ale omului sunt limitate cantitativ în spațiu și timp. Însă corupția, care este o confuzie schimb și știință, între încredere și cunoaștere, între utilitate și nevoie, va afecta inevitabil percepția noastră în legătură cu cantitatea în care avem nevoie de ceea ce este util, din cauza problemei SIGURANȚEI despre care spuneam. Devenim astfel un pericol unii pentru alții și de asta avem nevoie de siguranță sau mântuire, cum vreți să-i spunem. Corupția cauzează această nevoie de siguranță, iar apoi vom căuta tot prin corupție siguranța într-un exces de acumulare care nu va face decât să polarizeze lumea din ce în ce mai mult în bogați și săraci. Corupția înseamnă încredere și cu cât este mai mare nevoia de încredere cu atât este mai mare neîncrederea. Cei care nu au încrederea au nevoie de încredere, iar cei ce au încredere, nu mai au nevoie de încredere! Discutăm de fapt despre o dependență de încredere care se escaladează! Schimburile au nevoie de încredere, dar schimburile sunt o evitare a problemelor și nu o rezolvare a problemelor. Fie că sunt schimburi materiale sau schimburi de servicii sau informații, schimburile sunt evitare de probleme! Când nu poți sau nu vrei să rezolvi o problemă, apelezi la încrederea unui schimb! Prin schimburi se dă și se arată, se ia și se ascunde! Ceea ce ni se arată, trebuie să credem, iar ceea ce vedem, trebuie să știm! În întuneric și în rătăcire avem nevoie să ni se arate, dar în lumină vedem și astfel știm fără să mai avem nevoie să ni se arate!

Prin urmare, dacă nu înțelegem nevoile cu limitele lor, vom deveni agresivi, iar cineva agresiv, de obicei devine mai bun prin corupție, prin sacrificii, iar pentru a acoperi asta, avem nevoie de minciună. Pentru a ataca agresivitatea, nu este suficient rezolvarea problemei minciunii, ci și rezolvarea problemei corupției care cauzează nevoia de minciună. Agresivitatea lăsată singură, fără sacrificii și fără minciună, foarte greu se mai poate escalada.

Va urma…