Principiul escrocheriei

Principiul escrocheriei constă în a face o ofertă (preferabil obligatorie) să pară cât mai generoasă și cât mai credibilă, părând argumentată de înscenarea unui prestigiu cât mai glorios sau înscenarea relevanței lui, dar o ofertă fără termeni de livrare siguri, clari și însoțiți de precizie matematică și fără caracteristici clare și însoțite de precizie matematică, și a impune un preț obligatoriu pentru acea ofertă și care să fie cu caracteristici clare și însoțite de precizie matematică, care să fie plătit mai înainte și cu termeni de livrare preciși și însoțiți de precizie matematică. Principiul escrocheriei constă deci, în a oferi o la urmă o generozitate prestigioasă, dar nesigură și lipsită de precizie, în schimbul unei modestii, dar care să fie asigurată, obligatorie și precisă, fiind plătită mai înainte. Escrocheria este în primul rând o speculare a preciziei și lipsei de precizie, în baza fie a înscenării unui prestigiu, sau fie a înscenări relevanței unui prestigiu și nu în ultimul rând rând escrocheria este o speculare a garanțiilor și lipsei de garanții în relațiile de schimb. Politica, economia și religia sunt principalele discipline ale escrocheriei în societatea noastră. Să mai analizăm evidența ar fi de prisos, însă escrocii caută întotdeauna avantaje și nu satisfacerea nevoilor. Ei nu vânează pentru ca să trăiască bine ci vânează pentru ca să fie „cineva”, pentru ca să demonstreze „cine sunt”. Prin asta se ajunge să trăim într-o lume în care să avem nevoie nu să trăim mai bine ci să ne apărăm unii de alții. Dacă am putea conștientiza cumva cu toții specularea preciziei și impreciziei în schimburi, dacă am putea conștientiza faptul că orice lucru care nu există într-un timp exact și întru-un loc exact este un lucru imaginar și nu un lucru real, iar escrocheria înseamnă a fi generos în oferte imaginare și modest în cereri reale, am putea transforma escrocheriile și escrocii în cega caraghios.

Anunțuri

Paradigma puterii

Când spun „putere”, eu mă refer la câștigarea și conservarea slăbiciunii altora. Puterea nu este chiar putere în sensul propriu pentru că altfel am discuta despre evoluție ceea ce ar fi un lucru bun. Puterea în sensul conducere și supunere este doar o gestionare a slăbiciunii. Cel mai ușor de observat acest lucru este în religie unde Dumnezeu cică este mare și puternic, dar când deschizi ochii și te uiți mai cu băgare de seamă, sunt doar niște oameni care se înjosesc.

Paradigma puterii este un mod de a gândi care e foarte important de înțeles pentru a ști ce anume se întâmplă în mintea celor obsedați de câștigarea și conservarea puterii și pentru a putea argumenta tot felul de percepții și afirmații legat de contextul puterii, dorinței de putere, sau obsesiei de putere, precum și modul în care acestea se pot camufla în altceva sau modul în care se poate realiza o diversiune cu scopul distragerii atenției de la camuflarea dependenței de putere.

În paradigma puterii, utilitatea lucrurilor nu trebuie analizate normal, în sensul că mijloacele își au relevanța numai în ideea realizării scopurilor pentru care ele sunt menite. În paradigma puterii mijloacele sunt un scop în sine, iar scopurile sunt relevante numai în măsura în care justifică impunerea unui control al mijloacelor care de fapt ele sunt chiar scopul după cum spuneam. Știu că sună cam prea abstract și poate chiar încurcat, dar aceasta este formula de bază prin care putem empatiza cu persoanele dependente de putere.

Politica, afacerile și religia sunt manifestări ale dependenței de putere și sunt o creație a unor oameni dependenți de putere. Politica este în esență responsabilitatea legii, iar lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. Politica este deci o administrare a războiului. Toate statele lumii sunt un rezultat al războaielor. Politica nu creează și produce nimic, ci doar impune legi pentru relații de schimb cu ceea ce este realizat deja. Afacerile la fel nu creează nimic și produc nimic în societate, la fel ca și politica. Afacerile însă sunt întemeiate pe încrederea în garanțiile legii sau ale războiului și nu pe război spre deosebire de politică. Afacerile repezină desfășurarea jocului câștigării profitul, iar politica reprezintă regulile jocului profitului. Politica este arbitrul afacerilor, iar afacerile fără niciun arbitru înseamnă un fel de junglă.

Religia însă are ca scop diversiunea. În religie trebuie să „te duci la Dumnezeu” (dacă poți), iar dacă nu poți, asta demonstrează că ești „depărtat de Dumnezeu” și acesta ar fi explicația pentru care se întâmplă tot „răul”. Prin urmare, vom „merge la Dumnezeu” și vom lăsa pe planul doi felul în care este gestionată responsabilitatea războiului și profitului (politicii și afacerilor). Corupția și abuzurile au nevoie de diversiune și au nevoie de un „mântuitor” după care să ne ducem în ceruri să-l căutăm sau să-l așteptăm pe pământ să vină când va vrea el și să ne ocupăm numai de asta. Ce problemă grea e crucea care ne mânuiește! Oare cum se poate face așa ceva? Cum se poate ca mântuirea de cruce să aibă ca preț însăși crucea? Dacă nu înțelegem înseamnă că suntem proști și deci avem de lucru cu învățatul „tainelor”! Să ignorăm deci lucrurile pământești care sunt trecătoare și să privim către veșnicia cerurilor și măreția Lui Dumnezeu!

În paradigma puterii deci, nu contează cum și dacă folosești într-adevăr ceea ce poți sau nu poți, ci contează cât pot eu și cât poți tu în urma folosirii sau înscenării folosirii a ceea ce putem sau nu putem, doar dacă este necesar sau este înscenat să pară necesar. Contează cum sunt înscenate scuzele și cum sunt înscenate obstacolele și vinovăția. Trebuie să ne întrebăm: Oare cine va putea cel mai mult în urma tuturor acelor lucruri? Cine va controla cea mai multă putere? Aceasta este „INTERESUL”. De aceea când analizăm problemele sociale, noi trebuie să avem în vedere acest „interes” pentru a putea înțelege sensul lucrurilor. Așa că dacă cineva vrea să „ajute”, el are de fapt un INTERES pentru ca să „ajute”. Iar dacă va „ajuta” o va face numai cu un preț până când va înscena o scuză și un vinovat pentru ca mai apoi să „investească” în altceva mai profitabil din punct de vedere al puterii și al controlului puterii.

Spre exemplu, care ar putea fi interesul „conspiraționiștilor” de a condamna „elitele din umbră care controlează lumea”? Blogul http://saccsiv.wordpress.com/ de exemplu este un blog de propagandă a BOR creat cu scopul de a condamna „elitele din umbră”. Ce interes ar avea ei să facă asta? De ce ar plăti statul din bani publici pentru demascarea și condamnarea în media, pe internet sau în literatură a „elitelor din umbră”? Păi foarte simplu! „elitele din umbră” sau „societățile secrete” dacă ar avea puterea ar avea-o din presiunile asupra instituțiilor angajate oficial de cetățeni în responsabilități sociale! Însă aceste „elitele din umbră” sau „societățile secrete” nu sunt angajate în nicio responsabilitate socială față de cetățeni, deși ele ar avea puterea din presiunile asupra celor angajați în responsabilități sociale față de cetățeni! Prin urmare, dacă PUTEREA vine din presiunile asupra celor responsabili, atunci de ce ar trebui să ne gândim la demascarea și condamnarea celor iresponsabili? Iată deci unde este diversiunea!

Când spunem LEGE spunem RĂZBOI pentru că lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. Deci dacă se duce un război împotriva noastră, în loc să se ducă pentru noi ce avem de făcut atunci? Sunt mai puternici cei ce cumpără războaiele decât cei ce fac războaiele? Evident nu, doar că noi am neglijat faptul că legea înseamnă război împotriva oricui o încalcă și am încredințat responsabilitatea războiului în mâinile celor ce au interes să îl vândă oricui este dispus să plătească cât mai mult pentru el. Astfel, războiul este de vânzare pentru că legea și politicienii sunt de vânzare. Însă rostul oricărui război este impunerea legii de care depinde garantarea proprietății privare, iar „vânzarea” este doar un schimb de proprietăți. Proprietatea privată se garantează prin lege, deci se garantează prin război, în timp ce afacerile economiei de schimb se fac numai cu proprietăți care nefiind garantate prin război, sau lege cu vreți să-i zicem, nu mai sunt proprietăți! Cum mai putem face schimburi de proprietăți care nu mai există?

Prin urmare afacerile sunt subordonate politicului pentru că fără politică nu se mai pot garanta proprietățile cu care să facem afaceri! Proprietatea dacă nu este garantată de lege nu mai este proprietate, iar legile înseamnă după cum spuneam război împotriva oricui încalcă legile. Prin urmare, dacă facem afaceri creând o piață de desfacere a politicienilor și a legilor, facem o piață de desfacere a posibilității afacerilor de a exista. Încredea în datul și luatul schimburilor de proprietăți este dată de garanția războiului, care face obiectul afacerilor la rândul lui. Cam aiurea nu?

Prin urmare politica și afacerile se anulează reciproc, iar adevărul relevant este dat de dovezile legale privind timpul și locul exact când politica se anulează cu afacerile. Aici intervine influența religiei prin diversiune și așa s-a și născut religia. Religia este copilul dintre politică și afaceri creeat cu scopul de a distrage atenția mulțimilor neavizate le la timpul și locul exact când politica se anulează cu afacerile erodând interesele oamenilor obișnuiți și de a distrage atenția de la persoanele care sunt responsabile de acest lucru. Unde-i lege, nu-i tocmeală! Auzim de multe ori această zicală. Când legea devine tocmeală, politica și afacerile se anulează reciproc. Când și unde se întâmplă asta exact? Cine este responsabil, în ce măsură și cum dovedim legal? Mecanismul exact prin care se răspunde la roate aceste întrebări este menirea a ceea ce noi numim a fi „sistemului social”.

Însă la „judecata de apoi” (spune religia) se va face „dreptate” în ziua când va vrea Dumnezeu! Atunci se va „dovedi” totul și se va „descoperi” totul! Așa că nu mai trebuie să ne facem griji, dacă am păcătuit, trebuie să ne pocăim spre iertarea păcatelor, iar răsplata va fi în cer după faptele noastre și după mare mila Lui Dumnezeu.

Se poate observa destul de ușor deci relevanța diversiunii religioase în contextul anulării dintre lege și tocmeală la un nivel cât mai înalt pentru care noi avem un nume și anume „CORUPȚIA”. Însă dacă un stat face un război, iar în statul cucerit se instalează o nouă autoritate care este impopulară și fără legitimitate populară, atunci cum vom legitima noua autoritate care se impune în urma acelui război? Simplu! Trimitem iarăși oamenii la Dumnezeu! Iar dacă ei nu pot să se „ducă la Dumnezeu” atunci sunt „depărtați de Dumnezeu” și aceasta este cauza pentru care ei au pierdut războiul sau suferă! Soluția: „ne ducem la Dumnezeu” și „rezolvăm” problema!

Însă din exemplul de mai sus nu trebuie să admirăm povestea ci trebuie să înțelegem principiul sau formula prin care înțelegem și argumentăm ajungând la astfel de concluzii. Acea formulă am numit-o „paradigma puterii” și constă dintr-un mod diferit de a înțelege utilitatea lucrurilor și acțiunilor în relațiile interumane în general. Nu contează ce vrei sau ce nu vrei ci contează numai ce poți și ce nu poți pentru că tot ce vrei este doar să poți cât mai mult, fără să vrei nimic altceva cu ceea ce poți decât să poți cât mai mult.

Așa stau lucrurile. Astfel avem nevoie să putem cât mai mult pentru că trebuie să ne apărăm unii de alții și nu pentru că avem niște nevoi naturale. Cu cât ne putem apăra mai mult unii de alții, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și deci ne trebuie cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere. Iar tot ce facem în acest scop trebuie să pară cât mai bine legitimat de niște nevoi naturale, sau care să pară cât mai firești într-un anumit context care să fie înscenat cât mai bine în acest scop.

Aceasta este paradigma puterii, iar pentru putere se fac toate războaiele. Pentru ca tu să poți și să nu poți numai ceea ce vreau eu să poți sau să nu poți numai în scopul care vreau eu. Război înseamnă dezinformare și atac prin surprindere pe la spate în punctul tău slab în timp ce caut să-mi apăr punctele mele slabe și te dezinformez pe tine în legătură cu punctele mele slabe și tari, dar și în legătură cu punctele tale slabe și tari. Războiul este o problemă de puncte tari și puncte slabe ;i de aceea el se caracterizează prin libertatea absolută de a alege orice fel de arme împotriva adversarului. Dacă războiul nu ar fi libertate absolută de a alege armele, atunci ar fi un joc și nu un război. Războiul este deci în esență o libertate spre deosebire de joc care este o lipsă a libertății ce este impusă prin reguli și și arbitraj. Tactica în război reprezintă planul pentru punctele tari și slabe care sunt temporare, iar strategia reprezintă planul pentru punctele tari și slabe care sunt permanente. Dacă de exemplu sunt mai mulți dușmani, ei vor trebui dezbinați spre a fi vânați unul câte unul, încurajând trădarea, paranoia și dușmănia între ei prin cele mai eficiente metode la care putem avea acces și nu la care ne-am angajat să avem acces. Aceasta este paradigma războiului dacă vreți, însă orice război are ca scop puterea de a impune supunerea față de șantajul legii și nu suferința sau moartea pentru că altfel am discuta despre sadism și nu despre război.

În paradigma puterii încrederea este dată numai de garanția războiului care se cheamă lege, iar rațiunea afacerilor este întotdeauna profitul care de obicei ține loc de dreptate și adevăr la fel ca și violența. Modul în care se distrage atenția orice acest lucru este rațiunea existenței religiei. Cum faci ca să dai cât mai puțin doar dacă este necesar și să te asiguri că primești în schimb cât mai mult? Trebuie să ne apărăm cât mai mult unii de alții pentru că suntem un pericol unii pentru alții când ne apărăm unii de alții și de aceea avem nevoie întotdeauna de cât mai mult fără nicio măsură.

Treimea unită și nedespărțită care este ȘANTAJUL, PROFITUL și DIVERSIUNEA sunt baza la societății noastre, iar nevoile vieții constau în a ne apăra unii de alții. Astfel că tot ceea ce vrem sau nu vrem este irelevant pentru că e o înscenare, însă este important ceea ce pretindem că vrem sau nu vrem în societatea noastră, numai în măsura în care convinge pe cineva anume în avantajul sau dezavantajul nostru. Relevant cu adevărat este numai ce putem și ce nu putem pentru că asta este ceea ce vrem. Ceea ce vrem sau nu vrem este doar o propagandă pentru câștigarea puterii, care trebuie luată în seamă numai în măsura în care poate convinge spre încredințarea a cât mai multă putere. Cât despre cinste, corectitudine și respect, acestea își au motivația și relevanța numai în măsura în care reprezintă o pândă a unei încrederii care să dea rezultate în câștigarea puterii. De vrut se vrea întotdeauna puterea. Ceea ce se vrea în afară de putere este socotit a fi ori o înscenare pentru a prosti proștii, ori prostia proștilor. Iubirea face pe oricine să devină șantajabil, iar încrederea oamenilor transformă pe oricine într-o țintă a corupției și șantajului spre a deveni o marionetă. Când mizele sunt foarte mari și sunt investite resurse foarte mari, iar jucătorii sunt dependenți și avizi de putere și fără niciun fel de scrupule, acestea sunt lucrurile la care trebuie să ne așteptăm.

Lucrurile stau așa pentru că se urmărește siguranța în locul fericirii. Fericirea are întotdeauna niște limite care dacă sunt depășite atunci ea se transformă în suferință. Siguranța însă nu mai are nicio limită când vrem să ne apărăm unii de alții. Legea este garanția și siguranța războiului, pe când fericirea înseamnă doar să te saturi. Noi suntem niște ființe limitate, dar când trebuie să ne apărăm unii de alții atunci devenim niște ființe nelimitate care nu se mai pot sătura. Noi nu vrem să ne săturăm ci vrem să ne comparăm unii cu alții la nesfârșit. Astfel cine oare se mai poate simți în siguranță când știe că are de-a face cu cineva care nu se poate sătura? De aceea noi căutăm siguranța în lege, în proprietate și în profit fără nicio limită și fără să ne mai săturăm. Ne dedicăm viața unei curse a înarmărilor pentru ca să ne apărăm unii de alții și să ne comparăm unii cu alții. Cine sunt și cine ești? Răspunsul la această întrebare devine scopul vieții și pierdem astfel din vedere că viața ar trebui să fie un scop în sine și nu un mijloc. Pierdem din vedere că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul.

Religia și politica Vs. știința și cercetarea

Eu văd lucrurile în felul următor:

1. Religia este precum eticheta de pe un vas
2. Politica este precum vasul cu acea etichetă
3. Știința este precum conținutul din vasul cu etichetă
4. Cercetarea este precum experimentarea conținutului din vasul cu etichetă

Așa stau lucrurile în principiu, numai că de multe ori eticheta nu corespunde cu conținutul, iar conținutul nu este potrivit pentru vas. Uneori vasul e gol, alteori vasul e prea mic sau vasul este găurit. Alteori avem o etichetă frumoasă pe un vas prost cu un conținut otrăvitor așezat în față, sau avem o etichetă urâtă pe un vas urât ascuns tocmai în fundul cămării dar cu un conținut folositor.

De aici apar întrebări precum: Care sunt drepturile de a pune o etichetă? Care sunt drepturile de a folosi un anumit vas? Care sunt drepturile de a avea acces la conținut? Care sunt drepturile de a verifica conținutul?

Cu toții utilizăm conținutul din vas pe încredere când nu avem știință, iar încrederea depinde de etichetă. Fără această încredere, singura soluție este să devenim atotștiutori. Însă problema cunoașterii este că ea consumă timp și energie. Fără timp și energie noi nu putem cunoaște. Folosind religia noi cunoaștem prin învățare, sistemul de învățământ în principiu este o religie. Însă fără religie, noi avem nevoie să experimentăm personal totul. În sistemul de învățământ profesorul de fapt joacă rolul de dumnezeu și la fel este și cu părinții în familie.

E adevărat, mulți ar defini religia ca fiind o relație dintre om și creatorul universului, dar dumnezeu este supranumit „părinte ceresc” sau „tată ceresc”, iar eu aș vrea să definesc religia nu prin subiectivismul ei ci prin principiul ei. Eu mi-aș dori să nu existe confuzie la nivel de principiu, iar la nivel de principiu, familia, școala și statul sunt religii. „comunitatea științifică” este de fapt o religie, a fi „om de știință” este o religie.

Totuși creștinismul, spre deosebire de școală de exemplu, este extrem de sărac în cunoștințe. Vasul creștinismului are o etichetă (Dumnezeu) și acest vas este plin doar cu povești prin care se urmărește convingerea oamenilor ca ei să se umilească raportându-se la acea etichetă. Creștinismul este o religie prin care este promovată sclavia. Ideea unui părinte care trimite fiul să se sacrifice pe cruce pentru ca prin asta să fie promovat ca exemplu pentru lume pentru câștigarea titlului de „fiu” este o promovare a sclaviei pentru că sclavia presupune un astfel de sacrificiu. De fapt, sclavia și războiul presupun sacrificiu. Toate poveștile creștinismului se învârt în jurul ideii de sacrificiu, iar „Dumnezeu” (creatorul universului) avea așa multă creativitate încât a scos poporul Israel din Egipt și la dus în pustie 40 de ani unde să nu se poată alia cu altcineva împotriva egiptenilor și apoi la trimis direct la război pentru cucerirea de teritorii, prin această putere a creației universului! De ce oare nu a cucerit Egiptul de la bun început? Simplu, în deșert se găsesc mai greu aliați cu care să te unești împotriva Egiptului. Dar de ce nu a folosit creativitatea infinită pentru ca să scoată un pământ din mijlocul mării și doar a despărțit marea? Simplu, avea nevoie de să trimită oamenii la războaie pentru ca prin asta să își poată mări numele de creator al universului. Iar pentru că sunt războaie este nevoie de mântuire, iar prețul mântuirii este evident binecunoscuta cruce, simbolul creștinismului.

Creștinismul a câștigat credibilitate datorită unei campanii de promovare extrem de agresivă care a fost impusă politic. Prin teatrul unei sincerități în legătură cu povești povestite sincer, prin ritualuri de umilință, monumente de artă, cântece și poezii, creștinismul a impus o propagandă agresivă de imagine prin care să obțină controlul etichetelor în plan moral. De fapt creștinismul este extrem de sărac în învățături morale, extrem de sărac în învățături pur și simplu, creștinismul este doar propagandă agresivă prin care se promovează propaganda agresivă la un control al etichetelor în plan moral. Mai mult de 99% din creștinism este propagandă pentru eticheta „Dumnezeu” și mai puțin de 1% sunt învățături morale.

Însă religia este în esență atitudinea noastră față de o etichetă. Politica însă, se referă la modul în care utilizăm o etichetă. Acceptarea sau respingerea unei etichete este religia, dar utilizarea oricărei etichete în principiu este politica. Pentru ca să utilizăm o etichetă, evident avem nevoie de un vas, iar acel vas constă din drepturile și îndatoririle cu care ne angajăm. Noi vrem să ni se respecte drepturi pentru ca să ne îndeplinim îndatoriri. Drepturile și îndatoririle spun „cine suntem”, iar acest „cine suntem”este de fapt eticheta care trebuie acceptată prin credință. Acceptarea etichetei este religia și utilizarea etichetei este politica.

Prin politică noi înțelegem de obicei statul și treburile statului, care sunt legea, aplicarea legii și justiția. În abstract sau în principiu, dacă lăsăm subiectivismul sau personajele, discutăm doar despre actul de a decide eticheta pentru un vas.

Una dintre problemele esențiale ale politicii după părerea mea, o reprezintă ceea ce eu am numit „termenii de livrare”. La fel ca și în creștinism. Lăsând la o parte iluzionismul religiei și politicii de care auzim tot timpul, mai rămâne problema termenilor de livrare în relațiile de schimb. După părerea mea, a spune că oferi ceva care nu se știe unde și când va fi și ceri în schimb ceva despre care să se știe exact când și unde va fi, asta e o practică de escrocherie. Această problemă e un element central în acest blog.

După părerea mea, instituția Parlamentului și puterea legislativă ca principiu în felul în care se practică este o mascaradă. Este o mascaradă pentru că e o dictatură. A da legi este un act dictatorial. Nu vă imaginați că sunt împotriva legii, însă eu susțin legea ca pe un angajament și nu ca pe o angajare. Într-o democrație adevărată nu ar trebui să existe puterea legislativă ci numai putere executivă și judecătorească. Mai exact statul de la începutul angajării lui prin alegeri libere ar trebui să vină cu întregul pachet de legi care să nu mai aibă dreptul să îl modifice în niciun fel decât prin demisie și noi alegeri. Altfel relația dintre stat și popor ar fi ceva de genul: Statule, ești angajatul meu poporul pentru că te-am angajat să-mi fi angajatorul meu! Cine va fi angajatul și cine va fi angajatorul dintre stat și popor în acest caz? Evident Statul va fi angajatorul poporului și poporul va fi angajatul statului. Poporul va plăti impozitele pentru ca să fie angajatul statului.

Legat de știință, din știința noastră rezultă toată politica și religia pe care o avem, însă noi folosim știința pentru ca să ne putem înșela cât mai eficient unii pe alții. Noi numim știință cunoașterea care este rezultat al cercetării. Ca să fiu foarte aspru și direct, religia este știința rezultată din învățare și nu din cercetare. Orice cunoaștere care rezultă din învățare este religie. Câtă vreme folosim experiența pentru a cunoaște acționăm științific și câtă vreme folosim învățarea pentru a cunoaște, acționăm religios. Isus era „Învățătorul” parcă, iar el învăța pe alții ceea ce era învățat de „Tatăl”.

Prin urmare, dacă vrem să vorbim de știință, trebuie să vorbim de experimentele cercetărilor. În creștinism a experimenta sau a încerca, înseamnă a ispiti, iar noi facem experimente evident atunci când ne îndoim. Când nu avem credință în „Dumnezeu” noi ne îndoim și avem nevoie de experimente. În creștinism îndoiala și ispita vin de la diavol și reprezintă diavolul, iar diavolul reprezintă răul. Oricine vrea ceva de la Dumnezeu trebuie să ceară cu credință numai după voia Lui Dumnezeu pentru ca să primească. Altfel nu va primi nimic, dimpotrivă, va primi mânia și urgia de care trebuie să aibă parte toți necredincioșii. Mai clar spus, credința care vine din ispita experimentului este de la diavol și credința care vine din presiunea răsplății și pedepsei este de la Dumnezeu.

Politica folosește răsplata și pedeapsa pentru a impune legea. Lege fără pedeapsă și răsplată nu se poate. Ori respectăm legea, ori facem experimente! Dacă facem experimente înseamnă că ne îndoim de lege! În creștinism, diavolul reprezintă această îndoială, iar această îndoială îi face pe mulți să dorească puterea și dreptul de a experimenta ei ce lege vor înlocuind suveranului. Diavolul în creștinism se spune că a fost un înger care a vrut să fie egalul lui Dumnezeu. Prin urmare, oricine se îndoiește de lege, de Cuvântul Lui Dumnezeu, este cu diavolul și deci este cu cel rău.

Alt aspect condamnat în creștinism este competiția pentru putere care constă în închinarea la idoli. Cine îl poate da jos pe Dumnezeu? Dumnezeu este veșnic Dumnezeu! Condamnarea competiției pentru putere regăsită în idolatrie, este un aspect central în creștinism și în Biblie.

Însă după cum spuneam, cercetarea, adică ispita de a încerca prin a pune la îndoială legea care este Cuvântul Lui Dumnezeu, reprezintă diavolul ca principiu. Cine este cu diavolul trebuie să se ducă în iad unde este suferința veșnică, iar cine este cu Dumnezeu trebuie să se ducă în rai unde este fericirea veșnică. Însă eu nu am nimic împotrivă, se ocupă de asta mișcările ateiste, ele se ocupă de problema înșelării prin iluzionism și o fac destul de eficient. Eu îmi propun să mă ocup în principal de problema discriminărilor în ce privește garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare în relațiile de schimb. Am să ispitesc în legătură cu garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare. Orice lucru care nu are un loc exact și un timp exact este un lucru care nu există. Exact cum e și cu trenul care există numai la timpul exact și numai în locul exact. Realitatea trebuie să aibă un timp exact și un loc exact, altfel e doar în mintea noastră și deci doar mințim. În jocurile de noroc trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur la un timp exact și sigur, pentru altceva care are un timp exact și sigur dar un loc necunoscut și nesigur. În religie și politică trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur și un timp exact și sigur, pentru altceva cu un loc necunoscut și nesigur și un timp necunoscut și nesigur.

Escrocheria reprezintă știința și chiar arta de a manevra inechitatea prin iluzionism legat de obiectul schimbului și negocierea discriminatorie a termenilor de livrare legat de obiectul schimbului. Escrocheria nu are ca obiect doar iluzionismul! Mișcările ateiste atacă iluzionismul, dar neglijează problema negocierii termenilor de livrare.

Problema termenilor de livrare se traduce în societate în practicile „puterii legislative” sau „legislativului”. În politică e ale democratic un dumnezeu, dar un dumnezeu care oferă fără termeni de livrare ceea ce promite! Dacă ar face și cetățenii le fel cu impozitele? În creștinism măcar există Biblia cu care le poți da în cap, dar în politică se poate schimba legea în orice moment! Care mai e oferta politicii dacă oferta se poate schimba în orice moment? Este ca și cum ai spune că dacă îmi dai impozite exacte la un loc exact și un timp exact, eu îți voi da în schimb ceea ce îmi place mie! Prin credință ceea ce îmi place mie, reprezintă ceea ce îți place ție! Eu statul reprezint cetățenii prin decizii de legi care prin credință reprezintă voința cetățenilor! Păi care legi? E doar dreptul de a da legi și nu legi! Dreptul de a da legi înseamnă putere și nu lege!

Democrația actuală constă doar în dreptul de a alege între două sau mai multe dictaturi, iar a alege o dictatură din mai multe dictaturi înseamnă dictatură.

Ce este religia?

Religia văzută fugitiv

La o căutare fugitivă și ignorantă, putem aborda etimologic, iar după cum foarte mulți am auzit, „religie” vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio – a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). _wikipedia

În DEX „Dumnezeu” este definit de obicei ca fiind o ființă supremă, creator și cârmuitor al lumii.

Raportat la practica religioasă observată însă, „Dumnezeu” este doar o etichetă de fapt, care „lipind-o” pe orice, ar conferi cel mai înalt statut social. Practicile religioase nu implică niciun „Dumnezeu” ci implică numai o înjosire ritualică și simbolică a omului raportată la eticheta „Dumnezeu”. Când spunem: „În numele Tatălui și aș Fiului și aș Sf. Duh, amin.”, ce spunem de fapt? Spunem „în numele” adică de fapt, invocăm o etichetă.

„Credința în Dumnezeu” este de fapt o îndoială

„Credința în Dumnezeu” nici măcar nu este o „credință” în sensul încrederii sau credibilității. În majoritatea cazurilor nimeni nu crede în Dumnezeu ci doar există mulți care doar se îndoiesc de inexistența unui Dumnezeu. Religiozitatea este o îndoială și nu o credință. Diferența dintre o îndoială și o credință constă în faptul că îndoiala este o întrebare fără răspuns, în timp ce credința se dă de înțeles a fi un răspuns la o întrebare.

Dumnezeu este un handicapat mintal sau este doar un copil minor?

Însă faptul că „Dumnezeu” există sau nu există, este irelevant pentru că există preoții care îl „reprezintă” pe „Dumnezeu”. Preoții sunt în fapt niște politicieni care îl reprezintă „Dumnezeu” care devine un fel de cetățean în acest mod. A fi politician în esență înseamnă a reprezenta pe altcineva vorbind în locul lui și luând decizii în locul lui ca un tutore. Mai exact, preoții sunt un fel de tutori ai lui „Dumnezeu” care probabil ar refuza să se reprezinte singur înaintea omului, cu toate că cică ar fi creat toate ființele de la cel mai mic până la cel mai mare și ar cunoaște numărul firelor de păr din capul tuturor. „Dumnezeu” ar fi pus cap la cap atom cu atom și celulă cu celulă tot universul și toate ființele, dar paradoxal are nevoie de servicii de tutelă de la oameni prin care să se reprezinte înaintea lor la fel ca în cazul copiilor minori sau al handicapaților mintal. Pe de altă parte, s-ar putea obiecta că omul este cel reprezentat de preoți înaintea lui „Dumnezeu”, numai că, ce înseamnă atunci a fi „în numele Domnului”? Ce înseamnă:  „În numele Tatălui și aș Fiului și aș Sf. Duh, amin.”? Deci, „Dumnezeu” are nevoie de tutori la fel ca minorii și handicapații mintal.

Revelația vs. meditația

Ideea Dumnezeului reprezentat de preoți care să ofere servicii de tutelă, este de fapt ideea religiei bazate pe revelația „trimișilor” și „aleșilor”. Altă abordare religioasă ar mai fi însă meditația care în fapt constă dintr-un autocontrol al minții și nu un control exercitat de către „trimiși” și „aleși”. Mintea însă este un organ de simț pentru realitatea în timp, la fel cum celelalte cinci simțuri sunt organe de simț pentru realitatea în spațiu. Minciuna și ipocrizia sunt în esență un control cu privire la percepția realității. Ceea ce se întâmplă prin meditație, adică prin a goli mintea de gânduri și emoții, sau a încerca să ne inducem noi anumite gânduri și emoții, reprezintă de fapt un act de cenzură, autoamăgire, minciună de fapt. Minciuna reprezintă nesatisfacerea oricărei cereri de informație, iar asta se manifestată în general prin omisiune, iluzie și confuzie, cu intenție sau fără intenție. Însă dacă prin minciună vrem noi să rezolvăm problemele, atunci hai să ne drogăm pentru ca să fim fericiți atunci. Care ar fi problema? Indiferent de situație, minciuna este un act de lașitate și capitulare în confruntarea cu problemele vieții. A scăpa de probleme nu înseamnă a rezolva probleme, iar probleme putem avea numai câtă vreme suntem în viață. A lăsa problemele în grija altuia înseamnă a lăsa viața în grija altuia, iar a scăpa de probleme înseamnă a scăpa de viață. Mintea nu este construită să fie ținută sub control pentru că simțurile nu sunt construite să fie ținute sub control. Dacă durerea este prea mare, iar noi luăm morfină, nu înseamnă că ne însănătoșim prin morfină. Prin urmare, ori că lăsăm tutela să ne controleze mintea, ori că ne controlăm noi mintea, tot morfină sau drog este. Pentru asta, a susține că morfina sau drogurile reprezintă sănătatea sau calea către însănătoșire înseamnă a susține depravarea socială.

Religia ca justificare a autorității

Însă după cum spuneam, raportat la practica religioasă observată „Dumnezeu” este doar o etichetă, dar nu se vrea a fi orice fel de etichetă, ci o etichetă-ideal cumva, o etichetă creată în scopul unui controlul al încrederii oamenilor obișnuiți privind toate domeniile vieții lor. „Dumnezeu”, find considerat a fi „creatorul universului”, prin această etichetă s-ar mai vrea și justificarea controlului promovării și impunerii tuturor categoriilor sociale. S-ar vrea a fi de fapt o etichetă pentru controlul și justificarea tuturor celorlalte etichete sociale. Mai concret, rolul istoric al religiei constă în principal în justificarea puterii.

Puterea în sensul privilegiilor sociale, de obicei a fost un rezultat al războaielor. Toate statele lumii sunt un rezultat al războaielor. Și atunci, cum le poți spune oamenilor: „Iată eu sunt aici cel mai privilegiat dintre toți pentru că eu am câștigat războiul împotriva voastră și deci merit să fiu cel mai privilegiat!”. Așa că, s-a inventat propaganda religioasă cu „creatorul din ceruri” care ne pedepsește păcatele și care ne mânuiește în lumea de după moarte dacă ne sacrificăm acum. Dacă nu poți înțelege asta, atunci uite ce prost ești! Dacă nu ești de acord, atunci trebuia să fi condamnat la moarte! Dacă vrei să înțelegi ceva, sau să demonstrezi că Dumnezeu nu există, atunci du-te în ceruri dacă poți și ia și pe alții cu tine pentru ca să le arăți, iar dacă nu vezi nimic, înseamnă că ești orb! Nu-i așa că sunt admirabili cei ce zic că au reușit să-L cunoască pe Dumnezeu și să aibă o legătură cu Dumnezeu? Iată deci ce pricepere și ce înțelepciune măreață, tainică și adâncă au cei ce îl cunosc pe Dumnezeu! Iar în acest fel și mai ales datorită sprijinului politic, mulțimile împotriva cărora se duc războaiele sunt îndemnate să stea cu mințile la ceruri în rugăciune și să cedeze pământurile și viețile lor în schimbul cerurilor din lumea de apoi care cică vor fi oferite „curând”.

Religia ca mod de gândire

Pe de altă parte însă, justificarea controlul statutului social sau „puterea”, justificarea controlului încrederii în relațiile interumane și reprezentarea în relațiile interumane, toate în numele perfecțiunii infinite a atotputerniciei atotcreatoare, nu sunt singurele aspecte de bază al fenomenului religios, pentru că toate acestea au la bază un principiu de gândire, sau un mod de „gândire” sau mentalitate, care generează în lanț întreg fenomenul religios ca sistem! Să ne gândim… Oare cum este posibil să se ajungă la idei precum „perfecțiune infinită a iubirii, dreptății, științei și atotputerniciei atotcreatoare”? Cum este posibil să apară o astfel de idee și cum este posibil ca așa ceva să se facă acceptat și chiar crezut? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, ar trebui să existe un tipar, un șablon sau un model de comportament asemănător și în alte domenii ale vieții, și se pare că există. Relația dintre un copil nou născut și părinți este un model asemănător, dar nu din perspectiva părinților de a privi lumea ci din perspectiva copilului nou născut. Cum ar putea explica oare lumea un copil nou născut? Cum ar putea oare explica un copil nou născut tot ce există și tot ce se întâmplă și cum ar putea crede el că poate controla lucrurile pentru a obține ceea ce își dorește și evita ceea ce nu își dorește? Ce se întâmplă de obicei în relația dintre un nou născut și mamă? Analizând acest exemplu este ușor de tras concluzia că explicarea lumii în mintea unui nou născut are de-a face exclusiv cu relația interumană de schimb. Tot ce există și tot ce se întâmplă ar fi deci rezultatul unui schimb de proprietăți și servicii, și deci tot ce ai putea face pentru a obține ceea ce îți dorești este să ceri de la un proprietar sau un specialist care să poată oferi ceea ce îți dorești, adică să știi cum să negociezi pentru ca să primești ceea ce vrei. Dacă cunoști proprietarul sau specialistul care poate oferi ceea ce vrei și îl poți convinge să îți dea ceea ce vrei, înseamnă atunci că ai „ȘTIINȚA”! Acesta este deci principiul de gândire care a generat întreg fenomenul religios ca sistem și vom vedea în continuare și de ce.

Religia și explicarea lumii

„Tatăl nostru care ne ești în ceruri …. Dă-ne nouă astăzi …. Amin!” Nu intru în alte detalii, puteți analiza cât puteți oricare dintre exemplele de „rugăciuni” la adresa http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/ de exemplu. „Rugăciunile” sunt „respirația sufletului” în creștinism, iar ele constau de obicei în recunoașterea unui „Dumnezeu” proprietar și specialist de la care prin „rugăciune” se cere și se mulțumește pentru ceva anume. Abordarea religioasă este ca și cum am umple toate manualele științei numai cu laude și argumente privind meritul încrederii în adevărații specialiști ai științei, cu rugăciuni, cereri, prețuri, condiții de plată și livrare, numai și numai pentru produsul finit științei, cu mulțumiri și sacrificii de recunoștință sau pentru obținerea bunăvoinței specialiștilor, cu critici la adresa nespecialiștilor și cu mustrări, amenințări și pedepse împotriva oricui nu are încredere în adevărații specialiști ai științei! Cu ce altceva sunt pline cărțile religioase? Totul în lume pentru ei s-ar explica și s-ar face doar prin niște schimburi de proprietăți și servicii după cum spuneam, pentru că ei numai asta demonstrează în practicile lor! Modul de gândire religios se caracterizează deci, prin a așeza reclama și antireclama în locul științei și pe post de știință pentru a explica prin asta tot ce există și tot ce se întâmplă în lume, iar asta s-a reușit și s-a perpetuat în timp, datorită unei propagande agresive sprijinită sau impusă politic, prin care se susține promovarea unui model de negociere între om și divinitate, cu un specific pe cât de bizar pe atât de disciplinat și complex în manifestări artistice, simbolice, legendare și grandomane care sunt menite a intimida pe toată lumea.

Mentalitatea religioasă aplicată în politică și economie

Însă această mentalitate religioasă nu se limitează numai la practicile religioase pentru că și „științe” precum „economia” și „politica”, au la bază exact acest mod de gândire. Pentru economiști și politicieni tot ce există și tot ce se întâmplă în lume este rezultatul unui schimb de proprietăți și servicii. Așa explică ei lumea și așa văd ei lumea. Economiștii și politicienii, la fel ca și religioșii, nu creează și nu produc nimic util calității vieții ci doar controlează și planifică cu măsurători administrarea proprietăților și serviciilor. Politicienii controlează administrarea proprietăților și serviciilor, iar economiștii planifică administrarea proprietăților și serviciilor, în timp ce religioșii, îndeamnă toți oamenii amărâți să stea cu mintea numai la ceruri, pentru ca prin coincidență, să nu se mai amestece în treburile politicienilor și economiștilor, și pe cât posibil, nici să nu prea mai aibe motive pentru că lucrurile lumești oricum ar fi trecătoare și păcătoase.

Religia sub aspect moral

Religia, politica și economia se întrepătrund în mod complementar prin tot felul de coincidențe care așa par la prima vedere, numai că sunt coincidențe cu implicații sistemice sau care se manifestă în lanț influențând toate domeniile vieții sociale. A explica tot ce există și tot ce se întâmplă prin relații de schimb între persoane și a justifica controlul statutului și rolului social, sunt printre cele mai importante atribute definitorii ale religiei, doar că, religia își manifestă și caută influența mai ales în formarea mentalității bazată pe aceste idei. Mai există însă și o altă idee, tot cu implicații sistemice sau cu manifestări în lanț față de toate aspectele vieții, care are de-a face cu raportarea omului la chiar viață în general, iar pe această idee sunt construite toate doctrinele de „moralitate” sau „etică” cunoscute, și evident, fără ca noi să conștientizăm acest aspect.

Viața este în esență capacitatea de a avea scopuri. Așa cum cauzele și efectele reprezintă înțelegerea a ceea ce este fără viață, la fel scopurile și mijloacele reprezintă înțelegerea a ceea ce este cu viață. Aceasta este cea mai evidentă deosebire dintre orice ființă și cadavrul ei, iar cu cât o ființă poate realiza mai multe scopuri, cu atât spunem că ea este mai evoluată. De aici ar trebui să înțelegem că scopul ultim ar trebui să fie viața, iar dacă viața nu este scopul ultim, atunci scopul ultim este moartea. De aceea nu există oameni buni sau răi ci există numai fapte bune sau rele. Omul este tot ceea ce trebuie să punem sau să luăm pentru ca întotdeauna să dispară și să apară numai și numai omul, nu altceva, iar dacă punem sau luăm fapte, nu vor dispărea întotdeauna oameni. Oamenii cu „atribute” sunt oameni-unelte sau oameni-mijloace, sunt oameni care se sacrifică pentru scopuri, pentru că ei nu sunt scopuri ci sunt mijloace. Omul care nu are valoare în sine, sau viața care nu are valoare în sine este o viață care se sacrifică. Viața cu valoare este întotdeauna o viață dată și luată pentru că valoarea este relevantă în relațiile de schimb, iar viața dată și luată este întotdeauna o viață sacrificată pentru că valoroase sunt mijloacele care se sacrifică pentru realizarea scopurilor. Valoarea este deci pentru viață și nu viața pentru valoare! Viața trebuie deci să fie scopul și nu viața să aibă un scop! Oamenii deci nu pot fi „buni” sau „răi” cum vor doctrinele moralei religioase!

Discutând însă despre sacrificiul vieții ajungem să discutăm de fapt despre o ierarhie a ființelor, în care ființele-mijloace trebuie să se sacrifice pentru ființele-scopuri pentru a fi „utile”, iar dacă ar fi „inutile”, asta dă de înțeles că ar trebui aruncate. Pentru asta, ideal sau BINE ar fi ca numai ceea ce este lipsit de viață să fie „util” sau „bun” pentru viață. De aceea ideea „omului bun” și „omului rău” este o idee bolnavă! O găină de exemplu pentru ca să fie „bună” sau „utilă”, ea trebuie să fie omorâtă, smulsă de fulgi și ferată, coaptă sau prăjită! Asta înseamnă ideea de „scop al vieții” sau „rost al vieții”, când nu viața ar trebui să fie SCOPUL!

Religia – depravare rușinoasă

Creativitatea înseamnă ca să noi căutăm să facem ca numai ceea ce este lipsit de viață să fie util vieții, iar prin sacrificiu omorâm viața sau îi creăm suferință pentru a ajuta o altă viață. Problema de bază a creștinismului de exemplu, este că acolo creativitatea Lui Dumnezeu are rolul de a justifica sacrificiul și nu de a elimina sacrificiul! Biblia de exemplu este o carte despre războaie și sacrificii în numele creației universului. Cum se poate admite o aberație mai mare decât aceea de a trimite oamenii război pentru un a cuceri „pământul făgăduinței” în numele creatorului universului? Cum de nu s-a rezolvat problema asta prin creativitatea atotputernică a iubirii perfecte și nu prin război? Războiul este lecția de iubire perfectă și sfântă a Părintelui atotcreator? Dacă Părintele atotcreator și atotputernic vroia să arate cum se face „dreptatea”, atunci de ce nu a ales ca măcar El personal să ducă războaiele în loc să pună oamenii să facă războaie? De ce nu a fost cucerit Egiptul de la bun început și a fost aleasă calea celor 40 de ani prin deșert pentru ca mai apoi să se facă războaie cu împrejurimi ale Egiptului? Acest aspect ar trebui să demonstreze clar că religii precum Iudaismul, Creștinismul și Islamul sunt o depravare și o rușine pentru umanitate. În niciun caz o cale a moralității sau virtuții! Așa ceva este culmea stupidității! Numai că această rușine pentru umanitate a fost impusă pe cale politică și prin războaie, iar de propaganda acestei depravări a fost nevoie, pentru că sclavia și războaiele se bazează pe sacrificiu. Pentru sclavi este nevoie să fie promovat ca model de viață un om crucificat de bunăvoie în numele iubirii care prin această victimizare să nu mai poată fi combătut nimic cu analize lucide și critice când se promovează sclavia și se face apel la încrederea dovedită de adevărul unor nenorociri din tot felul proorociri cu tot felul de justificări absurde. Hai deci avem încredere în adevăr și anume că în sclavie și războaie sunt nenorociri apocaliptice! Hai atunci să avem încredere în cine ne spune adevărul și să credem în viața de după moarte sacrificându-ne pentru asta pentru că prin coincidență în războaie și sclavie este nevoie întotdeauna de sacrificii! Simbolul creștinismului este crucea, adică moartea prin tortură ca sacrificiu de sine oferit de bunăvoie în numele iubirii! Ce fel de impact poate avea o astfel de propagandă în condițiile promovării ideii morale conform căreia ar trebui să le facem altora ceea ce noi am vrea să ni se facă? Ar trebui toată lumea să accepte așa ceva pentru ca mai apoi să existe justificarea și dreptul de a oferi ceea ce trebuie acceptat? S-a urmărit deci crearea unei societăți a sacrificiului de sine, care să vină în completarea abuzului generalizat.

Despre propaganda politic-religioasă și creaționism

Religia în istorie a fost în strânsă legătură cu fenomenul politic și în cea mai mare parte este o creație sub control politic ca doctrină ca propagandă. Toate statele lumii s-au creat prin războaie de către războinici, iar responsabilitatea politică fiind o responsabilitate a legii, este de fapt o responsabilitate a războiului pentru că lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. În acest context, prin ideea creaționismului, s-a urmărit justificarea confiscării autorității naturii în privința legilor naturale și înlocuirea acesteia cu autoritatea subiectivă a politicului. Mai precis, așa cum natura este un dictator de neînduplecat, care pedepsește și răsplătește, la fel și omul prin autoritatea politică să poată deveni un dictator de neînduplecat care să facă „legi” prin care să pedepsească și să răsplătească la fel cum și natura pedepsește și răsplătește cu legile ei. Iar pentru ca să fie evitată legitimitatea democratică și să fie distrasă atenția de la legitimitatea forței, s-a inventat legitimitatea religioasă, care a supraviețuit și încă mai supraviețuiește datorită teoriei creaționiste.