Educația vs. îndoctrinarea

Prin educație de obicei se înțelege, activitatea socială organizată prin care se urmărește în mod sistematic dezvoltarea intelectuală. Prin sistem eu înțeleg, orice mecanism construit cu scopul multiplicării de mecanisme identice. Un ceas de exemplu este un mecanism, dar o fabrică de ceasuri este un sistem. Un sistem este o mașină de făcut mașini sau un mecanism de produs mecanisme. În economie și afaceri de exemplu, cuvântul „sistem” este folosit aproape în toate cazurile numai cu acest înțeles. Iar sistematic trebuie să însemne, aplicarea unor principii, cu scopul nu doar de a obține un rezultat, ci de a obține o multiplicare identică a unui rezultat.

Pentru a defini educația, eu am în vedere ceea ce consider ca fiind etapele fundamentale ale oricărei activități umane, iar acestea sunt:

1. Opțiunile
2. Alegerile
3. Evitările
4. Renunțările

Din acest punct de vedere, educația reprezintă tot ce putem și ce vrem în legătură cu opțiuni, alegeri, evitări și renunțări, dar contextualizat în funcție de situații.

La aceste patru elemente ale educației am intuit și câteva subetape în felul următor:

1. Opțiunile – curiozitatea – conștientizarea – conștiința – competiția
2. Alegerile – voința – prioritizarea – morala – legea
3. Evitările – sălbăticia – apărarea – confruntarea – siguranța
4. Renunțările – responsabilizarea – încrederea – schimbul – ignoranța

Curiozitatea, conștientizarea, conștiința și competiția, sunt niște subetape cu implicații ale problemei opțiunilor. Prin curiozitate putem conștientiza mai multe opțiuni, iar conștiința noastră reprezintă felul în care noi comparăm acele opțiuni, iar asta se face prin competiție.

Voința, prioritizarea, morala și legea, de asemeni sunt niște subetape cu implicații ale problemei alegerilor. Dacă voința și prioritățile creează probleme în loc să rezolve probleme, cu siguranță avem de-a face cu probleme morale pe care atunci când este cazul, căutăm să le rezolvăm recurgând la legi.

Sălbăticia, apărarea, confruntarea și siguranța, sunt niște subetape cu implicații ale problemei evitărilor. Când nu suntem în siguranță și nu știm cum să ne apărăm prin confruntări și devenim sălbatici, adică fuga și atacul vor sta la baza comportamentului nostru.

Responsabilizarea, încrederea, schimbul și ignoranța sunt la fel niște subetape cu implicații ale problemei renunțării. Atunci când vrem să ignorăm anumite probleme și nu le putem ignora și vrem să le ignorăm, avem nevoie să acordăm încredere în responsabilitatea de a rezolva totul făcând doar un schimb.

Esența educației este să alegem problemele și să nu fim aleși de probleme, dar esența îndoctrinării, este să fim aleși de probleme pentru ca să fugim de probleme. Diferența dintre educație și îndoctrinare, este că îndoctrinarea inversează ordinea procesului celor patru elemente ale educației într-un mod exact opus enumerării de mai sus.

Cauza pentru care omul își pune întrebări este să fie contrariat emoțional. A fi contrariat emoțional înseamnă să observăm că putem și nu putem ceva anume în același timp, sau că vrem și nu vrem ceva anume în același timp. A putea sau nu putea înseamnă opțiunile noastre, iar a vrea și a nu vrea, înseamnă alegerile noastre. Noi avem de ales numai între opțiuni, iar dacă nu avem opțiuni, nu avem de ales. Contrariile cauzează curiozitatea și interesul nostru față de cunoaștere. Odată cu cunoașterea apare conștientizarea, iar dacă conștientizăm niște opțiuni ce trebuiau alese atunci când este prea târziu, spunem că ne mustră conștiința. Însă dacă avem curiozitate, conștientizare și conștiință, vom prioritiza alegerile în urma unei competiții, conform unui cod moral și etic capabil să împace toate lucrurile în viața noastă.

Apoi intervine problema evitărilor și renunțărilor, partea negativă care constă din metodele prin care impunem o filtrare forțată a opțiunilor și alegerilor. Este ceea ce face politica în principiu prin exercitarea puterii, împreună cu religia ca instituție de spălare a creierului. Exercitarea puterii și atitudinea distructivă însă, nu este neapărat ceva rău, pentru că depinde și ce anume distrugem și cu ce anume înlocuim ceea ce distrugem.

Distrugerea înseamnă a acționa asupra unei mici părticele de care depinde funcționarea unui întreg. Din asta înțelegem că părțile mici stăpânesc peste întreg și deci în natură, ceea ce este mic stăpânește peste ceea ce este mare. Deci dacă vrem să fim creativi, va trebui să ne „închinăm” la ceea ce este mic și la legile a ceea ce este mic și nu așa cum vrea religia. Cantitatea mare, înseamnă ceva, nu contează ce este, dar care este mai mult sau mai puțin, însă dacă nu contează întâi ce este, degeaba le avem pe toate, degeaba avem tot universul! Tot ceea ce este mare este un rezultat al unei ordini a părților mici, asta dacă ordinea există. Distrugerea este crearea unei dezordini a unor părți mici dintr-un întreg. Atunci când împuști pe cineva în cap sau în inimă de exemplu, nu contează, este vorba doar de o mică gaură, în rest, peste tot este ordine sănătoasă.

Numai că, noi nu putem supraviețui fără a ucide sau vătăma pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, dar a ucide și a vătăma, nu înseamnă neapărat a satisface nevoi! Nevoile noastre au cerințe limitate, iar noi suntem limitați! Asta evident, dacă nu ne închinăm unui „Dumnezeu” nelimitat, sau nu avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere fiind astfel un pericol unii pentru alții care să se escaladeze la nesfârșit!

Distrugerea este în natura noastră prin cerințele satisfacerii nevoilor, dar viața este regenerabilă. În prezent noi suntem pe cale de a fi mai distructivi decât decât capacitatea de regenerare a planetei, nu doar prin potențialul nostru, ci mai ales prin ceea ce facem cu toții zi de zi și fără întrerupere.

Prin urmare, ar fi cazul să operăm ceva schimbări în privința conștientizării nu doar a potențialului nostru de distrugere, ci mai ales a ceea ce facem, pentru că noi în prezent am RENUNȚAT la a mai controla situația în care ne aflăm, datorită obiceiurilor noastre de îndoctrinare impuse politic și religios în mod iresponsabil și inconștient.

Îndoctrinarea după cum spuneam, este o inversare a ordinii celor patru elemente: opțiunile, alegerile, evitările și renunțările. Scopul oricărei responsabilizări, încrederi sau schimburi, este să rezolvăm probleme, dar renunțând la probleme ignorându-le. Una dintre cele mai absurde prostii care se poate spune, este chiar de la psihologi și psihiatrii și anume ideea de „a avea încredere în tine”. Asta înseamnă de fapt, că să te simți mai ușurat că scapi de o problemă, lăsându-ți ție acea problemă! Alții chiar se simt mai ușurați și mai siguri prin asta cică! Bravo lor! Comportamentul psihologilor însă, de obicei se caracterizează prin aroganță și lașitate mascată în ceea ce ei numesc „echilibru” și resping cu aroganță orice dezbatere deschisă, în numele „răbdării”. Aceasta este atitudinea lor în general. Eu i-am testat de multe ori fără ca ei să știe, iar ei numai asta au demonstrat. Obsesia lor principală este acest „Cine sunt?” și „Cine ești?” pentru că visul lor principal este acela de a deveni niște idoli.

În momentul în care invoci dreptul de a fi drept, invoci un idol, iar în momentul în care impui dreptul de a fi drept, impui închinarea la un idol. Idolatria este orice justificare a unei încrederi prin invocarea dreptului de a fi drept. Dreptul de a fi drept nu conține nicio știință și nicio pricepere. Este doar intimidare și minciună impusă prin forță. Este doar o invocare a slăbiciunii altora și nu o putere! Exact la fel cum în ritualurile religioase, doar oamenii doar se înjosesc și atât. Invocarea dreptului de a fi drept este doar o invocare a slăbiciunii altora. „Dumnezeu” este doar o invocare a slăbiciunii oamenilor. Totuși eu nu am testat psihologii niciodată pe bani pentru că nu așa lucrez eu și nici nu am bani. Dar oricine plătește pentru un serviciu, preferă să considere cu ipocrizie că acel serviciu este util, pentru că nimănui nu-i place să creadă despre sine că este un prost și un fraier că a plătit degeaba și astfel ajung idolii să câștige și bani și adorație.

Însă cum decurge procesul de îndoctrinare?

Întâi începe printr-o izolare față de orice factor opus scopului îndoctrinării sau care poate distrage atenția de la scopul și conținutul îndoctrinării. Începe de la o încredere impusă fără responsabilitate sacu cu o responsabilitate formală, de la o credință, acționând prin izolarea subiectului în așa fel încât acel subiect să aibă ca singură opțiune numai conținutul credinței. Trebuie să renunțăm la orice altceva în afară de conținutul credinței, iar dacă nu renunțăm, vom fi forțați să renunțăm, până când renunțăm și numai prin acest filtru să vedem lumea. Oriunde suntem aleși de probleme în loc să alegem problemele este un teritoriu al îndoctrinării.

Educația adevărată trebuie să înceapă de la a pune în mintea noastră față-n față, toate părțile care se contrazic în legătură cu ceea ce ne întrebăm. Oricine nu răspunde decât numai la întrebările lui și nu la întrebările care i se pun, vorbește singur, nu trebuie ascultat decât numai dacă acest lucru a fost cerut de către cel ce trebuie să asculte și s-a făcut o înțelegere pentru asta numai ca scop în sine. Altfel discutăm despre îndoctrinare și nu despre educație. Orice informație necerută este un zgomot și nu o informație. A oferi orice lucru necerut înseamnă a lua și nu a oferi și oricine ia fără să ceară abuzează. E ca și cum ai spune: „Iată îți ofer un pumn!”. Atunci când luăm prin forță, nu ar trebui să ne mirăm dacă și nouă ni se va lua prin forță direct sau indirect. Astfel se ajunge să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere.

Dacă îndopi prin forță cu cunoaștere care nu răspunde la întrebările nimănui, nu faci decât să determini pe oricine să urască cunoașterea. Însă cunoașterea prin îndoctrinare, va fi acceptată, însă numai de cei ce doresc puterea acceptând supunerea, pentru ca mai apoi să se poată răzbuna înjosind pe oricine le este nesupus.

Mecanismul îndoctrinării de obicei este dependent de corupție, în sensul că informația este adevărată sau falsă, utilă sau inutilă, mai importantă sau neimportantă, numai datorită argumentului unor schimburi de servicii și obiecte care nu au absolut nicio legătură cu acea informație și se folosește de idolatrie, adică de o autoritate care nu are drepturi pentru a-și îndeplini îndatoriri ci are drepturi de decide îndatoriri. Un idol are voie, nu să facă ceva anume, ci are voie doar să dea și să nu dea voie la alții numai după cum îi place lui. În prezent tehnologia este fără voință proprie, ea face și execută numai ceea ce i se dă voie să facă și atât. Idolatria și supunerea sunt tehnologia părintească, în care sclavii execută numai ceea ce le dictează stăpânii lor. Cine sunt și cine ești? Reprezint eu adevărul sau reprezint minciuna? Reprezint binele, răul, dreptatea sau nedreptatea? Orice ar spune cel care reprezintă nedreptatea este nedrept și orice ar spune cel ce reprezintă dreptatea este drept. Tot ce spune și ce face cel ce reprezintă binele este bun și tot ce spune și ce face cel ce reprezintă răul este rău. Cine reprezintă minciuna, orice ar spune este minciună și cine reprezintă adevărul, orice ar spune este adevăr. Idolii „reprezintă”, ei sunt „reprezentanții”, aceasta este cică responsabilitatea lor, iar pentru asta ei au nevoie de cât mai multă încredere pentru a câștiga dreptul de a impune o credință apărată prin forță care să devină astfel legea.

Noi ne naștem și venim pe această lume cu foarte multă curiozitate și creativitate în mod natural. Soluția la toate aceste probleme? Îndopăm copiii forțat cu cunoaștere necerută, prin forță și cu amenințare, până când se supun din dorința de a câștiga putere pentru a se apăra și răzbuna mai târziu! Apoi creăm o societate a haosului care va avea nevoie de ordine ce va fi oferită de cei cu putere în schimbul unui preț! Plata prețului va trebui să aibă termeni de livrare exacți și siguri, iar oferta de ordine va fi doar o promisiune fără termeni de livrare!

Pe scurt, educația este o condiționare, a renunțărilor, evitărilor și alegerilor de opțiuni, iar îndoctrinarea este o condiționare a opțiunilor, alegerilor și evitărilor de renunțări. Prin educație trebuie să învățăm să canalizăm energia acolo unde este nevoie de ea, iar prin îndoctrinare doar acumulăm energie până când vom exploda prin conflicte și războaie. Îndoctrinarea se folosește de izolare și abstinență pentru că minciuna cere abstinență, dar educația trebuie să se folosească de curiozitate și experiment, pentru că adevărul cere experiment.

Binele și răul (3)

În prima și a doua parte legat de bine și rău, am explicat că binele este tot ceea ce protejează viața și răul este tot ceea ce amenință viața, iar viața înseamnă mijloace și scopuri în timp ce moartea numai cauze și efecte, iar viața pentru a fi utilă, trebuie să moară la fel ca în cazul prăzii și prădătorului. Dacă viața trebuie să aibă un scop, acel scop este moartea, pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Am vorbit despre nevoile vieții, despre condițiile încrederii care implică nevoile și despre echivalarea în schimburi a vieții cu moartea prin echivalarea valorică pentru schimburi a informațiilor, obiectelor și serviciilor, care înseamnă de fapt corupția în principiu după cum voi prezenta în cele ce urmează.

Binele înseamnă protejarea vieții după cum spuneam, adică satisfacerea nevoilor, iar răul înseamnă amenințarea vieții cu pericole. Despre nevoi am vorbit, deci care ar fi pericolele care amenință viața, mai pe larg, pentru a vorbi despre rău de această dată?

Răul se compune în principal din trei elemente subordonate ca și în cazul nevoilor iar în desenul de mai jos am reprezentat acest lucru după cum urmează:

Agresiunea, sacrificiul și minciuna ar fi după părerea mea principalele categorii de amenințări care pun în pericol viața la nivel de principiu. La început este agresiunea care pune în pericol supraviețuirea, apoi înfruntarea unei agresiuni implică sacrificiul și acest lucru presupune încredere la fel ca și în cazul nevoilor profesionale, iar după toate acestea urmează minciunile legate de confort. Răul înseamnă să fim un pericol unii pentru alții și să avem nevoie de agresiune, sacrificiu și minciună pentru a ne apăra unii de alții. Când urmărim nevoile naturale ne aflăm pe teritoriul binelui, iar când urmărim nevoile de a ne apăra unii de alții, ne aflăm pe teritoriul răului, pentru că este un rău să fim un pericol unii pentru alții.

Agresiunea implică atitudinile de asuprire, egoism și risc în care ne punem unii pe alții. Sacrificiul implică atitudinile de corupție, altruism și compromis în care ne punem unii pe alții. Minciuna implică atitudinile de a nu satisface o cerere de informație folosind omisiunea, iluzia și confuzia.

Asuprirea înseamnă să privăm pe cineva prin forță de mijloacele prin care își asigură supraviețuirea, să vătămăm sau să ucidem, egoismul înseamnă să punem un preț care implică privarea de mijloacele supraviețuirii, vătămare sau moarte, pentru a condiționa o anumită ofertă chiar dacă ne aflăm într-o poziție confortabilă din punct de vedere al nevoilor noastre, iar riscul înseamnă să creăm situații care pot implica nesatisfacerea nevoilor de supraviețuire sau moartea.

Deci agresiunea mai în abstract înseamnă să luăm cu forța, să punem un preț sau să creăm un risc.

Sacrificiul însă este răspunsul nostru de apărare la o agresiune care vine asupra noastră sau de toleranță față de acea agresiune. Sacrificiul reprezintă renunțarea la niște scopuri mai puțin importante atunci când ne aflăm în situația de a avea de ales între scopuri diferite ca importanță. Atunci când avem de îndurat, de plătit sau de riscat, este rău.

Sacrificiul se compune în principal din altruism, compromis și corupție. Dacă îndurăm asuprirea suntem altruiști, dacă plătim prețul facem compromis, iar pentru ca să nu îndurăm asuprirea și nici să facem compromis plătind prețul, noi alegem să devenim corupți.

Mulți consideră că ar trebui să fim altruiști și să îndurăm, că așa ar fi mai moral. Alții consideră că echitabil ar fi să se plătească prețul. Însă îndurarea sau prețul nu elimină cauza problemei. Iar pentru ca să nu îndurăm și nici să plătim prețul și totuși nici să eliminăm cauza problemei, mai rămâne corupția. Pentru că problema este satisfacerea nevoilor despre care am vorbit, nu îndurarea sau prețul.

În principiu corupția reprezintă confuzia binelui și răului ca rezultat al schimburilor în relațiile interumane, cu binele și răul ca rezultat al interacțiunii directe dintre om și natură. Corupția se manifestă de obicei prin compararea de lucruri din categorii foarte diferite care servesc unor scopuri foarte diferite. Lucrurile pot fi mai bune sau mai rele, numai comparându-le numai cu lucruri din categoria lor și prin care se urmăresc scopuri identice. Principalele categorii de lucruri după părerea mea sunt:

1. Obiectele (orice lucruri lipsite de viață care se pot înstrăina)
2. Informațiile (orice manifestări a reprezentărilor cu scopul comunicării)
3. Serviciile (munca sau orice activitate umană desfășurată în condițiile unui angajament de schimb)

Când informațiile, obiectele și serviciile sunt una prin echivalare valorică în schimburi, discutăm despre corupția de principiu. Asta înseamnă ca informațiile să fie adevărate, false, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau serviciile oferite la schimb. Obiectele sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu informațiile sau serviciile oferite la schimb. Serviciile sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau informațiile care se dau la schimb. Informațiile nu sunt adevărate, false bune sau rele în comparație cu niște informații, ci argumentul constă din foloase materiale sau prin oferirea de servicii. La fel și cu serviciile sau faptele. Faptele sunt bune sau rele nu în comparație cu niște fapte ci în urma unui schimb de obiecte și informații. Iar informațiile nu se compară cu informații pentru a fi mai bune sau mai rele, pentru că există schimburi de obiecte și servicii în urma cărora se decide dacă informațiile sunt bune, rele, adevărate sau false. Aceasta este corupția în principiu despre care voi vorbi într-un viitor post în care voi încerca să prezint principiile unui mecanism de sistem economic la care eu m-am gândit și prin care cred că se poate realiza dezideratul unei separări a competițiilor muncii, proprietăților și informațiilor.

Însă cum am putea oare să fim corupți și să fim și buni în același timp? Evident prin minciună. Cu ajutorul minciunii noi căutăm să ne inducem falsă o stare de confort psihic unii altora sau nouă înșine. Te uiți la TV și vezi fie politicieni îmbrăcați frumos care zâmbesc, dar și oameni supărați pe viață care se agită și se uită urât pentru ca să crezi că are cine să îți poarte de grijă și deci te poți culca liniștit. Realitatea însă este alta, problemele care sunt „dezbătute” sunt probleme în care nu te poți băga. „Problemele” aparțin numai acelora care pot răsplăti și pedepsi, adică a acelora care dețin puterea, iar în schimbul „rezolvării” acelor „probleme” se cere un preț de la fiecare dintre cei care nu au voie să se bage în acele „probleme”, iar dacă nu ar mai fi „probleme” ar însemna să nu mai fie nevoie de „soluții” în schimbul cărora să se ceară un preț. Adevărul crud este că a răsplăti o soluție înseamnă a răsplăti o problemă. De ce oare ar trebui răsplătite problemele? Nu știu. Cum putem avea încredere într-o lume în care binele și răul depind de răsplată și pedeapsă și că „problemele” nu sunt create artificial prin „a face rău”? Dacă binele, răul, încrederea și neîncrederea depind de răsplată și pedeapsă, nu vom avea oare nevoie de cât mai multă posibilitate de răsplată și pedeapsă pentru a ne apăra de cei care pot răsplăti și pedepsi? Nu vom avea nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere? Pentru asta avem nevoie de minciună, pentru a ne culca liniștiți.

Minciuna înseamnă orice nesatisfacere a unei cereri de informație. A nu oferi o informație când o deținem și ea este cerută prin întrebări înseamnă omisiune. A oferi o informație cerută afirmând că există ceva ce nu există sau că nu există ceva ce există, înseamnă iluzie. A oferi o informație afirmând că un anumit lucru este de fapt altceva când acest lucru nu este adevărat, înseamnă confuzie. Minciuna poate fi intenționată sau neintenționată, noi putem minți fără să ne dăm seama, fiind sinceri, sau putem minți planificând inducerea în eroare.

Omisiunea este pentru stăpânirea sau incapacitatea de reproducere și de obicei vine prin experți sau necunoscători, iluzia este pentru incapacitatea de a alege sau pentru stăpânirea alegerilor și vine prin oamenii sinceri sau care se pricep să joace teatru, iar confuzia este pentru incapacitatea de a dovedi sau stăpânirea dovezilor și ea vine prin obiceiuri și ritualuri simbolice.

Omisiunea, iluzia și confuzia sunt un singur lucru la fel ca și Sf. treime de exemplu, pentru că reprezintă o nesatisfacere a unei cereri de informație. În întuneric toate sunt una și una sunt toate, în întuneric totul este nimicul și nimicul este totul în uniune. În întuneric orice poate fi absolut orice, pe când la lumină putem vedea deslușit deosebirile și caracteristicile la ce detaliu vrem noi. Binele și răul sunt una în întuneric. Prin credință adevărul și minciuna sunt una, crezută poate fi și minciuna, dar și adevărul. În Biblie cunoașterea binelui și răului sunt păcatul originar. Cunoașterea prin experiment înseamnă căderea în păcat. Cunoașterea trebuie să vină numai prin credința în cuvântul celui ce poate răsplăti și pedepsi. Cine crede și împlinește credința se va duce în rai, iar cine nu crede, se va duce în iad. Confruntarea trebuie să fie numai la judecata din urmă care numai Dumnezeu știe când va fi, pentru că altfel trebuie să îl iei pe Dumnezeu din cer dacă poți. Competiția înseamnă închinare la idoli, iar termenii de livrare pentru promisiunile credinței nimeni nu-i cunoaște, nici îngerii și nici Fiul, ci numai Tatăl. Credința trebuie să țină numai de răsplată și pedeapsă, nu de confruntare, competiție și precizia termenilor de livrare. Cam asta ar fi pe scurt și cu încrederea în minciuna din vârful piramidei răului.

Numai că dacă se împlinesc nenorocirile proorocite, atunci este adevăr! Cum putem să nu avem încredere în adevăr! Pământul va arde cu tot ce este pe el, dacă se întâmplă, iată adevărul! Întâi vor venii hristoșii mincinoși la rând, iar ultimul care reușește să se facă crezut este cel adevărat! Dacă se întâmplă, iată adevărul! Au murit cei 20000 de prunci pentru ca Hristos să plece exact în Egipt de unde a început totul? Iată adevărul! Cum oare de s-au înțeles acei trei magii așa de bine cu Dumnezeu în legătură cu Egiptul? Eu nu mă pricep la magie. Însă crucea este un exemplu de urmat dacă ne dorim sclavie și asta este tot ce contează. Nu trebuie nici să ne facem probleme în legătură cu sclavia și războaiele, pentru că există sufletul care iese din noi după ce murim și se va duce în rai dacă suferim și murim pentru ceea ce ni se cere să suferim și să murim. Trebuie doar să credem și să ne controlăm mintea. Pornirea, oprirea, dirijarea și verificarea minții este esențială pentru credință. Controlând controlul vom pierde controlul și astfel vom avea nevoie de controlul altora care sunt fericiți să ni-l ofere dacă le plătim prețul lor mai mult sau mai puțin obligatoriu.

Răutatea lucrează prin ură și frică. Urăști pe cine nu îți știe de frică și îți este frică de cine te urăște. La oricine se găsește frica și ura este spre rușinea lui. Frica și groaza este miza răutății. Oricine nu se îngrozește la comanda cuiva trebuie urât de tot ceea ce există. Răutatea este oriunde binele înseamnă să urăști la comanda cuiva pe cei ce nu se îngrozesc la comanda cuiva. La oricine se găsește această atitudine este spre rușinea lui. El va sfârși pândit și atacat de cine nu se așteaptă, pe la spate, prin surprindere, pe neașteptate și fără nicio ezitare. Cei răi sunt toți cei ce au încredere în ură și frică, de aceea sfârșitul lor va veni de acolo de unde ei sunt iubiți. Corupția sfârșește prin trădare și trădarea sfârșește prin corupție. Cei răi iubesc și sunt iubiți de cei ce se lasă corupți de răsplata și pedeapsa lor, iar ei se tem cel mai mult de trădarea acelora care îi iubesc. Știința lor este sacrificiul proștilor, dreptatea lor este aruncarea vinovăției pe cei ce nu se tem de ei și iubirea lor este corupția cu răsplată și pedeapsă pentru a câștiga cât mai multă putere de a răsplăti și pedepsi pe oricine, pe spinarea proștilor, ascunzându-se în spatele nebunilor care se mândresc lăudându-le pentru câștig escrocheriile, cu sinceritate și nevinovăție, în numele științei, cunoașterii, înțelepciunii și moralei.

Prin prostie se descoperă răutatea și prin răutate se descoperă prostia. Trebuie pândit când să o faci pe prostul pentru a descoperi răutatea și când să o faci pe răul pentru a descoperi prostia. Cei răi devin proști când te prefaci că ești prost și cei proști devin răi când te prefaci că ești rău. Prostia prostește răutatea spre rușinea răutății și răutatea înrăiește prostia spre rușinea prostiei. Prostia este credința în măștile, poeziile și dansurile escrocilor, de dragul cărora proștii își sacrifică viața pentru poveștile de care se minunează nebunii cu mândrie în numele cunoașterii, iar răutatea este înșelarea și răzbunarea pe care o plănuiesc escrocii împotriva altor escroci, pe spinarea proștilor și ascunzându-se în spatele nevinovăției nebunilor care laudă escrocheriile pe muzica sincerității. Oricine poartă o mască în care oamenii cred, acela este o țintă a corupției și șantajului pe care se clădesc mafiile. Încrederea transformă pe oricine în țintă a corupției și șantajului. Toți oamenii poartă măști prin care să devină reprezentanți ai dorințelor altora pentru a cere lucruri reale cu termeni de livrare exacți în timp și spațiu și a oferi în schimb lucruri fără termeni de livrare, cu termeni de livrare nesiguri sau modificabili. Dacă se întâmplă răul important este pe cine cade vina, iar dacă se întâmplă binele important este cine va plăti prețul. Pentru că nu există bine și rău ci numai reprezentanți ai binelui și răului pentru că fără asta nu ar mai avea cum să fie conflicte de persoană. Pentru că cine sunt și cine ești este realitatea și nu ceea ce se întâmplă. Pentru că nu contează realitatea, contează numai cine reprezintă realitatea. Pentru asta avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, pentru ca cei slabi să aibă nevoie de cât mai multă apărare de la cei puternici în schimbul unui preț cât mai mare. Pentru asta, dacă un rău prin care se poate câștiga putere poate fi făcut, atunci el se va face, iar dacă nu poate fi făcut, nu se va face. Însă dacă se face totuși un rău sau chiar un bine, deși prin asta nu se câștigă putere, sau chiar se pierde putere, atunci ori este o răzbunare, ori este o inducere în eroare, ori este o prostie. Numai astfel putem concepe încrederea într-o lume rea. Deschidem ochii numai la ceea ce se poate și nu se poate, pentru că tot ceea ce se vrea și nu se vrea este numai pentru acoperirea ochilor. Aceasta este arta necredinței. Necredința în măștile reprezentaților binelui și răului. Pentru asta, cei ce se laudă cu adevărul trebuiesc încercați prin minciuni, dar cei ce se laudă cu înșelarea sunt niște lași. Înșelarea este numai pentru cei ce se laudă cu adevărul pentru ca să se impună prin asuprire. Asuprirea este cauza minciunii, iar vinovăția pentru toate minciunile și înșelările, aparține numai celor ce asupresc. Ei trebuiesc înșelați, pentru a fi pândiți și atacați pe la spate când nu se așteaptă, cu toată ferocitatea, în punctul lor slab. De aceea este bine să fim iertători și prietenoși cu cei răi, încercând pe cât posibil să îi îmblânzim, dar fără să atragem atenția cu o blândețe exagerată care să ducă la bănuieli. Momeala împotriva celor răi este încrederea și momeala împotriva celor buni este mila, dar mila este o faptă rea, pentru că binefacerea nu se face oferind peștele, ci numai oferind undița, barca și balta cu pește.

Ne dați și nu ne luați! Ne luați și nu ne dați! Milă!!! Dar unde este producția? Aici este prostia! La cine este pomul care rodește roadele pentru lauda milei? Foarte simplu, în minuni! În știința rugăciunilor milei datului și luatului de minuni! Ce atâta știință dacă este Dumnezeu care își face milă cu minunile? Dacă vine apocalipsa cu toate nenorocirile, iată adevărul! Cum să nu avem încredere în adevăr? Dacă se întâmplă răul, important este cine este vinovat sau nevinovat și care este pedeapsa, iar dacă se întâmplă binele important este care e prețul și cine plătește prețul și cui! Asta e toată știința! Rugăciunea, mila, iertarea și minunea, sunt atotștiința Lui Dumnezeu! Trebuie să credem, pentru că proorocirile cu nenorociri sunt adevărate și unde este adevăr, trebuie să avem încredere în adevăr! Numai astfel primim milă fiind iertați de urgiile războiului sfânt! Aceasta cică e știința creației universului prin cuvânt, pentru că prin cuvânt se creează existența în loc să fie numită existența! Comanzi și se face! Dacă nu se face atunci este păcat, iar plata păcatului este moartea! Nu este și asta o știință? La ce ar trebui mai mult de atât? Asta este atotștiința și atotputernicia creației universului și gata! Nu este mai convenabil așa? De asta contează doar cine sunt și cine ești! Cine sunt și cine ești? Este măreția prin înjosire care se vede în toate religiile! Dumnezeu este mare prin înjosirea oamenilor, atotputernic prin slăbiciunea oamenilor și atotștiutor prin neștiința oamenilor! Nu contează ce există, contează ce se arată! Nu contează ce se întâmplă, contează ce se crede! Nu contează ce se face, contează ce se povestește! Asta este știința creerii lumii datului prin milă și luatului prin război! De belșug se ocupă sclavii și de sclavi se ocupă stăpânii. Aceasta este știința păcii. Dar ce să fie cu sclavii înlocuiți de tehnologie? Armatele se înlocuiesc și ele cu mașini! Folosim mașinile să distrugem mașinile până când avem iar nevoie de sclavi, iar vinovat pentru toate este diavolul! Ne întoarcem cu credință la Dumnezeu care are adevărul nenorocirilor de care este vinovat diavolul și așteptăm mântuirea minunilor milei care se va da când va vrea Dumnezeu.

Binele și răul (2)

În prima parte dedicată binelui și răului am definit viața și moartea și am vorbit foarte pe scurt despre nevoi. De această dată am să intru ceva mai în detaliu legat de problema nevoilor. Pentru a înțelege mai bine cum este cu nevoile am reprezentat în desenul de mai jos într-un triunghi un fel de piramidă a nevoilor pentru a sublinia faptul că nevoile de confort sunt subordonate nevoilor profesionale și nevoile profesionale sunt subordonate nevoilor de supraviețuire.

piramida nevoilor

Nevoile de supraviețuire mai complexe sunt în general o problemă a doctorilor, nevoile profesionale sunt o problemă a specialiștilor în general, iar nevoile de confort sunt o problemă care reprezintă obiectul științei economice.

Nevoile de supraviețuire se referă la condițiile stării de sănătate fizică și mentală. Sănătatea fizică se referă la o stare de echilibru a funcționării optime a organismului și fără suferință, iar sănătatea mentală se referă capacitatea de percepere a realității, memorare și de conștientizare și asumare a consecințelor în spiritul protejării vieții proprii și al semenilor.

Nevoile profesionale implică specializare și deci delicata problemă a încrederii. Nevoile profesionale se referă la tot ce implică satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod indirect. Ceea ce implică nevoile profesionale este total inutil în mod direct pentru satisfacerea nevoilor de supraviețuire sau confort. Utilajele, materialele de producție, piesele de schimb pentru utilaje și aparate, diferite substanțe precum și activitățile umane care implică utilizarea acestora, se referă la nevoile profesionale.

Educația specializată, industria și diferite instituții, implică aceste nevoi profesionale care în civilizația umană sunt organizate prin diviziunea în specializări. Fără această diviziune în specializări indivizii ar trebui să fie atotcunoscători. Sursa primară a cunoașterii este experimentul, numai că prin ceea ce noi numim încredere devine posibilă cunoașterea prin învățare și tot prin această încredere devine posibilă separarea priceperii în specializări. Încrederea este deci esențială pentru cunoașterea prin învățare și separarea priceperii în specializări.

Însă cum să putem avea încredere în cineva pentru ca să nu mai fim nevoiți să depindem de atotștiință și experiment? Răspunsul pe care îl dau eu la această întrebare este următorul:

1. Confruntarea tuturor părților care se contrazic
2. Competiția între toate părțile care vor să facă un lucru cât mai eficient
3. Termeni de livrare exacți și siguri în toate schimburile

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare și cel mai rău om este omul cel mai darnic care fuge de competiție, iar lucrurile care nu au un loc exact și sigur într-un timp exact și sigur, sunt lucruri care există doar în mintea noastră și nu în realitate.

În creștinism însă, Dumnezeu este în cer și te așteaptă la confruntare la urmă după moarte, nu înainte cum spun eu că ar fi bine, iar asta va fi numai când vrea Dumnezeu și numai Dumnezeu știe când va fi. În creștinism competiția înseamnă închinare la idoli, cât despre termenii de livrare este doar discriminare și inechitate. Raiul îi așteaptă pe credincioși și iadul îi așteaptă pe necredincioși la judecata care va fi numai când vrea Dumnezeu și când știe Dumnezeu. Credința în creștinism nu se sprijină pe condițiile enunțate și susținute de mine ci se sprijină pe pedeapsă și răsplată.

Adevărul este un rezultat al confruntării, calitatea este un rezultat al competiției și siguranța este un rezultat al preciziei termenilor de livrare. Creștinismul însă este un cult al dependenței de putere pentru o societate a dependenței de putere. Dependență de putere înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, iar putere înseamnă să poți pedepsi și răsplăti cât mai mult pe câți mai mulți. Într-o societate a dependenței de putere nevoile oamenilor constau în a se putea apăra unii de alții pentru că ei sunt un pericol unii pentru alții. În dependența de putere posibilitatea de apărare este un pericol și pericolul cere posibilitate de apărare, pericolul este totuna cu apărarea. Astfel e nevoie de cât mai multă pedeapsă și răsplată împotriva pedepsei și răsplății la nesfârșit. Dacă poți pedepsi și răsplătii ai încrederea oamenilor și faptele oamenilor la picioare. Evident că așa ceva ar trebui să însemne corupție, doar că datorită propagandei agresive a bisericii cu sprijinul statului și bogaților, prin ritualurile de umilință și prin sfânta tradiție a poveștilor sincere, prin monumente, artă, cântece și poezii de mărire, acest lucru e acum o mândrie în societatea noastră.

Nevoile de confort însă reprezintă după cum spuneam limita cantitativă și calitativă până la care cantitatea și calitatea devin inutile, devin risipă. Nevoile de confort sunt un rezultat al satisfacerii nevoilor profesionale, iar satisfacerea lor depinde aplicarea cât mai eficientă în politici a unor principii care țin de domeniul economiei. Prin economie înțelegem de obicei disciplina care se ocupă cu studiul exploatării cât mai eficiente a resurselor în sectoarele producției, distribuției și consumului pentru o satisfacere cât mai eficientă a nevoilor oamenilor și mediului. S-a scris foarte mult în domeniul economiei, iar disciplina economiei ocupă un loc de frunte în educația instituționalizată și autodidactă.

Aspectul care mă preocupă pe mine legat de problema economică, pentru că este pe cât de esențial și important, pe atât de neglijat, este particularitatea a trei categorii de lucruri care fac obiectul schimburilor prin echivalare valorică. Este vorba despre:

1. Informații
2. obiecte
3. servicii

Informațiile, obiectele și serviciile sunt sporturi diferite! Timpul și spațiul necesar informațiilor, obiectelor și serviciilor sunt probleme mult prea diferite! În prezent există tehnologia informației care rezolvă cu brio problema multiplicării informației. Deci multiplicarea informației nu mai este o problemă. Însă informația este creată prin servicii, prin efort uman, prin muncă umană. Orice activitate umană desfășurată sub presiunea timpului înseamnă muncă și orice activitate umană desfășurată sub presiunea unui angajament înseamnă oferirea unui serviciu. Obiectele reprezintă denumirea generică aleasă de mine pentru proprietățile materiale care pot face obiectul schimbului între oameni.

Însă acum e acum. Oare este bine sau rău să echivalăm valoric în relațiile de schimb efortul uman cu obiecte și informații? Asta nu înseamnă ca omul să fie în competiție cu obiecte și informații în realizarea de schimburi? Este bine ca obiectele și informațiile să se ia la întrecere cu oamenii, iar dacă oamenii nu câștigă întrecerea, atunci informațiile sau obiectele să câștige iar oamenii să piardă?

Informațiile, obiectele și oamenii ar trebui să „se întreacă” separat pentru relațiile de schimb. Informațiile trebuie să fie mai bune sau mai rele în comparație cu informații, obiectele trebuie să se compare cu obiecte pentru a fi mai bune sau mai rele, iar faptele oamenilor trebuie comparate numai cu faptele oamenilor pentru a fi mai bune sau mai rele. Valoarea este întotdeauna un rezultat al competițiilor, un rezultat al comparațiilor. Dacă utilitatea efortului uman este echivalat valoric cu utilitatea unor obiecte sau utilitatea unor informații, atunci omul are valoarea unor obiecte sau a unor informații. Acest lucru este un lucru rău pentru că înseamnă să echivalăm valoric viața cu moartea în schimburi.

Când valoarea în schimburi substituie valoarea utilității, discutăm despre ceea ce eu numesc ca fiind corupția de principiu. Corupția înseamnă de fapt o confuzie între a arăta realitatea și a percepe realitatea. Ceea ce este arătat, este un lucru dat și primit, nu un lucru văzut sau perceput! E o confuzie între a simți și a crede! Încrederea este o corupție de fapt, este o rezolvare a unor probleme prin intermediul schimburilor și nu prin intermediul științei, dar încrederea nu este o rezolvare a problemelor așa cum pare! Încrederea este o fugă de probleme! O evitare a problemelor! Problemele nu se rezolvă prin evitarea lor niciodată! Moartea prin definiție este o lipsă a problemelor! Trebuie să conștientizăm, că de fiecare dată când apelăm la „rezolvarea” problemelor prin încrederea schimburilor, noi evităm și fugim de probleme!

Și acum, care ar fi urmarea directă, dacă de exemplu acum în societatea noastră, nimeni nu ar mai face nimic și toată lumea ar aștepta totul de la încrederea schimburilor? Nu se construiește nimic, totul se rezolvă prin schimburi și avem încredere că ni se dă. Cu siguranță că va trebui să ne rugăm cu credință la niște dumnezei ca să facă minuni! Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! Evident, acesta este punctul final, în cel mai bun caz! Climatul însă, inevitabil trebuie să fie unul de războaie, pentru că datul și luatul, este singura „știință” a rezolvării problemelor! Când datul și luatul este singura „știință”, noi vom avea nevoie de cât mai multă PUTERE pentru a PUTEA lua și păstra în SIGURANȚĂ ceea ce dobândim! Vom avea NEVOIE să ACUMULĂM CÂT MAI MULT din tot ce poate fi UTIL! Astfel se creează și se impune o altă confuzie și anume confuzia dintre și anume confuzia dintre UTILITATE și NEVOIE. Dacă schimbul este singura „știință” de a face totul, noi avem NEVOIE de a controla schimbul și nu de a satisface nevoile!

Nevoile naturale ale omului sunt limitate cantitativ în spațiu și timp. Însă corupția, care este o confuzie schimb și știință, între încredere și cunoaștere, între utilitate și nevoie, va afecta inevitabil percepția noastră în legătură cu cantitatea în care avem nevoie de ceea ce este util, din cauza problemei SIGURANȚEI despre care spuneam. Devenim astfel un pericol unii pentru alții și de asta avem nevoie de siguranță sau mântuire, cum vreți să-i spunem. Corupția cauzează această nevoie de siguranță, iar apoi vom căuta tot prin corupție siguranța într-un exces de acumulare care nu va face decât să polarizeze lumea din ce în ce mai mult în bogați și săraci. Corupția înseamnă încredere și cu cât este mai mare nevoia de încredere cu atât este mai mare neîncrederea. Cei care nu au încrederea au nevoie de încredere, iar cei ce au încredere, nu mai au nevoie de încredere! Discutăm de fapt despre o dependență de încredere care se escaladează! Schimburile au nevoie de încredere, dar schimburile sunt o evitare a problemelor și nu o rezolvare a problemelor. Fie că sunt schimburi materiale sau schimburi de servicii sau informații, schimburile sunt evitare de probleme! Când nu poți sau nu vrei să rezolvi o problemă, apelezi la încrederea unui schimb! Prin schimburi se dă și se arată, se ia și se ascunde! Ceea ce ni se arată, trebuie să credem, iar ceea ce vedem, trebuie să știm! În întuneric și în rătăcire avem nevoie să ni se arate, dar în lumină vedem și astfel știm fără să mai avem nevoie să ni se arate!

Prin urmare, dacă nu înțelegem nevoile cu limitele lor, vom deveni agresivi, iar cineva agresiv, de obicei devine mai bun prin corupție, prin sacrificii, iar pentru a acoperi asta, avem nevoie de minciună. Pentru a ataca agresivitatea, nu este suficient rezolvarea problemei minciunii, ci și rezolvarea problemei corupției care cauzează nevoia de minciună. Agresivitatea lăsată singură, fără sacrificii și fără minciună, foarte greu se mai poate escalada.

Va urma…

Binele și răul (1)

Răul este începutul și sfârșitul binelui, iar binele este începutul și sfârșitul răului. Orice bine care are un început și un sfârșit este dependent de rău la fel cum este și cu nașterea și moartea. Înșelăciunea este dependentă de promisiuni frumoase, de zâmbete frumoase, de o momeală frumoasă, iar sfârșitul înșelăciunii este dreptatea prin despăgubirea dreptății.

Răul este orice cale care duce către moarte și binele este orice cale care duce către viață. Viața reprezintă capacitatea unui lucru de a se condiționa de viitor prin mijloace și scopuri la fel cum lucrurile fără viață se condiționează de trecut prin cauze și efecte. Idealul vieții este să existe cât mai multe ființe care să poată controla cât mai multe scopuri pe o perioadă cât mai îndelungată de timp. Cu cât o ființă poate realiza mai multe scopuri cu atât este mai evoluată. Viața este un control al viitorului și o condiționare a trecutului și prezentului de viitor prin mijloace și scopuri.

În relațiile dintre noi răul înseamnă să ne pune viața în pericol unii altora și să avem nevoie de cât mai multă putere doar pentru a ne apăra unii de alții. Răul în relațiile dintre noi înseamnă să fim un pericol unii pentru alții, astfel să avem nevoie să ne apărăm unii de alții, iar cu cât ne putem apăra mai mult unii de alții, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și tot așa.

Binele reprezintă în relațiile dintre oameni colaborarea cât mai eficientă pentru a folosi natura în folosul vieții. A folosi natura în folosul vieții implică nevoile noastre care pot fi de trei feluri și anume:

1. Nevoi de supraviețuire;
2. Nevoi de confort și
3. Nevoi profesionale.

Prin nevoi de supraviețuire înțeleg minimum necesar de supraviețuire, prin nevoi de confort înțeleg limita până unde dacă am avea mai mult am avea degeaba mai mult, iar prin nevoi profesionale înțeleg totalitatea lucrurilor care sunt utile vieții numai în mod indirect, iar în mod direct sunt inutile pentru supraviețuire sau confort.

Nevoile profesionale implică specializarea, iar specializarea implică încrederea și deci religia. Fără încredere noi ar trebui să fim atotștiutori și atotpricepuți. Încrederea mai implică și cunoașterea prin învățare. Fără încredere suntem dependenți total de experiment pentru a cunoaște. Încrederea este ca un buton pe care apăsăm cu speranța că se va întâmpla ceea ce ne dorim dar noi nu înțelegem procesul prin care se întâmplă ceea ce sperăm. Dacă am înțelege procesul am avea știința, însă dacă apăsăm pe buton fără să cunoaștem și să înțelegem procesul, atunci folosim religia, folosim încrederea sau credința. „Dumnezeu” se vrea a fi în esență un astfel de buton, doar că e o propagandă la încredere doar de dragul încrederii. Oricum, nevoile profesionale implică diviziunea muncii în specializări,iar această diviziune în mai multe specializări trebuie să formeze un întreg prin încredere. Încredere înseamnă să ne bazăm pe faptul că vom primi ceea ce am cerut, dar acest lucru nu este suficient pentru că termenii de livrare exacți ai obiectului în timp și spațiu sunt un aspect esențial. Cum ar fi să te duci la un magazin și să plătești pentru ca să cumperi o hârtie igienică, iar vânzătorul să îți spună că nu știu nici îngerii și nici Fiul când vei primi hârtia igienică ci numai Tatăl? Dacă ai o problemă cu asta, du-te în cer la Tatăl dacă poți și discută! Esențial pentru orice încredere nu este doar combaterea iluzionismului ci și combaterea problemelor cu termenii de livrare. Însă termenii se livrare implică și satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod esențial! Este exact ca și cu trenul care există numai în locul exact și la timpul exact. Altfel trenul nu mai există decât doar în mintea noastră, iar dacă spunem lucruri care există numai în mintea noastră și care nu există în realitate, atunci mințim și suntem mincinoși. În mintea noastră suntem liberi să alegem timpul și spațiul pentru existența lucrurilor, iar în realitate timpul și spațiul este întotdeauna același pentru toată lumea.

Alt aspect al binelui și răului, al vieții și morții este că în principiu nimic cu viață nu poate util vieții fără ca să moară, rar dacă viața are un scop, acel scop sigur este moartea pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Este exact ca și cu o găină care pentru ca să fie utilă ea trebuie omorâtă pentru a fi gătită. Exact ca și cu pământul sau tehnologia care este util totuși nu are viață. Are pământul sau tehnologia intenții de viitor ca să putem spune că au viață? Pământul este de fapt o tehnologie, de fapt tehnologia este noul pământ, dar tehnologia și pământul nu au intenții pentru sine, ele sunt altruiste până la cruce. Morții din groapă sunt așa de altruiști încât se dau pe sine viermilor și pământului pentru ca putrezind să devină hrană pentru iarbă. În principiu numai moartea poate fi utilă vieții, iar viața nu poate fi utilă decât numai dacă moare prin altruism. La fel cum prada este utilă prădătorului numai prin vânătoare.

Va urma…

Puțină alfabetizare

Acest blog este dedicat ăn principal problemelor social-umane, adică problemelor relațiilor interumane văzute din mai multe perspective cum ar fi: psihologia, politica, economia, religia, familia, etc.. Pentru a aborda acest gen de probleme într-un mod neinterpretabil și pentru a putea formula observații, idei și critici clare cu argumente cât mai neinterpretabile, aș vrea să clarific pentru început unele din principalele noțiuni de care ne lovim de obicei abordând acest gen de subiecte.

Ce este încrederea și cum se manifestă?

Încrederea poate fi privită din mai multe puncte de vedere, dar în esență, încrederea trebuie să o aibă cel care încredințează ceva cuiva pentru a renunța la o sarcină sau pentru a scăpa de ea. Dacă nu încredințăm nimic, nu avem ce încredere să avem. Ceea ce putem încredința investind încredere trebuie să fie evident libertatea sau dreptul de a face ceva anume și control unui curs de evenimente anume.

Despre libertate

Libertatea se referă la posibilități de opțiuni, iar opțiunile sunt de trei feluri și anume:

1. Alegeri
2. Evitări
3. Renunțări

Alegerea reprezintă excluderea mai multor opțiuni în favoarea uneia, evitarea se referă la orice lucru care poate împiedica controlul unei alegeri, iar renunțarea reprezintă abandonul controlului.

Ce înseamnă controlul?

Întâi este libertatea cu opțiunile, apoi alegerea, apoi evitarea și abia la urmă putem discuta despre control. La ce ar folosi să alegem o mașină pe care să nu o putem controla? Evident la nimic. Libertatea înseamnă opțiunile noastre, dar dacă opțiunile noastre sunt incontrolabile atunci ele nu folosesc la nimic, iar noi renunțăm la ele sau căutăm să le evităm.

Controlul înseamnă patru lucruri și anume:

1. Pornire;
2. Oprire;
3. Dirijare;
4.Verificare.

Despre relațiile interumane și apariția valorilor sociale

Nu întotdeauna încredințăm toată libertatea sau tot controlul, dar încrederea implică întotdeauna încredințarea unei libertăți și a unui control prin ceea ce noi numim „DREPTURI”.

Nu întotdeauna încredințarea de drepturi se face prin încredere, ci se poate revendica pur și simplu abuziv sau cu forța, se poate face și în urma unei situații disperate sau de urgență în care nu avem de ales, etc.. Atunci când am încredințat drepturi fără încredere, singurul lucru care ne mai rămâne este speranța.

Însă pentru că încrederea implică o încredințare sau chiar o încredințare potențială a unor drepturi, încrederea implică relația interumană și deci schimbul.

Schimburile sau relațiile pot fi de trei feluri și anume:

1. relații motivate prin nevoi;
2. relații motivate prin merit;
3. relații motivate prin forță.

În sistemul de valori al societății noastre, pe primul loc este forța, pe al doilea este meritul și pe al treilea este satisfacerea nevoilor. Așa stau lucrurile dacă vrem să fim realiști și acesta este motivul pentru care încrederea este foarte dificil de câștigat și de obținut. Încrederea de cele mai multe ori este inexistentă, ea confundându-se cu o speranță.

Însă încrederea mai are și alte două aspecte și anume că ea se poate refiri fie la buna credință, sau fie la abilități. Fie la ceea ce vrem, sau fie la ceea ce putem. A avea încredere în capacitatea cuiva înseamnă și „a avea bază” în cineva. Aceste două aspecte legat de încredere sunt foarte importante pentru că nu tot ceea ce se poate se și vrea, și nu tot ceea ce se vrea se și poate.

Alt aspect foarte important al încrederii se referă la faptul că schimburile relaționale pot implica trei categorii fundamentale de lucruri și anume:

1. Informații;
2. Obiecte;
3. Servicii.

Deosebirea între informație, obiecte și servicii ( sau muncă să-i spunem), este că informația are ca singură destinație relevantă mintea noastră, iar în minte noi suntem liberi să alegem timpul și spațiul existenței oricăror lucruri după cum ne place. Obiectele au nevoie de un timp și un spațiu exact pentru ca să poată exista, iar proprietățile obiectelor sunt independente de decizia umană chiar dacă utilitatea lor depinde de alegerea noastră. Serviciile sau munca să-i spunem, depind de alegerea umană ca existență și utilitate iar ele au nevoie de asemeni de un timp și un spațiu exact pentru a se putea desfășura. Acest aspect este foarte important pentru că orice discuție serioasă despre obiecte și fapte, despre care spunem că există, au existat sau vor exista, trebuie să fie o discuție în care să se specifice exact locul și timpul. Diferența dintre realitate și imaginație este exactitatea spațiului și timpului. Orice lucru care nu există într-un timp exact și un loc exact este un lucru imaginar și nu un lucru real. Informațiile însă pot fi informații adevărate sau false, dar care să se refere fie la lucruri presupuse sau imaginare, fie la lucruri reale.

Despre viață și rolul încrederii și neîncrederii în viață

Viața reprezintă în esență proprietatea lucrurilor de a se putea condiționa de viitor prin scopuri la fel cum obiectele lipsite de viață se condiționează de trecut prin cauzalitate. Scopurile și mijloacele sunt pentru viață ceea ce cauzele și efectele sunt pentru obiectele fără viață. Cu cât o ființă poate controla mai multe mijloace și scopuri cu atât ea este mai evoluată.

Însă oamenii se pot ajuta unii pe alții prin diviziunea muncii în specializări, iar prin asta ei pot controla mult mai multe scopuri și mijloace decât separați. De aici vine și nevoia de încredere. Scopul oricărei încrederi după cum spuneam, este încredințarea unor drepturi, dar imediat ce am încredințat acele drepturi, noi am pierdut libertate și control, pentru că drepturile sunt date celui căruia i s-a încredințat. Prin încredere însă, dacă ea există cu adevărat, noi putem spune că nu am pierdut acele drepturi și acel control, deși acele drepturi sunt date prin încredințare.

Atunci când lipsește „buna credință”, dar putem „avea bază” unii în alții, noi vom așeza meritul pe primul loc în sistemul de valori. Meritul este în esență o competiție pentru preț. Noi spunem că „merităm”, dacă plătim prețul. Însă dacă nu putem plăti prețul, atunci nu merităm și deci dorințele și nevoile oricui „nu merită” devin irelevante. Prin urmare, lipsa „bunei voințe” aduce cu sine obligația de a plăti un preț, iar obligația de a plăti un preț implică nevoia de „obligație” sau de „forță”. Noi ne obligăm unii pe alții prin ceea ce numim „forță”.

Însă atunci când se accentuează un conflict între prețuri și nevoi, pe primul loc în sistemul de valori al societății va fi forța sau violența. Fără forță nu putem obliga la plata prețului și fără plata prețului ne simțim viața amenințată pentru că fără să punem un preț nu ne putem satisface nevoile și deci nu putem supraviețui.

Dar cum să putem avea încredere în cineva care se depărtează de nevoile naturale și se concentrează numai pe forța cât mai multă de care dorește să dispună pentru a putea impune un preț cât mai mare prin care să poată dispune de cât mai multă forță pentru a se apăra de cei ca el? Cum putem avea încredere în cei care vor cât mai multă putere pentru a se apăra de cei cu putere. Ei bine, nu putem avea încredere în cei care vor cât mai multă putere pentru a se apăra de cei cu putere. Tot ce ne poate rămâne este speranța la milă, rugăciunea și umilința.

Puterea în relațiile interumane

Însă după cum spuneam, încrederea implică încredințarea și deci un schimb, mai exact cerere și ofertă, iar într-un schimb poate exista cerere și ofertă pentru informații, obiecte sau servicii.

Locul informațiilor este mintea noastră, iar mintea noastră e organul de simț pentru posibilitățile de opțiuni în timp legat de satisfacerea nevoilor noastre pentru viață. Orice obligare prin forță implică o condiționare a satisfacerii nevoilor sau dorințelor printr-o agresiune. Puterea unui individ asupra altui individ din punct de vedere social este de fapt slăbiciunea unui individ față de lipsa slăbiciunii altui individ. Puterea unui individ nici măcar nu există în realitate, în realitate există doar slăbiciune. Un individ nu poate fi mai puternic în relațiile sociale ci poate fi doar mai slab pentru că puterea socială este după cum spuneam o putere încredințată, o putere ce constă din drepturi încredințate. Puterea este o iluzie, slăbiciunea este realitatea. A fi puternic înseamnă doar a te raporta la altcineva mai slab. Iar oamenii „slabi”, sunt „slabi”, pentru că ei încredințează din puterea lor, prin dreptul altora asupra lor.

Despre dependența de putere

Puterea de care dispun „cei puternici” sau „cei cu putere” constă în esență din răsplată și pedeapsă. Dependența de putere este dată de nevoia de a putea răsplăti și pedepsi cât mai mult pe câți mai mulți pentru a ne apăra de cei care pot și vor același lucru. Puterea creează astfel o dependență care se escaladează. Când suntem dependenți de putere, trăim pentru a ne apăra unii de alții și cu cât ne putem apăra mai mult, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și avem nevoie astfel să putem să ne apărăm din ce în ce mai mult tot așa la infinit. Dependență de putere cere apărarea care de fapt este un pericol și acest pericol cere iarăși apărare care iar înseamnă pericol și tot așa.

Puterea despre care vorbesc, puterea socială, este un rezultat al unei încredințări după cum spuneam, deci ea nu există în realitate ca putere ci este doar o slăbire a altor oameni prin transferul unor drepturi sau privilegii. Prin puterea luată ca scop este de fapt slăbirea și incapacitatea altora prin transferul de drepturi.

Despre puterea prin reprezentare

Incapacitate. Incapacitate, dar incapacitate de a alege și a controla ce?

Evident, incapacitate de a alege și controla:

1. Informațiile;
2. Obiectele
3. Serviciile

Când avem nevoie să ne apărăm unii de alții, avem nevoie de putere, iar noi încredințăm puterea (libertatea și controlul nostru) altora mai puternici, tot pentru a ne apăra unii pe alții. Astfel se ajunge ca noi să fim reprezentați de altcineva în a ne apăra unii de alții. Căutăm pe cineva „de încredere” și îi încredințăm lui puterea pentru a ne reprezenta în a ne apăra unii de alții și de cele multe ori, această reprezentare ne este impusă.

Avem deci de încredințat trei lucruri și anume:

1. Accesul și controlul legat de informații (CREDINȚA)
2. Accesul și controlul legat de obiecte (PROPRIETATEA)
3. Accesul și controlul legat de servicii (SUPUNEREA)

Atunci când avem libertatea (accesul), dar și controlul (pornirea, oprirea, dirijarea și verificarea) pentru un lucru anume, înseamnă că „stăpânim” acel lucru sau deținem puterea asupra acelui lucru.

Puterea – manifestare a încrederii; Gândirea – manifestare a neîncrederii

A stăpâni informațiile înseamnă a stăpâni ceea ce se poate afla în mintea oamenilor și deci a stăpâni mintea oamenilor. Când nu avem încredere în capacitatea noastră de a ne folosi mintea noi trebuie să încredințăm minții altora deciziile noastre. Când nu avem încredere în mintea altora, singura opțiune care ne rămâne este să ne folosim noi mintea pentru a lua noi deciziile. Când avem încredere într-un doctor de exemplu, îl lăsăm pe el să gândească în locul nostru, iar noi doar semnăm că suntem de acord cu asta. Când avem încredere într-un programator, lăsăm programatorul să se gândească la ceea ce se întâmplă când noi apăsăm pe buton. A merge pe încredere înseamnă a lăsa binele, răul, adevărul și minciuna în seama minții, gândirii și deciziei altuia. Pentru că noi mergem pe încredere! Asta înseamnă încredere, înseamnă renunțare la gândire. Când avem încredere în cineva, noi am ales să nu mai fim „de capul nostru” ci să fim după „capul” altuia. Iar când nu suntem „lăsați de capul nostru”, înseamnă că ne este impus să avem încredere în „capul” altuia.

Încrederea și gândirea sunt deci două lucruri opuse.

Despre mintea umană, gândire și simțul moralității

Încrederea poate fi privită sub aspect moral însemnând „a avea bună credință”, ca o încredere competență însemnând „a avea bază”. Ambele aspecte implică gândirea, iar gândirea este capacitatea minții de a prelucra informații pentru a percepe opțiunile de alegeri în timp. Mintea este organul nostru de simț pentru perceperea opțiunilor în timp, iar celelalte cinci simțuri sunt pentru opțiunile noastre în spațiu. Noi întâi percepem opțiunile, iar apoi le comparăm în termeni „bine” și „rău”. Numim „bine” ceea ce protejează viața și „rău” ceea ce amenință viața.

Într-un viitor apropiat voi detalia problemele credinței, proprietății și supunerii. Cuvântul fără de faptă este minciună, fapta fără de cuvânt este realitate și numele faptei este adevărul. Ceea ce este, este ceea ce dispare atunci când iei și apare atunci când pui. Acestea sunt maximele pe care eu le folosesc de obicei pentru a mă gândi cum să formulez definiții.

În mintea noastră deci suntem liberi să alegem timpul și spațiul pentru existența și inexistența a orice. În realitate însă trebuie să ne supunem legilor fizicii, legilor cauzalității. Gândirea însă este procesul prin care noi decidem să alegem, să evităm sau să renunțăm în privința opțiunilor. Gândirea nu înseamnă respectarea unor operații deja gândite. Gândirea nu poate fi respectarea gândirii! Dacă noi nu alegem, evităm sau renunțăm ci doar respectăm alegeri, evitări și renunțări, noi nu gândim ci doar respectăm ceea ce este deja gândit. Gândirea este un proces de luare al deciziei și nu un efort de a respecta decizii. Gândirea este ceea ce facem cu libertatea și controlul pe care le deținem și nu sarcina de a respecta niște instrucțiuni. Instrucțiunile sunt rezultatul din gândii și nu gândirea. Gândirea este un legiuitor, iar mintea este un executiv.