Ce înseamnă a fi spălat pe creier?

O persoană spălată pe creier va căuta să respecte sau imite fără nici un discernământ, orice comportament, făcând orice, pentru o recunoaștere într-un anumit grup, un statut social sau o etichetă. Spălarea de creier are aspect pozitiv și negativ în privința autorității, în sensul că implică alegerea și evitarea, ex.: „Dumnezeu” Vs. „diavolul”. O persoană spălată pe creier se uită numai la ceea ce îi este arătat de autoritate, cunoaște numai ceea ce îi este arătat de autoritate, are numai ceea ce îi este dat de autoritate și evită sau ignoră tot ceea ce nu este de la autoritate doar pentru că nu este de la autoritate, iar acea autoritate nu trebuie să fie neapărat impusă ci poate să fie și aleasă.

Discutăm despre o spălare de creier atunci când etichetele joacă rolul de argumentare în afirmații sau justificare de acțiuni, în sensul că dacă ai pune o insignă de doctor unei persoane și ai îmbrăca-o într-un halat alb, acest lucru ar constitui educația și pregătirea necesară aptitudinilor de doctor. Cuvinte sau sintagme precum: „har”, „știință  secretă”, „mister”, „minune”, dacă sunt folosite ca argumente, discutăm despre o practică de spălare a creierului. Chiar și cuvintele „știință” sau „științific”, sunt tot practică a spălării de creier dacă le folosim pe post de argumente sau argumentare. Atunci când spunem: „știința afirmă…” pentru ca să argumentăm afirmații, avem de-a face în mod evident cu o practică a spălării de creier.

Încrederea nu este un argument! Încrederea este o renunțare la gândire, iar dacă încrederea este folosită pe post de argument, discutăm despre o spălare a creierului. A face apel la încredere înseamnă a renunța la sarcina de a gândi și a încredința altcuiva această sarcină. Încrederea este o fugă de probleme și nu o rezolvare a problemelor, iar fuga de probleme nu se poate invoca drept argument în rezolvarea problemelor. Faptul că ai lăsat pe altcineva să se ocupe de o problemă, iar acea problemă a fost rezolvată, acest lucru nu explică rezolvarea acelei probleme! Atunci când pretindem că încrederea sau lipsa încrederii este o explicație, înseamnă că fie suntem spălați pe creier, fie vrem să spălăm pe creier pe altcineva. Este ca și cum ai spune că incapacitatea ta este un argument care dovedește capacitatea altcuiva, iar acest lucru este în mod evident o eroare de gândire. Dacă ești incapabil să rezolvi o problemă și ai acordat încredere altcuiva să se ocupe de acea problemă și recunoști și afirmi acest lucru, tu nu mai poți da lecții în acea problemă pentru că altfel înseamnă că ești nebun! Dacă vrei să dai lecții în problema în care ai acordat încredere altcuiva să se ocupe, trebuie să chemi pe cel căruia i-ai acordat încrederea pentru ca să te reprezinte! Dacă încredințezi altcuiva o problemă pentru că tu te consideri incapabil în acea problemă, tu pierzi dreptul de a da lecții la acea problemă prin cuvântul și angajamentul tău cu care ai acordat încrederea! Altfel înseamnă că știința și pregătirea de a rezolva o problemă constă în încredințarea problemei altcuiva, sau că dreptul altcuiva de a rezolva o problemă, reprezintă știința și pregătirea de a rezolva acea problemă! Spălarea creierului este deci o incurajare a dorinței de a evita anumite probleme și a le încredința unei autorități într-un climat presiune permanentă prin intimidare colectivă și contaminare colectivă cu sentiment de inferioritate și impunerea unor ritualuri prin care să fie exprimată inferioritatea, pentru recunoașterea ca argument a unui drept exclusiv al cuiva de a reprezenta voința unui grup. În momentul în care cineva manifestă o astfel de abordare, chiar și dacă este mai elegantă și fără a face uz de toate metodele posibile, înseamnă că discutăm despre spălare de creier.

Încrederea nu poate fi un argument pentru încredere, iar onorarea unor sarcini încredințate nu pot argumenta încrederea. Încrederea se argumentează numai prin disponibilitatea cât mai mare pentru confruntări în dezbateri deschise a tuturor părților care se contrazic, competiție deschisă de cât mai multe oferte și termeni de livrare cât mai exacți și siguri pentru oferte. Demonstrațiile, prestigiul, loialitatea sau tradiția sunt doar niște subiecte de dezbatere pentru confruntări și nu criterii sau dovezi pentru justificarea încrederii. Răul este începutul și sfârșitul unui bine și orice rău este întotdeauna un bine făcut prost. A fi împotriva răului înseamnă a fi împotriva începerii binelui, împotriva progresului și împotriva schimbării. Răzbunarea înseamnă a fi împotriva răului, iar motivul pentru care ne omorâm unii pe alții este că vrem să ne împotrivim „răului”. Noi trebuie să murim pentru ca să fim siguri că nu greșim sau că nu facem răul. Nu putem supraviețui fără să ucidem pentru a ne hrăni, iar binele este întotdeauna un rău mai acceptabil decât alt rău pentru că altfel ar trebui să discutăm despre perfecțiune.

Demonstrațiile sau tradiția nu pot dovedi nimic la oameni și la ființe. Viața este viitorul care explică prezentul și trecutul, iar moartea este trecutul care explică prezentul și viitorul. Trecutul poate dovedi ceea ce pot sau nu pot oamenii în prezent și viitor pentru că numai moartea poate fi utilă sau inutilă vieții, dar ceea ce vor acum sau au vrut cândva oamenii se vede numai din consecințe. Dacă știm în spre ce ne îndreptăm nu înseamnă că știm unde vom ajunge pentru că important este unde ne oprim și nu pe unde trecem. Dacă ne îndreptăm înspre ceva peste care nu putem trece, ne îndreptăm înspre ceva unde ne vom opri. Numai așa se poate cunoaște destinul omului. Însă atunci când folosim încrederea, nu mai suntem noi cei care mergem, ci noi ne-am oprit lăsându-ne purtați de către cel căruia i-am acordat încrederea. Cel care acordă încrederea nu poate reprezenta în cuvânt sau decizie pe cel în care are încredere în problema acelei încrederi pentru că este absurd! În acest caz încrederea ajunge să țină locul priceperii și științei, iar asta înseamnă spălare de creier.

Noi cunoaștem ceea ce vedem și ceea ce am înțeles, iar dacă nu cunoaștem înseamnă că avem nevoie să vedem și să înțelegem și dacă cunoaștem înseamnă că nu mai avem nevoie să vedem și să înțelegem. În confruntare se face lumină și putem vedea opțiunile, iar în competiție putem deosebi cât mai bine opțiunile bune de cele rele și dacă ceea ce vedem, nu este într-un timp și un spațiu exact și la fel pentru toată lumea, înseamnă că ceea ce vedem este doar imaginație și nu realitate. Atunci când mintea operează corect cu informații presupuse lucrează imaginația și nu gândirea, iar informațiile presupuse sunt reprezentări de lucruri care nu au un timp și un spațiu exact și sigur în realitate. Atunci când dovedim că o presupunere este o opțiune reală sau o alegere reală, înseamnă că argumentăm.

Fără dovezi privind realitatea sau fezabilitatea exactă în timp și spațiu real, discutăm numai presupuneri și imaginație și nu de gândire. Însă dacă toate acestea sunt reprezentate de oameni care se aleg unii pe alții și se evită unii pe alții, esențială va fi violența cu ajutorul căreia persoanele trebuie să se impună sau să se evite. Dacă gândirea nu mai există ci este doar reprezentată de persoane și tot ce putem face este să ne alegem sau să ne evităm unii pe alții, violența va fi esențială în existența noastă, pentru că a contrazice un reprezentant înseamnă conflict de persoană. Atunci când noi contrazicem reprezentanți, noi nu contrazicem argumente ci contrazicem persoana care reprezintă argumentele în calitate de reprezentant al argumentelor. Astfel vom avea nevoie de războaie pentru a ne alege și a ne evita unii pe alții și nu va mai rămâne timp de știință și pricepere pentru că ziua este aceiași pentru toată lumea în același timp. Încrederea este o confuzie asumată ca risc, între o persoană anume și orice alte lucruri, prin ceea ce noi numim actul de a fi „reprezentant”, iar „imaginea” reprezintă disponibilitatea noastră de a oferi această încredere unei persoane anume care are această „imagine”. Atunci când orice poate fi orice prin unitatea în confuzie, înseamnă că este întuneric pentru că în întuneric orice poate fi orice. Prin încrederea în acești reprezentanți deci, fie ne aflăm sub stăpânirea puterii întunericului, fie facem uz de această putere a întunericului.

Încrederea este precum a folosi o lumină mică pentru un spațiu mai mic cu scopul de a avea lumină mai puternică în acel spațiu mai mic. Mintea singură a unui om nu poate face lumină pentru el peste toate alegerile și opțiunile de lucruri în spațiu și timp nelimitat. Astfel că, omul trebuie să se specializeze numai pe o bucățică, iar în rest el trebuie să se bazeze pe încrederea în alții pentru a putea face alegeri și astfel se ajunge ca întunericul să devină la fel de important ca și lumina, pentru că o lumină mică nu luminează nimic într-un spațiu infinit și un timp infinit.

În minte suntem liberi să alegem existența, inexistența, locul și timpul lucrurilor. Dacă nu mai există minte ci doar persoane care reprezintă mintea, noi vom avea nevoie de violență pentru a ne impune ce să reprezentăm fiecare. Dacă nu rezolvăm problemele în mintea noastă cum le vom rezolva oare în realitate? Le vom rezolva la fel ca animalele, pentru că animalele nu prea au minte, folosind fiecare toată capacitatea lui de distrugere de care dispune. Pentru ca să reușești ceva ai nevoie de mai multe încercări pentru că foarte rar poți reuși din prima. Dacă noi nu încercăm în minte ceea ce vrem să reușim, inevitabil vom face foarte mult rău în încercările noastre folosind realitatea fizică pe post de minte. Astfel devenim un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții, iar dacă noi ne distrugem unii pe alții se va ridica întrebarea: Oare cine să distrugă pe cine? Iar pentru că întotdeauna cei puternici îi distrug pe cei slabi, noi vom avea nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere. Și cum întrebarea este: Oare cine să distrugă pe cine? astfel interesul se va concentra pe puterea de distrugere. Trebuie să distrugem distrugerea, iar asta se face prin puterea de a distruge. Degeaba ne amăgim cu egoismul și altruismul când sensul vieții este distrugerea distrugerii. Dacă ești egoist, ești un distrugător, iar dacă ești altruist, ești o unealtă a distrugătorului. Prin urmare, este nevoie de încredere sau de gândire atunci când ne distrugem unii pe alții? Cu ce scop poate fi cerută încrederea între oameni atunci când oamenii se distrug unii pe alții? Cu ce scop poate fi cerută o încredere câștigată fără confruntare, competiție și termeni de livrare?

Dacă ai acceptat un schimb în care să plătești un preț cu termeni de livrare pentru o ofertă fără termeni de livrare, drept este să plătești prețul respectând termenii de livrare întocmai după cum a fost înțelegerea! Iar dacă tu crezi că ai făcut o înțelegere proastă prin asta, înseamnă că ești prost și deci trebuie să recunoști că ești prost în fața întregii lumi și să te rușinezi de prostia ta în fața întregii lumi acuzând în același timp de prostie pe toți ceilalți care au făcut înțelegerea pe care ai făcut-o tu și care se laudă că sunt deștepți cu asta în fața întregii lumi. Nu contează ce contrazici, important este pe cine contrazici, pentru că binele și răul, dreptatea și nedreptatea au reprezentanți! Tu CINE EȘTI pentru ca să dai lecții? Dacă ești un gunoi, atunci tot ce spui și tot ce faci este de aruncat. Locul gunoaielor este la groapa de gunoi, iar gunoaiele care se cred mari, trebuie să dea lecții numai gunoaielor și numai la groapa de gunoi. Cam așa stau lucrurile de obicei cu încrederea câștigată pe nedrept.

În general această spălare a creierului este instituționalizată politic prin culturile religioase. Se spune că Biserica este separată de stat și de politică, dar nu este așa, Biserica și culturile religioase sunt instituții politice prin care se urmărește o promovare agresivă a modelului de sclav. Uzul de încredere este politica, iar încrederea este religia. Cum poți exploata încrederea dacă ea nu ar exista? Cum poți exploata credulitatea dacă ea nu ar exista? Încrederea este o fugă de anumite probleme, o evitare a unor probleme și o încredințare a lor în mâinile altora, în mâinile elitei politice și a celor ce controlează posesiunile materiale. Trebuie să urăști materia și să iubești cumva „spiritul”, imaginarul mai exact! Trebuie să dai materia în schimbul spiritului, să dai viața aceasta în schimbul celei viitoare! Te folosești de abstinența sexuală pentru ca să-i faci pe oameni să se gândească la sex, condiționezi familia de sexualitate și distrugi familia, după care ai cu ce „morală” să bați la cap oamenii amărâți care se ceartă între ei și lasă astfel politica „cui trebuie”. Însă familia trebuie să fie doar o responsabilitate a creșterii și educării copiilor și nu un ritual sexual, dar dacă ar fi așa, cu siguranță că cei din politică ar avea probleme. Societatea are nevoie de probleme pentru ca în schimbul rezolvării acelor probleme să se ceară un preț creându-se astfel alte probleme care să se rezolve cu un alt preț și tot așa. Sclavia are nevoie de oameni educați în suferință și nu în pofte, iar sexualitatea înseamnă lipsă a secretelor în timp ce politica presupune minciună. Moralitatea monopolului sexualității e o idee politică, la fel și scărpinatul sufletului prin supunere pentru a-i ședea bine în lumea de dincolo. De aceea principala problemă a sclavilor trebuie să fie ca numai spiritul să fie scărpinat bine în această lume prin ritualuri de supunere pentru că altfel cică nu îi va șade bine în viața de apoi. Unii sunt cu problemele cerului și astfel alții își pot vedea liniștiți de problemele pământului. E și asta o afacere! Te înscenează într-o piesă de teatru care nu trebuie deranjată să pari mai moral și mai răspunzător înaintea Lui Dumnezeu! Când mulțimile joacă teatru în grup fără să li se spună că joacă teatru, oamenii încep să poftească înșelarea. Nu este frumos să te simți moral și răspunzător înaintea altora? Dacă poartă și noroc? Cum să nu poarte noroc să pupi moaște și icoane? Icoanele plâng, moaștele cică miros frumos! Dacă poartă noroc să le pupăm? Hai să punem și bani la ele că poate așa le convingem mai ușor să ne poare noroc!

Binele și răul (2)

În prima parte dedicată binelui și răului am definit viața și moartea și am vorbit foarte pe scurt despre nevoi. De această dată am să intru ceva mai în detaliu legat de problema nevoilor. Pentru a înțelege mai bine cum este cu nevoile am reprezentat în desenul de mai jos într-un triunghi un fel de piramidă a nevoilor pentru a sublinia faptul că nevoile de confort sunt subordonate nevoilor profesionale și nevoile profesionale sunt subordonate nevoilor de supraviețuire.

piramida nevoilor

Nevoile de supraviețuire mai complexe sunt în general o problemă a doctorilor, nevoile profesionale sunt o problemă a specialiștilor în general, iar nevoile de confort sunt o problemă care reprezintă obiectul științei economice.

Nevoile de supraviețuire se referă la condițiile stării de sănătate fizică și mentală. Sănătatea fizică se referă la o stare de echilibru a funcționării optime a organismului și fără suferință, iar sănătatea mentală se referă capacitatea de percepere a realității, memorare și de conștientizare și asumare a consecințelor în spiritul protejării vieții proprii și al semenilor.

Nevoile profesionale implică specializare și deci delicata problemă a încrederii. Nevoile profesionale se referă la tot ce implică satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod indirect. Ceea ce implică nevoile profesionale este total inutil în mod direct pentru satisfacerea nevoilor de supraviețuire sau confort. Utilajele, materialele de producție, piesele de schimb pentru utilaje și aparate, diferite substanțe precum și activitățile umane care implică utilizarea acestora, se referă la nevoile profesionale.

Educația specializată, industria și diferite instituții, implică aceste nevoi profesionale care în civilizația umană sunt organizate prin diviziunea în specializări. Fără această diviziune în specializări indivizii ar trebui să fie atotcunoscători. Sursa primară a cunoașterii este experimentul, numai că prin ceea ce noi numim încredere devine posibilă cunoașterea prin învățare și tot prin această încredere devine posibilă separarea priceperii în specializări. Încrederea este deci esențială pentru cunoașterea prin învățare și separarea priceperii în specializări.

Însă cum să putem avea încredere în cineva pentru ca să nu mai fim nevoiți să depindem de atotștiință și experiment? Răspunsul pe care îl dau eu la această întrebare este următorul:

1. Confruntarea tuturor părților care se contrazic
2. Competiția între toate părțile care vor să facă un lucru cât mai eficient
3. Termeni de livrare exacți și siguri în toate schimburile

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare și cel mai rău om este omul cel mai darnic care fuge de competiție, iar lucrurile care nu au un loc exact și sigur într-un timp exact și sigur, sunt lucruri care există doar în mintea noastră și nu în realitate.

În creștinism însă, Dumnezeu este în cer și te așteaptă la confruntare la urmă după moarte, nu înainte cum spun eu că ar fi bine, iar asta va fi numai când vrea Dumnezeu și numai Dumnezeu știe când va fi. În creștinism competiția înseamnă închinare la idoli, cât despre termenii de livrare este doar discriminare și inechitate. Raiul îi așteaptă pe credincioși și iadul îi așteaptă pe necredincioși la judecata care va fi numai când vrea Dumnezeu și când știe Dumnezeu. Credința în creștinism nu se sprijină pe condițiile enunțate și susținute de mine ci se sprijină pe pedeapsă și răsplată.

Adevărul este un rezultat al confruntării, calitatea este un rezultat al competiției și siguranța este un rezultat al preciziei termenilor de livrare. Creștinismul însă este un cult al dependenței de putere pentru o societate a dependenței de putere. Dependență de putere înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, iar putere înseamnă să poți pedepsi și răsplăti cât mai mult pe câți mai mulți. Într-o societate a dependenței de putere nevoile oamenilor constau în a se putea apăra unii de alții pentru că ei sunt un pericol unii pentru alții. În dependența de putere posibilitatea de apărare este un pericol și pericolul cere posibilitate de apărare, pericolul este totuna cu apărarea. Astfel e nevoie de cât mai multă pedeapsă și răsplată împotriva pedepsei și răsplății la nesfârșit. Dacă poți pedepsi și răsplătii ai încrederea oamenilor și faptele oamenilor la picioare. Evident că așa ceva ar trebui să însemne corupție, doar că datorită propagandei agresive a bisericii cu sprijinul statului și bogaților, prin ritualurile de umilință și prin sfânta tradiție a poveștilor sincere, prin monumente, artă, cântece și poezii de mărire, acest lucru e acum o mândrie în societatea noastră.

Nevoile de confort însă reprezintă după cum spuneam limita cantitativă și calitativă până la care cantitatea și calitatea devin inutile, devin risipă. Nevoile de confort sunt un rezultat al satisfacerii nevoilor profesionale, iar satisfacerea lor depinde aplicarea cât mai eficientă în politici a unor principii care țin de domeniul economiei. Prin economie înțelegem de obicei disciplina care se ocupă cu studiul exploatării cât mai eficiente a resurselor în sectoarele producției, distribuției și consumului pentru o satisfacere cât mai eficientă a nevoilor oamenilor și mediului. S-a scris foarte mult în domeniul economiei, iar disciplina economiei ocupă un loc de frunte în educația instituționalizată și autodidactă.

Aspectul care mă preocupă pe mine legat de problema economică, pentru că este pe cât de esențial și important, pe atât de neglijat, este particularitatea a trei categorii de lucruri care fac obiectul schimburilor prin echivalare valorică. Este vorba despre:

1. Informații
2. obiecte
3. servicii

Informațiile, obiectele și serviciile sunt sporturi diferite! Timpul și spațiul necesar informațiilor, obiectelor și serviciilor sunt probleme mult prea diferite! În prezent există tehnologia informației care rezolvă cu brio problema multiplicării informației. Deci multiplicarea informației nu mai este o problemă. Însă informația este creată prin servicii, prin efort uman, prin muncă umană. Orice activitate umană desfășurată sub presiunea timpului înseamnă muncă și orice activitate umană desfășurată sub presiunea unui angajament înseamnă oferirea unui serviciu. Obiectele reprezintă denumirea generică aleasă de mine pentru proprietățile materiale care pot face obiectul schimbului între oameni.

Însă acum e acum. Oare este bine sau rău să echivalăm valoric în relațiile de schimb efortul uman cu obiecte și informații? Asta nu înseamnă ca omul să fie în competiție cu obiecte și informații în realizarea de schimburi? Este bine ca obiectele și informațiile să se ia la întrecere cu oamenii, iar dacă oamenii nu câștigă întrecerea, atunci informațiile sau obiectele să câștige iar oamenii să piardă?

Informațiile, obiectele și oamenii ar trebui să „se întreacă” separat pentru relațiile de schimb. Informațiile trebuie să fie mai bune sau mai rele în comparație cu informații, obiectele trebuie să se compare cu obiecte pentru a fi mai bune sau mai rele, iar faptele oamenilor trebuie comparate numai cu faptele oamenilor pentru a fi mai bune sau mai rele. Valoarea este întotdeauna un rezultat al competițiilor, un rezultat al comparațiilor. Dacă utilitatea efortului uman este echivalat valoric cu utilitatea unor obiecte sau utilitatea unor informații, atunci omul are valoarea unor obiecte sau a unor informații. Acest lucru este un lucru rău pentru că înseamnă să echivalăm valoric viața cu moartea în schimburi.

Când valoarea în schimburi substituie valoarea utilității, discutăm despre ceea ce eu numesc ca fiind corupția de principiu. Corupția înseamnă de fapt o confuzie între a arăta realitatea și a percepe realitatea. Ceea ce este arătat, este un lucru dat și primit, nu un lucru văzut sau perceput! E o confuzie între a simți și a crede! Încrederea este o corupție de fapt, este o rezolvare a unor probleme prin intermediul schimburilor și nu prin intermediul științei, dar încrederea nu este o rezolvare a problemelor așa cum pare! Încrederea este o fugă de probleme! O evitare a problemelor! Problemele nu se rezolvă prin evitarea lor niciodată! Moartea prin definiție este o lipsă a problemelor! Trebuie să conștientizăm, că de fiecare dată când apelăm la „rezolvarea” problemelor prin încrederea schimburilor, noi evităm și fugim de probleme!

Și acum, care ar fi urmarea directă, dacă de exemplu acum în societatea noastră, nimeni nu ar mai face nimic și toată lumea ar aștepta totul de la încrederea schimburilor? Nu se construiește nimic, totul se rezolvă prin schimburi și avem încredere că ni se dă. Cu siguranță că va trebui să ne rugăm cu credință la niște dumnezei ca să facă minuni! Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! Evident, acesta este punctul final, în cel mai bun caz! Climatul însă, inevitabil trebuie să fie unul de războaie, pentru că datul și luatul, este singura „știință” a rezolvării problemelor! Când datul și luatul este singura „știință”, noi vom avea nevoie de cât mai multă PUTERE pentru a PUTEA lua și păstra în SIGURANȚĂ ceea ce dobândim! Vom avea NEVOIE să ACUMULĂM CÂT MAI MULT din tot ce poate fi UTIL! Astfel se creează și se impune o altă confuzie și anume confuzia dintre și anume confuzia dintre UTILITATE și NEVOIE. Dacă schimbul este singura „știință” de a face totul, noi avem NEVOIE de a controla schimbul și nu de a satisface nevoile!

Nevoile naturale ale omului sunt limitate cantitativ în spațiu și timp. Însă corupția, care este o confuzie schimb și știință, între încredere și cunoaștere, între utilitate și nevoie, va afecta inevitabil percepția noastră în legătură cu cantitatea în care avem nevoie de ceea ce este util, din cauza problemei SIGURANȚEI despre care spuneam. Devenim astfel un pericol unii pentru alții și de asta avem nevoie de siguranță sau mântuire, cum vreți să-i spunem. Corupția cauzează această nevoie de siguranță, iar apoi vom căuta tot prin corupție siguranța într-un exces de acumulare care nu va face decât să polarizeze lumea din ce în ce mai mult în bogați și săraci. Corupția înseamnă încredere și cu cât este mai mare nevoia de încredere cu atât este mai mare neîncrederea. Cei care nu au încrederea au nevoie de încredere, iar cei ce au încredere, nu mai au nevoie de încredere! Discutăm de fapt despre o dependență de încredere care se escaladează! Schimburile au nevoie de încredere, dar schimburile sunt o evitare a problemelor și nu o rezolvare a problemelor. Fie că sunt schimburi materiale sau schimburi de servicii sau informații, schimburile sunt evitare de probleme! Când nu poți sau nu vrei să rezolvi o problemă, apelezi la încrederea unui schimb! Prin schimburi se dă și se arată, se ia și se ascunde! Ceea ce ni se arată, trebuie să credem, iar ceea ce vedem, trebuie să știm! În întuneric și în rătăcire avem nevoie să ni se arate, dar în lumină vedem și astfel știm fără să mai avem nevoie să ni se arate!

Prin urmare, dacă nu înțelegem nevoile cu limitele lor, vom deveni agresivi, iar cineva agresiv, de obicei devine mai bun prin corupție, prin sacrificii, iar pentru a acoperi asta, avem nevoie de minciună. Pentru a ataca agresivitatea, nu este suficient rezolvarea problemei minciunii, ci și rezolvarea problemei corupției care cauzează nevoia de minciună. Agresivitatea lăsată singură, fără sacrificii și fără minciună, foarte greu se mai poate escalada.

Va urma…

Religia și politica Vs. știința și cercetarea

Eu văd lucrurile în felul următor:

1. Religia este precum eticheta de pe un vas
2. Politica este precum vasul cu acea etichetă
3. Știința este precum conținutul din vasul cu etichetă
4. Cercetarea este precum experimentarea conținutului din vasul cu etichetă

Așa stau lucrurile în principiu, numai că de multe ori eticheta nu corespunde cu conținutul, iar conținutul nu este potrivit pentru vas. Uneori vasul e gol, alteori vasul e prea mic sau vasul este găurit. Alteori avem o etichetă frumoasă pe un vas prost cu un conținut otrăvitor așezat în față, sau avem o etichetă urâtă pe un vas urât ascuns tocmai în fundul cămării dar cu un conținut folositor.

De aici apar întrebări precum: Care sunt drepturile de a pune o etichetă? Care sunt drepturile de a folosi un anumit vas? Care sunt drepturile de a avea acces la conținut? Care sunt drepturile de a verifica conținutul?

Cu toții utilizăm conținutul din vas pe încredere când nu avem știință, iar încrederea depinde de etichetă. Fără această încredere, singura soluție este să devenim atotștiutori. Însă problema cunoașterii este că ea consumă timp și energie. Fără timp și energie noi nu putem cunoaște. Folosind religia noi cunoaștem prin învățare, sistemul de învățământ în principiu este o religie. Însă fără religie, noi avem nevoie să experimentăm personal totul. În sistemul de învățământ profesorul de fapt joacă rolul de dumnezeu și la fel este și cu părinții în familie.

E adevărat, mulți ar defini religia ca fiind o relație dintre om și creatorul universului, dar dumnezeu este supranumit „părinte ceresc” sau „tată ceresc”, iar eu aș vrea să definesc religia nu prin subiectivismul ei ci prin principiul ei. Eu mi-aș dori să nu existe confuzie la nivel de principiu, iar la nivel de principiu, familia, școala și statul sunt religii. „comunitatea științifică” este de fapt o religie, a fi „om de știință” este o religie.

Totuși creștinismul, spre deosebire de școală de exemplu, este extrem de sărac în cunoștințe. Vasul creștinismului are o etichetă (Dumnezeu) și acest vas este plin doar cu povești prin care se urmărește convingerea oamenilor ca ei să se umilească raportându-se la acea etichetă. Creștinismul este o religie prin care este promovată sclavia. Ideea unui părinte care trimite fiul să se sacrifice pe cruce pentru ca prin asta să fie promovat ca exemplu pentru lume pentru câștigarea titlului de „fiu” este o promovare a sclaviei pentru că sclavia presupune un astfel de sacrificiu. De fapt, sclavia și războiul presupun sacrificiu. Toate poveștile creștinismului se învârt în jurul ideii de sacrificiu, iar „Dumnezeu” (creatorul universului) avea așa multă creativitate încât a scos poporul Israel din Egipt și la dus în pustie 40 de ani unde să nu se poată alia cu altcineva împotriva egiptenilor și apoi la trimis direct la război pentru cucerirea de teritorii, prin această putere a creației universului! De ce oare nu a cucerit Egiptul de la bun început? Simplu, în deșert se găsesc mai greu aliați cu care să te unești împotriva Egiptului. Dar de ce nu a folosit creativitatea infinită pentru ca să scoată un pământ din mijlocul mării și doar a despărțit marea? Simplu, avea nevoie de să trimită oamenii la războaie pentru ca prin asta să își poată mări numele de creator al universului. Iar pentru că sunt războaie este nevoie de mântuire, iar prețul mântuirii este evident binecunoscuta cruce, simbolul creștinismului.

Creștinismul a câștigat credibilitate datorită unei campanii de promovare extrem de agresivă care a fost impusă politic. Prin teatrul unei sincerități în legătură cu povești povestite sincer, prin ritualuri de umilință, monumente de artă, cântece și poezii, creștinismul a impus o propagandă agresivă de imagine prin care să obțină controlul etichetelor în plan moral. De fapt creștinismul este extrem de sărac în învățături morale, extrem de sărac în învățături pur și simplu, creștinismul este doar propagandă agresivă prin care se promovează propaganda agresivă la un control al etichetelor în plan moral. Mai mult de 99% din creștinism este propagandă pentru eticheta „Dumnezeu” și mai puțin de 1% sunt învățături morale.

Însă religia este în esență atitudinea noastră față de o etichetă. Politica însă, se referă la modul în care utilizăm o etichetă. Acceptarea sau respingerea unei etichete este religia, dar utilizarea oricărei etichete în principiu este politica. Pentru ca să utilizăm o etichetă, evident avem nevoie de un vas, iar acel vas constă din drepturile și îndatoririle cu care ne angajăm. Noi vrem să ni se respecte drepturi pentru ca să ne îndeplinim îndatoriri. Drepturile și îndatoririle spun „cine suntem”, iar acest „cine suntem”este de fapt eticheta care trebuie acceptată prin credință. Acceptarea etichetei este religia și utilizarea etichetei este politica.

Prin politică noi înțelegem de obicei statul și treburile statului, care sunt legea, aplicarea legii și justiția. În abstract sau în principiu, dacă lăsăm subiectivismul sau personajele, discutăm doar despre actul de a decide eticheta pentru un vas.

Una dintre problemele esențiale ale politicii după părerea mea, o reprezintă ceea ce eu am numit „termenii de livrare”. La fel ca și în creștinism. Lăsând la o parte iluzionismul religiei și politicii de care auzim tot timpul, mai rămâne problema termenilor de livrare în relațiile de schimb. După părerea mea, a spune că oferi ceva care nu se știe unde și când va fi și ceri în schimb ceva despre care să se știe exact când și unde va fi, asta e o practică de escrocherie. Această problemă e un element central în acest blog.

După părerea mea, instituția Parlamentului și puterea legislativă ca principiu în felul în care se practică este o mascaradă. Este o mascaradă pentru că e o dictatură. A da legi este un act dictatorial. Nu vă imaginați că sunt împotriva legii, însă eu susțin legea ca pe un angajament și nu ca pe o angajare. Într-o democrație adevărată nu ar trebui să existe puterea legislativă ci numai putere executivă și judecătorească. Mai exact statul de la începutul angajării lui prin alegeri libere ar trebui să vină cu întregul pachet de legi care să nu mai aibă dreptul să îl modifice în niciun fel decât prin demisie și noi alegeri. Altfel relația dintre stat și popor ar fi ceva de genul: Statule, ești angajatul meu poporul pentru că te-am angajat să-mi fi angajatorul meu! Cine va fi angajatul și cine va fi angajatorul dintre stat și popor în acest caz? Evident Statul va fi angajatorul poporului și poporul va fi angajatul statului. Poporul va plăti impozitele pentru ca să fie angajatul statului.

Legat de știință, din știința noastră rezultă toată politica și religia pe care o avem, însă noi folosim știința pentru ca să ne putem înșela cât mai eficient unii pe alții. Noi numim știință cunoașterea care este rezultat al cercetării. Ca să fiu foarte aspru și direct, religia este știința rezultată din învățare și nu din cercetare. Orice cunoaștere care rezultă din învățare este religie. Câtă vreme folosim experiența pentru a cunoaște acționăm științific și câtă vreme folosim învățarea pentru a cunoaște, acționăm religios. Isus era „Învățătorul” parcă, iar el învăța pe alții ceea ce era învățat de „Tatăl”.

Prin urmare, dacă vrem să vorbim de știință, trebuie să vorbim de experimentele cercetărilor. În creștinism a experimenta sau a încerca, înseamnă a ispiti, iar noi facem experimente evident atunci când ne îndoim. Când nu avem credință în „Dumnezeu” noi ne îndoim și avem nevoie de experimente. În creștinism îndoiala și ispita vin de la diavol și reprezintă diavolul, iar diavolul reprezintă răul. Oricine vrea ceva de la Dumnezeu trebuie să ceară cu credință numai după voia Lui Dumnezeu pentru ca să primească. Altfel nu va primi nimic, dimpotrivă, va primi mânia și urgia de care trebuie să aibă parte toți necredincioșii. Mai clar spus, credința care vine din ispita experimentului este de la diavol și credința care vine din presiunea răsplății și pedepsei este de la Dumnezeu.

Politica folosește răsplata și pedeapsa pentru a impune legea. Lege fără pedeapsă și răsplată nu se poate. Ori respectăm legea, ori facem experimente! Dacă facem experimente înseamnă că ne îndoim de lege! În creștinism, diavolul reprezintă această îndoială, iar această îndoială îi face pe mulți să dorească puterea și dreptul de a experimenta ei ce lege vor înlocuind suveranului. Diavolul în creștinism se spune că a fost un înger care a vrut să fie egalul lui Dumnezeu. Prin urmare, oricine se îndoiește de lege, de Cuvântul Lui Dumnezeu, este cu diavolul și deci este cu cel rău.

Alt aspect condamnat în creștinism este competiția pentru putere care constă în închinarea la idoli. Cine îl poate da jos pe Dumnezeu? Dumnezeu este veșnic Dumnezeu! Condamnarea competiției pentru putere regăsită în idolatrie, este un aspect central în creștinism și în Biblie.

Însă după cum spuneam, cercetarea, adică ispita de a încerca prin a pune la îndoială legea care este Cuvântul Lui Dumnezeu, reprezintă diavolul ca principiu. Cine este cu diavolul trebuie să se ducă în iad unde este suferința veșnică, iar cine este cu Dumnezeu trebuie să se ducă în rai unde este fericirea veșnică. Însă eu nu am nimic împotrivă, se ocupă de asta mișcările ateiste, ele se ocupă de problema înșelării prin iluzionism și o fac destul de eficient. Eu îmi propun să mă ocup în principal de problema discriminărilor în ce privește garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare în relațiile de schimb. Am să ispitesc în legătură cu garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare. Orice lucru care nu are un loc exact și un timp exact este un lucru care nu există. Exact cum e și cu trenul care există numai la timpul exact și numai în locul exact. Realitatea trebuie să aibă un timp exact și un loc exact, altfel e doar în mintea noastră și deci doar mințim. În jocurile de noroc trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur la un timp exact și sigur, pentru altceva care are un timp exact și sigur dar un loc necunoscut și nesigur. În religie și politică trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur și un timp exact și sigur, pentru altceva cu un loc necunoscut și nesigur și un timp necunoscut și nesigur.

Escrocheria reprezintă știința și chiar arta de a manevra inechitatea prin iluzionism legat de obiectul schimbului și negocierea discriminatorie a termenilor de livrare legat de obiectul schimbului. Escrocheria nu are ca obiect doar iluzionismul! Mișcările ateiste atacă iluzionismul, dar neglijează problema negocierii termenilor de livrare.

Problema termenilor de livrare se traduce în societate în practicile „puterii legislative” sau „legislativului”. În politică e ale democratic un dumnezeu, dar un dumnezeu care oferă fără termeni de livrare ceea ce promite! Dacă ar face și cetățenii le fel cu impozitele? În creștinism măcar există Biblia cu care le poți da în cap, dar în politică se poate schimba legea în orice moment! Care mai e oferta politicii dacă oferta se poate schimba în orice moment? Este ca și cum ai spune că dacă îmi dai impozite exacte la un loc exact și un timp exact, eu îți voi da în schimb ceea ce îmi place mie! Prin credință ceea ce îmi place mie, reprezintă ceea ce îți place ție! Eu statul reprezint cetățenii prin decizii de legi care prin credință reprezintă voința cetățenilor! Păi care legi? E doar dreptul de a da legi și nu legi! Dreptul de a da legi înseamnă putere și nu lege!

Democrația actuală constă doar în dreptul de a alege între două sau mai multe dictaturi, iar a alege o dictatură din mai multe dictaturi înseamnă dictatură.