Educația vs. îndoctrinarea

Prin educație de obicei se înțelege, activitatea socială organizată prin care se urmărește în mod sistematic dezvoltarea intelectuală. Prin sistem eu înțeleg, orice mecanism construit cu scopul multiplicării de mecanisme identice. Un ceas de exemplu este un mecanism, dar o fabrică de ceasuri este un sistem. Un sistem este o mașină de făcut mașini sau un mecanism de produs mecanisme. În economie și afaceri de exemplu, cuvântul „sistem” este folosit aproape în toate cazurile numai cu acest înțeles. Iar sistematic trebuie să însemne, aplicarea unor principii, cu scopul nu doar de a obține un rezultat, ci de a obține o multiplicare identică a unui rezultat.

Pentru a defini educația, eu am în vedere ceea ce consider ca fiind etapele fundamentale ale oricărei activități umane, iar acestea sunt:

1. Opțiunile
2. Alegerile
3. Evitările
4. Renunțările

Din acest punct de vedere, educația reprezintă tot ce putem și ce vrem în legătură cu opțiuni, alegeri, evitări și renunțări, dar contextualizat în funcție de situații.

La aceste patru elemente ale educației am intuit și câteva subetape în felul următor:

1. Opțiunile – curiozitatea – conștientizarea – conștiința – competiția
2. Alegerile – voința – prioritizarea – morala – legea
3. Evitările – sălbăticia – apărarea – confruntarea – siguranța
4. Renunțările – responsabilizarea – încrederea – schimbul – ignoranța

Curiozitatea, conștientizarea, conștiința și competiția, sunt niște subetape cu implicații ale problemei opțiunilor. Prin curiozitate putem conștientiza mai multe opțiuni, iar conștiința noastră reprezintă felul în care noi comparăm acele opțiuni, iar asta se face prin competiție.

Voința, prioritizarea, morala și legea, de asemeni sunt niște subetape cu implicații ale problemei alegerilor. Dacă voința și prioritățile creează probleme în loc să rezolve probleme, cu siguranță avem de-a face cu probleme morale pe care atunci când este cazul, căutăm să le rezolvăm recurgând la legi.

Sălbăticia, apărarea, confruntarea și siguranța, sunt niște subetape cu implicații ale problemei evitărilor. Când nu suntem în siguranță și nu știm cum să ne apărăm prin confruntări și devenim sălbatici, adică fuga și atacul vor sta la baza comportamentului nostru.

Responsabilizarea, încrederea, schimbul și ignoranța sunt la fel niște subetape cu implicații ale problemei renunțării. Atunci când vrem să ignorăm anumite probleme și nu le putem ignora și vrem să le ignorăm, avem nevoie să acordăm încredere în responsabilitatea de a rezolva totul făcând doar un schimb.

Esența educației este să alegem problemele și să nu fim aleși de probleme, dar esența îndoctrinării, este să fim aleși de probleme pentru ca să fugim de probleme. Diferența dintre educație și îndoctrinare, este că îndoctrinarea inversează ordinea procesului celor patru elemente ale educației într-un mod exact opus enumerării de mai sus.

Cauza pentru care omul își pune întrebări este să fie contrariat emoțional. A fi contrariat emoțional înseamnă să observăm că putem și nu putem ceva anume în același timp, sau că vrem și nu vrem ceva anume în același timp. A putea sau nu putea înseamnă opțiunile noastre, iar a vrea și a nu vrea, înseamnă alegerile noastre. Noi avem de ales numai între opțiuni, iar dacă nu avem opțiuni, nu avem de ales. Contrariile cauzează curiozitatea și interesul nostru față de cunoaștere. Odată cu cunoașterea apare conștientizarea, iar dacă conștientizăm niște opțiuni ce trebuiau alese atunci când este prea târziu, spunem că ne mustră conștiința. Însă dacă avem curiozitate, conștientizare și conștiință, vom prioritiza alegerile în urma unei competiții, conform unui cod moral și etic capabil să împace toate lucrurile în viața noastă.

Apoi intervine problema evitărilor și renunțărilor, partea negativă care constă din metodele prin care impunem o filtrare forțată a opțiunilor și alegerilor. Este ceea ce face politica în principiu prin exercitarea puterii, împreună cu religia ca instituție de spălare a creierului. Exercitarea puterii și atitudinea distructivă însă, nu este neapărat ceva rău, pentru că depinde și ce anume distrugem și cu ce anume înlocuim ceea ce distrugem.

Distrugerea înseamnă a acționa asupra unei mici părticele de care depinde funcționarea unui întreg. Din asta înțelegem că părțile mici stăpânesc peste întreg și deci în natură, ceea ce este mic stăpânește peste ceea ce este mare. Deci dacă vrem să fim creativi, va trebui să ne „închinăm” la ceea ce este mic și la legile a ceea ce este mic și nu așa cum vrea religia. Cantitatea mare, înseamnă ceva, nu contează ce este, dar care este mai mult sau mai puțin, însă dacă nu contează întâi ce este, degeaba le avem pe toate, degeaba avem tot universul! Tot ceea ce este mare este un rezultat al unei ordini a părților mici, asta dacă ordinea există. Distrugerea este crearea unei dezordini a unor părți mici dintr-un întreg. Atunci când împuști pe cineva în cap sau în inimă de exemplu, nu contează, este vorba doar de o mică gaură, în rest, peste tot este ordine sănătoasă.

Numai că, noi nu putem supraviețui fără a ucide sau vătăma pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, dar a ucide și a vătăma, nu înseamnă neapărat a satisface nevoi! Nevoile noastre au cerințe limitate, iar noi suntem limitați! Asta evident, dacă nu ne închinăm unui „Dumnezeu” nelimitat, sau nu avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere fiind astfel un pericol unii pentru alții care să se escaladeze la nesfârșit!

Distrugerea este în natura noastră prin cerințele satisfacerii nevoilor, dar viața este regenerabilă. În prezent noi suntem pe cale de a fi mai distructivi decât decât capacitatea de regenerare a planetei, nu doar prin potențialul nostru, ci mai ales prin ceea ce facem cu toții zi de zi și fără întrerupere.

Prin urmare, ar fi cazul să operăm ceva schimbări în privința conștientizării nu doar a potențialului nostru de distrugere, ci mai ales a ceea ce facem, pentru că noi în prezent am RENUNȚAT la a mai controla situația în care ne aflăm, datorită obiceiurilor noastre de îndoctrinare impuse politic și religios în mod iresponsabil și inconștient.

Îndoctrinarea după cum spuneam, este o inversare a ordinii celor patru elemente: opțiunile, alegerile, evitările și renunțările. Scopul oricărei responsabilizări, încrederi sau schimburi, este să rezolvăm probleme, dar renunțând la probleme ignorându-le. Una dintre cele mai absurde prostii care se poate spune, este chiar de la psihologi și psihiatrii și anume ideea de „a avea încredere în tine”. Asta înseamnă de fapt, că să te simți mai ușurat că scapi de o problemă, lăsându-ți ție acea problemă! Alții chiar se simt mai ușurați și mai siguri prin asta cică! Bravo lor! Comportamentul psihologilor însă, de obicei se caracterizează prin aroganță și lașitate mascată în ceea ce ei numesc „echilibru” și resping cu aroganță orice dezbatere deschisă, în numele „răbdării”. Aceasta este atitudinea lor în general. Eu i-am testat de multe ori fără ca ei să știe, iar ei numai asta au demonstrat. Obsesia lor principală este acest „Cine sunt?” și „Cine ești?” pentru că visul lor principal este acela de a deveni niște idoli.

În momentul în care invoci dreptul de a fi drept, invoci un idol, iar în momentul în care impui dreptul de a fi drept, impui închinarea la un idol. Idolatria este orice justificare a unei încrederi prin invocarea dreptului de a fi drept. Dreptul de a fi drept nu conține nicio știință și nicio pricepere. Este doar intimidare și minciună impusă prin forță. Este doar o invocare a slăbiciunii altora și nu o putere! Exact la fel cum în ritualurile religioase, doar oamenii doar se înjosesc și atât. Invocarea dreptului de a fi drept este doar o invocare a slăbiciunii altora. „Dumnezeu” este doar o invocare a slăbiciunii oamenilor. Totuși eu nu am testat psihologii niciodată pe bani pentru că nu așa lucrez eu și nici nu am bani. Dar oricine plătește pentru un serviciu, preferă să considere cu ipocrizie că acel serviciu este util, pentru că nimănui nu-i place să creadă despre sine că este un prost și un fraier că a plătit degeaba și astfel ajung idolii să câștige și bani și adorație.

Însă cum decurge procesul de îndoctrinare?

Întâi începe printr-o izolare față de orice factor opus scopului îndoctrinării sau care poate distrage atenția de la scopul și conținutul îndoctrinării. Începe de la o încredere impusă fără responsabilitate sacu cu o responsabilitate formală, de la o credință, acționând prin izolarea subiectului în așa fel încât acel subiect să aibă ca singură opțiune numai conținutul credinței. Trebuie să renunțăm la orice altceva în afară de conținutul credinței, iar dacă nu renunțăm, vom fi forțați să renunțăm, până când renunțăm și numai prin acest filtru să vedem lumea. Oriunde suntem aleși de probleme în loc să alegem problemele este un teritoriu al îndoctrinării.

Educația adevărată trebuie să înceapă de la a pune în mintea noastră față-n față, toate părțile care se contrazic în legătură cu ceea ce ne întrebăm. Oricine nu răspunde decât numai la întrebările lui și nu la întrebările care i se pun, vorbește singur, nu trebuie ascultat decât numai dacă acest lucru a fost cerut de către cel ce trebuie să asculte și s-a făcut o înțelegere pentru asta numai ca scop în sine. Altfel discutăm despre îndoctrinare și nu despre educație. Orice informație necerută este un zgomot și nu o informație. A oferi orice lucru necerut înseamnă a lua și nu a oferi și oricine ia fără să ceară abuzează. E ca și cum ai spune: „Iată îți ofer un pumn!”. Atunci când luăm prin forță, nu ar trebui să ne mirăm dacă și nouă ni se va lua prin forță direct sau indirect. Astfel se ajunge să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere.

Dacă îndopi prin forță cu cunoaștere care nu răspunde la întrebările nimănui, nu faci decât să determini pe oricine să urască cunoașterea. Însă cunoașterea prin îndoctrinare, va fi acceptată, însă numai de cei ce doresc puterea acceptând supunerea, pentru ca mai apoi să se poată răzbuna înjosind pe oricine le este nesupus.

Mecanismul îndoctrinării de obicei este dependent de corupție, în sensul că informația este adevărată sau falsă, utilă sau inutilă, mai importantă sau neimportantă, numai datorită argumentului unor schimburi de servicii și obiecte care nu au absolut nicio legătură cu acea informație și se folosește de idolatrie, adică de o autoritate care nu are drepturi pentru a-și îndeplini îndatoriri ci are drepturi de decide îndatoriri. Un idol are voie, nu să facă ceva anume, ci are voie doar să dea și să nu dea voie la alții numai după cum îi place lui. În prezent tehnologia este fără voință proprie, ea face și execută numai ceea ce i se dă voie să facă și atât. Idolatria și supunerea sunt tehnologia părintească, în care sclavii execută numai ceea ce le dictează stăpânii lor. Cine sunt și cine ești? Reprezint eu adevărul sau reprezint minciuna? Reprezint binele, răul, dreptatea sau nedreptatea? Orice ar spune cel care reprezintă nedreptatea este nedrept și orice ar spune cel ce reprezintă dreptatea este drept. Tot ce spune și ce face cel ce reprezintă binele este bun și tot ce spune și ce face cel ce reprezintă răul este rău. Cine reprezintă minciuna, orice ar spune este minciună și cine reprezintă adevărul, orice ar spune este adevăr. Idolii „reprezintă”, ei sunt „reprezentanții”, aceasta este cică responsabilitatea lor, iar pentru asta ei au nevoie de cât mai multă încredere pentru a câștiga dreptul de a impune o credință apărată prin forță care să devină astfel legea.

Noi ne naștem și venim pe această lume cu foarte multă curiozitate și creativitate în mod natural. Soluția la toate aceste probleme? Îndopăm copiii forțat cu cunoaștere necerută, prin forță și cu amenințare, până când se supun din dorința de a câștiga putere pentru a se apăra și răzbuna mai târziu! Apoi creăm o societate a haosului care va avea nevoie de ordine ce va fi oferită de cei cu putere în schimbul unui preț! Plata prețului va trebui să aibă termeni de livrare exacți și siguri, iar oferta de ordine va fi doar o promisiune fără termeni de livrare!

Pe scurt, educația este o condiționare, a renunțărilor, evitărilor și alegerilor de opțiuni, iar îndoctrinarea este o condiționare a opțiunilor, alegerilor și evitărilor de renunțări. Prin educație trebuie să învățăm să canalizăm energia acolo unde este nevoie de ea, iar prin îndoctrinare doar acumulăm energie până când vom exploda prin conflicte și războaie. Îndoctrinarea se folosește de izolare și abstinență pentru că minciuna cere abstinență, dar educația trebuie să se folosească de curiozitate și experiment, pentru că adevărul cere experiment.

Religia și politica Vs. știința și cercetarea

Eu văd lucrurile în felul următor:

1. Religia este precum eticheta de pe un vas
2. Politica este precum vasul cu acea etichetă
3. Știința este precum conținutul din vasul cu etichetă
4. Cercetarea este precum experimentarea conținutului din vasul cu etichetă

Așa stau lucrurile în principiu, numai că de multe ori eticheta nu corespunde cu conținutul, iar conținutul nu este potrivit pentru vas. Uneori vasul e gol, alteori vasul e prea mic sau vasul este găurit. Alteori avem o etichetă frumoasă pe un vas prost cu un conținut otrăvitor așezat în față, sau avem o etichetă urâtă pe un vas urât ascuns tocmai în fundul cămării dar cu un conținut folositor.

De aici apar întrebări precum: Care sunt drepturile de a pune o etichetă? Care sunt drepturile de a folosi un anumit vas? Care sunt drepturile de a avea acces la conținut? Care sunt drepturile de a verifica conținutul?

Cu toții utilizăm conținutul din vas pe încredere când nu avem știință, iar încrederea depinde de etichetă. Fără această încredere, singura soluție este să devenim atotștiutori. Însă problema cunoașterii este că ea consumă timp și energie. Fără timp și energie noi nu putem cunoaște. Folosind religia noi cunoaștem prin învățare, sistemul de învățământ în principiu este o religie. Însă fără religie, noi avem nevoie să experimentăm personal totul. În sistemul de învățământ profesorul de fapt joacă rolul de dumnezeu și la fel este și cu părinții în familie.

E adevărat, mulți ar defini religia ca fiind o relație dintre om și creatorul universului, dar dumnezeu este supranumit „părinte ceresc” sau „tată ceresc”, iar eu aș vrea să definesc religia nu prin subiectivismul ei ci prin principiul ei. Eu mi-aș dori să nu existe confuzie la nivel de principiu, iar la nivel de principiu, familia, școala și statul sunt religii. „comunitatea științifică” este de fapt o religie, a fi „om de știință” este o religie.

Totuși creștinismul, spre deosebire de școală de exemplu, este extrem de sărac în cunoștințe. Vasul creștinismului are o etichetă (Dumnezeu) și acest vas este plin doar cu povești prin care se urmărește convingerea oamenilor ca ei să se umilească raportându-se la acea etichetă. Creștinismul este o religie prin care este promovată sclavia. Ideea unui părinte care trimite fiul să se sacrifice pe cruce pentru ca prin asta să fie promovat ca exemplu pentru lume pentru câștigarea titlului de „fiu” este o promovare a sclaviei pentru că sclavia presupune un astfel de sacrificiu. De fapt, sclavia și războiul presupun sacrificiu. Toate poveștile creștinismului se învârt în jurul ideii de sacrificiu, iar „Dumnezeu” (creatorul universului) avea așa multă creativitate încât a scos poporul Israel din Egipt și la dus în pustie 40 de ani unde să nu se poată alia cu altcineva împotriva egiptenilor și apoi la trimis direct la război pentru cucerirea de teritorii, prin această putere a creației universului! De ce oare nu a cucerit Egiptul de la bun început? Simplu, în deșert se găsesc mai greu aliați cu care să te unești împotriva Egiptului. Dar de ce nu a folosit creativitatea infinită pentru ca să scoată un pământ din mijlocul mării și doar a despărțit marea? Simplu, avea nevoie de să trimită oamenii la războaie pentru ca prin asta să își poată mări numele de creator al universului. Iar pentru că sunt războaie este nevoie de mântuire, iar prețul mântuirii este evident binecunoscuta cruce, simbolul creștinismului.

Creștinismul a câștigat credibilitate datorită unei campanii de promovare extrem de agresivă care a fost impusă politic. Prin teatrul unei sincerități în legătură cu povești povestite sincer, prin ritualuri de umilință, monumente de artă, cântece și poezii, creștinismul a impus o propagandă agresivă de imagine prin care să obțină controlul etichetelor în plan moral. De fapt creștinismul este extrem de sărac în învățături morale, extrem de sărac în învățături pur și simplu, creștinismul este doar propagandă agresivă prin care se promovează propaganda agresivă la un control al etichetelor în plan moral. Mai mult de 99% din creștinism este propagandă pentru eticheta „Dumnezeu” și mai puțin de 1% sunt învățături morale.

Însă religia este în esență atitudinea noastră față de o etichetă. Politica însă, se referă la modul în care utilizăm o etichetă. Acceptarea sau respingerea unei etichete este religia, dar utilizarea oricărei etichete în principiu este politica. Pentru ca să utilizăm o etichetă, evident avem nevoie de un vas, iar acel vas constă din drepturile și îndatoririle cu care ne angajăm. Noi vrem să ni se respecte drepturi pentru ca să ne îndeplinim îndatoriri. Drepturile și îndatoririle spun „cine suntem”, iar acest „cine suntem”este de fapt eticheta care trebuie acceptată prin credință. Acceptarea etichetei este religia și utilizarea etichetei este politica.

Prin politică noi înțelegem de obicei statul și treburile statului, care sunt legea, aplicarea legii și justiția. În abstract sau în principiu, dacă lăsăm subiectivismul sau personajele, discutăm doar despre actul de a decide eticheta pentru un vas.

Una dintre problemele esențiale ale politicii după părerea mea, o reprezintă ceea ce eu am numit „termenii de livrare”. La fel ca și în creștinism. Lăsând la o parte iluzionismul religiei și politicii de care auzim tot timpul, mai rămâne problema termenilor de livrare în relațiile de schimb. După părerea mea, a spune că oferi ceva care nu se știe unde și când va fi și ceri în schimb ceva despre care să se știe exact când și unde va fi, asta e o practică de escrocherie. Această problemă e un element central în acest blog.

După părerea mea, instituția Parlamentului și puterea legislativă ca principiu în felul în care se practică este o mascaradă. Este o mascaradă pentru că e o dictatură. A da legi este un act dictatorial. Nu vă imaginați că sunt împotriva legii, însă eu susțin legea ca pe un angajament și nu ca pe o angajare. Într-o democrație adevărată nu ar trebui să existe puterea legislativă ci numai putere executivă și judecătorească. Mai exact statul de la începutul angajării lui prin alegeri libere ar trebui să vină cu întregul pachet de legi care să nu mai aibă dreptul să îl modifice în niciun fel decât prin demisie și noi alegeri. Altfel relația dintre stat și popor ar fi ceva de genul: Statule, ești angajatul meu poporul pentru că te-am angajat să-mi fi angajatorul meu! Cine va fi angajatul și cine va fi angajatorul dintre stat și popor în acest caz? Evident Statul va fi angajatorul poporului și poporul va fi angajatul statului. Poporul va plăti impozitele pentru ca să fie angajatul statului.

Legat de știință, din știința noastră rezultă toată politica și religia pe care o avem, însă noi folosim știința pentru ca să ne putem înșela cât mai eficient unii pe alții. Noi numim știință cunoașterea care este rezultat al cercetării. Ca să fiu foarte aspru și direct, religia este știința rezultată din învățare și nu din cercetare. Orice cunoaștere care rezultă din învățare este religie. Câtă vreme folosim experiența pentru a cunoaște acționăm științific și câtă vreme folosim învățarea pentru a cunoaște, acționăm religios. Isus era „Învățătorul” parcă, iar el învăța pe alții ceea ce era învățat de „Tatăl”.

Prin urmare, dacă vrem să vorbim de știință, trebuie să vorbim de experimentele cercetărilor. În creștinism a experimenta sau a încerca, înseamnă a ispiti, iar noi facem experimente evident atunci când ne îndoim. Când nu avem credință în „Dumnezeu” noi ne îndoim și avem nevoie de experimente. În creștinism îndoiala și ispita vin de la diavol și reprezintă diavolul, iar diavolul reprezintă răul. Oricine vrea ceva de la Dumnezeu trebuie să ceară cu credință numai după voia Lui Dumnezeu pentru ca să primească. Altfel nu va primi nimic, dimpotrivă, va primi mânia și urgia de care trebuie să aibă parte toți necredincioșii. Mai clar spus, credința care vine din ispita experimentului este de la diavol și credința care vine din presiunea răsplății și pedepsei este de la Dumnezeu.

Politica folosește răsplata și pedeapsa pentru a impune legea. Lege fără pedeapsă și răsplată nu se poate. Ori respectăm legea, ori facem experimente! Dacă facem experimente înseamnă că ne îndoim de lege! În creștinism, diavolul reprezintă această îndoială, iar această îndoială îi face pe mulți să dorească puterea și dreptul de a experimenta ei ce lege vor înlocuind suveranului. Diavolul în creștinism se spune că a fost un înger care a vrut să fie egalul lui Dumnezeu. Prin urmare, oricine se îndoiește de lege, de Cuvântul Lui Dumnezeu, este cu diavolul și deci este cu cel rău.

Alt aspect condamnat în creștinism este competiția pentru putere care constă în închinarea la idoli. Cine îl poate da jos pe Dumnezeu? Dumnezeu este veșnic Dumnezeu! Condamnarea competiției pentru putere regăsită în idolatrie, este un aspect central în creștinism și în Biblie.

Însă după cum spuneam, cercetarea, adică ispita de a încerca prin a pune la îndoială legea care este Cuvântul Lui Dumnezeu, reprezintă diavolul ca principiu. Cine este cu diavolul trebuie să se ducă în iad unde este suferința veșnică, iar cine este cu Dumnezeu trebuie să se ducă în rai unde este fericirea veșnică. Însă eu nu am nimic împotrivă, se ocupă de asta mișcările ateiste, ele se ocupă de problema înșelării prin iluzionism și o fac destul de eficient. Eu îmi propun să mă ocup în principal de problema discriminărilor în ce privește garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare în relațiile de schimb. Am să ispitesc în legătură cu garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare. Orice lucru care nu are un loc exact și un timp exact este un lucru care nu există. Exact cum e și cu trenul care există numai la timpul exact și numai în locul exact. Realitatea trebuie să aibă un timp exact și un loc exact, altfel e doar în mintea noastră și deci doar mințim. În jocurile de noroc trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur la un timp exact și sigur, pentru altceva care are un timp exact și sigur dar un loc necunoscut și nesigur. În religie și politică trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur și un timp exact și sigur, pentru altceva cu un loc necunoscut și nesigur și un timp necunoscut și nesigur.

Escrocheria reprezintă știința și chiar arta de a manevra inechitatea prin iluzionism legat de obiectul schimbului și negocierea discriminatorie a termenilor de livrare legat de obiectul schimbului. Escrocheria nu are ca obiect doar iluzionismul! Mișcările ateiste atacă iluzionismul, dar neglijează problema negocierii termenilor de livrare.

Problema termenilor de livrare se traduce în societate în practicile „puterii legislative” sau „legislativului”. În politică e ale democratic un dumnezeu, dar un dumnezeu care oferă fără termeni de livrare ceea ce promite! Dacă ar face și cetățenii le fel cu impozitele? În creștinism măcar există Biblia cu care le poți da în cap, dar în politică se poate schimba legea în orice moment! Care mai e oferta politicii dacă oferta se poate schimba în orice moment? Este ca și cum ai spune că dacă îmi dai impozite exacte la un loc exact și un timp exact, eu îți voi da în schimb ceea ce îmi place mie! Prin credință ceea ce îmi place mie, reprezintă ceea ce îți place ție! Eu statul reprezint cetățenii prin decizii de legi care prin credință reprezintă voința cetățenilor! Păi care legi? E doar dreptul de a da legi și nu legi! Dreptul de a da legi înseamnă putere și nu lege!

Democrația actuală constă doar în dreptul de a alege între două sau mai multe dictaturi, iar a alege o dictatură din mai multe dictaturi înseamnă dictatură.