Educația vs. îndoctrinarea

Prin educație de obicei se înțelege, activitatea socială organizată prin care se urmărește în mod sistematic dezvoltarea intelectuală. Prin sistem eu înțeleg, orice mecanism construit cu scopul multiplicării de mecanisme identice. Un ceas de exemplu este un mecanism, dar o fabrică de ceasuri este un sistem. Un sistem este o mașină de făcut mașini sau un mecanism de produs mecanisme. În economie și afaceri de exemplu, cuvântul „sistem” este folosit aproape în toate cazurile numai cu acest înțeles. Iar sistematic trebuie să însemne, aplicarea unor principii, cu scopul nu doar de a obține un rezultat, ci de a obține o multiplicare identică a unui rezultat.

Pentru a defini educația, eu am în vedere ceea ce consider ca fiind etapele fundamentale ale oricărei activități umane, iar acestea sunt:

1. Opțiunile
2. Alegerile
3. Evitările
4. Renunțările

Din acest punct de vedere, educația reprezintă tot ce putem și ce vrem în legătură cu opțiuni, alegeri, evitări și renunțări, dar contextualizat în funcție de situații.

La aceste patru elemente ale educației am intuit și câteva subetape în felul următor:

1. Opțiunile – curiozitatea – conștientizarea – conștiința – competiția
2. Alegerile – voința – prioritizarea – morala – legea
3. Evitările – sălbăticia – apărarea – confruntarea – siguranța
4. Renunțările – responsabilizarea – încrederea – schimbul – ignoranța

Curiozitatea, conștientizarea, conștiința și competiția, sunt niște subetape cu implicații ale problemei opțiunilor. Prin curiozitate putem conștientiza mai multe opțiuni, iar conștiința noastră reprezintă felul în care noi comparăm acele opțiuni, iar asta se face prin competiție.

Voința, prioritizarea, morala și legea, de asemeni sunt niște subetape cu implicații ale problemei alegerilor. Dacă voința și prioritățile creează probleme în loc să rezolve probleme, cu siguranță avem de-a face cu probleme morale pe care atunci când este cazul, căutăm să le rezolvăm recurgând la legi.

Sălbăticia, apărarea, confruntarea și siguranța, sunt niște subetape cu implicații ale problemei evitărilor. Când nu suntem în siguranță și nu știm cum să ne apărăm prin confruntări și devenim sălbatici, adică fuga și atacul vor sta la baza comportamentului nostru.

Responsabilizarea, încrederea, schimbul și ignoranța sunt la fel niște subetape cu implicații ale problemei renunțării. Atunci când vrem să ignorăm anumite probleme și nu le putem ignora și vrem să le ignorăm, avem nevoie să acordăm încredere în responsabilitatea de a rezolva totul făcând doar un schimb.

Esența educației este să alegem problemele și să nu fim aleși de probleme, dar esența îndoctrinării, este să fim aleși de probleme pentru ca să fugim de probleme. Diferența dintre educație și îndoctrinare, este că îndoctrinarea inversează ordinea procesului celor patru elemente ale educației într-un mod exact opus enumerării de mai sus.

Cauza pentru care omul își pune întrebări este să fie contrariat emoțional. A fi contrariat emoțional înseamnă să observăm că putem și nu putem ceva anume în același timp, sau că vrem și nu vrem ceva anume în același timp. A putea sau nu putea înseamnă opțiunile noastre, iar a vrea și a nu vrea, înseamnă alegerile noastre. Noi avem de ales numai între opțiuni, iar dacă nu avem opțiuni, nu avem de ales. Contrariile cauzează curiozitatea și interesul nostru față de cunoaștere. Odată cu cunoașterea apare conștientizarea, iar dacă conștientizăm niște opțiuni ce trebuiau alese atunci când este prea târziu, spunem că ne mustră conștiința. Însă dacă avem curiozitate, conștientizare și conștiință, vom prioritiza alegerile în urma unei competiții, conform unui cod moral și etic capabil să împace toate lucrurile în viața noastă.

Apoi intervine problema evitărilor și renunțărilor, partea negativă care constă din metodele prin care impunem o filtrare forțată a opțiunilor și alegerilor. Este ceea ce face politica în principiu prin exercitarea puterii, împreună cu religia ca instituție de spălare a creierului. Exercitarea puterii și atitudinea distructivă însă, nu este neapărat ceva rău, pentru că depinde și ce anume distrugem și cu ce anume înlocuim ceea ce distrugem.

Distrugerea înseamnă a acționa asupra unei mici părticele de care depinde funcționarea unui întreg. Din asta înțelegem că părțile mici stăpânesc peste întreg și deci în natură, ceea ce este mic stăpânește peste ceea ce este mare. Deci dacă vrem să fim creativi, va trebui să ne „închinăm” la ceea ce este mic și la legile a ceea ce este mic și nu așa cum vrea religia. Cantitatea mare, înseamnă ceva, nu contează ce este, dar care este mai mult sau mai puțin, însă dacă nu contează întâi ce este, degeaba le avem pe toate, degeaba avem tot universul! Tot ceea ce este mare este un rezultat al unei ordini a părților mici, asta dacă ordinea există. Distrugerea este crearea unei dezordini a unor părți mici dintr-un întreg. Atunci când împuști pe cineva în cap sau în inimă de exemplu, nu contează, este vorba doar de o mică gaură, în rest, peste tot este ordine sănătoasă.

Numai că, noi nu putem supraviețui fără a ucide sau vătăma pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, dar a ucide și a vătăma, nu înseamnă neapărat a satisface nevoi! Nevoile noastre au cerințe limitate, iar noi suntem limitați! Asta evident, dacă nu ne închinăm unui „Dumnezeu” nelimitat, sau nu avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere fiind astfel un pericol unii pentru alții care să se escaladeze la nesfârșit!

Distrugerea este în natura noastră prin cerințele satisfacerii nevoilor, dar viața este regenerabilă. În prezent noi suntem pe cale de a fi mai distructivi decât decât capacitatea de regenerare a planetei, nu doar prin potențialul nostru, ci mai ales prin ceea ce facem cu toții zi de zi și fără întrerupere.

Prin urmare, ar fi cazul să operăm ceva schimbări în privința conștientizării nu doar a potențialului nostru de distrugere, ci mai ales a ceea ce facem, pentru că noi în prezent am RENUNȚAT la a mai controla situația în care ne aflăm, datorită obiceiurilor noastre de îndoctrinare impuse politic și religios în mod iresponsabil și inconștient.

Îndoctrinarea după cum spuneam, este o inversare a ordinii celor patru elemente: opțiunile, alegerile, evitările și renunțările. Scopul oricărei responsabilizări, încrederi sau schimburi, este să rezolvăm probleme, dar renunțând la probleme ignorându-le. Una dintre cele mai absurde prostii care se poate spune, este chiar de la psihologi și psihiatrii și anume ideea de „a avea încredere în tine”. Asta înseamnă de fapt, că să te simți mai ușurat că scapi de o problemă, lăsându-ți ție acea problemă! Alții chiar se simt mai ușurați și mai siguri prin asta cică! Bravo lor! Comportamentul psihologilor însă, de obicei se caracterizează prin aroganță și lașitate mascată în ceea ce ei numesc „echilibru” și resping cu aroganță orice dezbatere deschisă, în numele „răbdării”. Aceasta este atitudinea lor în general. Eu i-am testat de multe ori fără ca ei să știe, iar ei numai asta au demonstrat. Obsesia lor principală este acest „Cine sunt?” și „Cine ești?” pentru că visul lor principal este acela de a deveni niște idoli.

În momentul în care invoci dreptul de a fi drept, invoci un idol, iar în momentul în care impui dreptul de a fi drept, impui închinarea la un idol. Idolatria este orice justificare a unei încrederi prin invocarea dreptului de a fi drept. Dreptul de a fi drept nu conține nicio știință și nicio pricepere. Este doar intimidare și minciună impusă prin forță. Este doar o invocare a slăbiciunii altora și nu o putere! Exact la fel cum în ritualurile religioase, doar oamenii doar se înjosesc și atât. Invocarea dreptului de a fi drept este doar o invocare a slăbiciunii altora. „Dumnezeu” este doar o invocare a slăbiciunii oamenilor. Totuși eu nu am testat psihologii niciodată pe bani pentru că nu așa lucrez eu și nici nu am bani. Dar oricine plătește pentru un serviciu, preferă să considere cu ipocrizie că acel serviciu este util, pentru că nimănui nu-i place să creadă despre sine că este un prost și un fraier că a plătit degeaba și astfel ajung idolii să câștige și bani și adorație.

Însă cum decurge procesul de îndoctrinare?

Întâi începe printr-o izolare față de orice factor opus scopului îndoctrinării sau care poate distrage atenția de la scopul și conținutul îndoctrinării. Începe de la o încredere impusă fără responsabilitate sacu cu o responsabilitate formală, de la o credință, acționând prin izolarea subiectului în așa fel încât acel subiect să aibă ca singură opțiune numai conținutul credinței. Trebuie să renunțăm la orice altceva în afară de conținutul credinței, iar dacă nu renunțăm, vom fi forțați să renunțăm, până când renunțăm și numai prin acest filtru să vedem lumea. Oriunde suntem aleși de probleme în loc să alegem problemele este un teritoriu al îndoctrinării.

Educația adevărată trebuie să înceapă de la a pune în mintea noastră față-n față, toate părțile care se contrazic în legătură cu ceea ce ne întrebăm. Oricine nu răspunde decât numai la întrebările lui și nu la întrebările care i se pun, vorbește singur, nu trebuie ascultat decât numai dacă acest lucru a fost cerut de către cel ce trebuie să asculte și s-a făcut o înțelegere pentru asta numai ca scop în sine. Altfel discutăm despre îndoctrinare și nu despre educație. Orice informație necerută este un zgomot și nu o informație. A oferi orice lucru necerut înseamnă a lua și nu a oferi și oricine ia fără să ceară abuzează. E ca și cum ai spune: „Iată îți ofer un pumn!”. Atunci când luăm prin forță, nu ar trebui să ne mirăm dacă și nouă ni se va lua prin forță direct sau indirect. Astfel se ajunge să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere.

Dacă îndopi prin forță cu cunoaștere care nu răspunde la întrebările nimănui, nu faci decât să determini pe oricine să urască cunoașterea. Însă cunoașterea prin îndoctrinare, va fi acceptată, însă numai de cei ce doresc puterea acceptând supunerea, pentru ca mai apoi să se poată răzbuna înjosind pe oricine le este nesupus.

Mecanismul îndoctrinării de obicei este dependent de corupție, în sensul că informația este adevărată sau falsă, utilă sau inutilă, mai importantă sau neimportantă, numai datorită argumentului unor schimburi de servicii și obiecte care nu au absolut nicio legătură cu acea informație și se folosește de idolatrie, adică de o autoritate care nu are drepturi pentru a-și îndeplini îndatoriri ci are drepturi de decide îndatoriri. Un idol are voie, nu să facă ceva anume, ci are voie doar să dea și să nu dea voie la alții numai după cum îi place lui. În prezent tehnologia este fără voință proprie, ea face și execută numai ceea ce i se dă voie să facă și atât. Idolatria și supunerea sunt tehnologia părintească, în care sclavii execută numai ceea ce le dictează stăpânii lor. Cine sunt și cine ești? Reprezint eu adevărul sau reprezint minciuna? Reprezint binele, răul, dreptatea sau nedreptatea? Orice ar spune cel care reprezintă nedreptatea este nedrept și orice ar spune cel ce reprezintă dreptatea este drept. Tot ce spune și ce face cel ce reprezintă binele este bun și tot ce spune și ce face cel ce reprezintă răul este rău. Cine reprezintă minciuna, orice ar spune este minciună și cine reprezintă adevărul, orice ar spune este adevăr. Idolii „reprezintă”, ei sunt „reprezentanții”, aceasta este cică responsabilitatea lor, iar pentru asta ei au nevoie de cât mai multă încredere pentru a câștiga dreptul de a impune o credință apărată prin forță care să devină astfel legea.

Noi ne naștem și venim pe această lume cu foarte multă curiozitate și creativitate în mod natural. Soluția la toate aceste probleme? Îndopăm copiii forțat cu cunoaștere necerută, prin forță și cu amenințare, până când se supun din dorința de a câștiga putere pentru a se apăra și răzbuna mai târziu! Apoi creăm o societate a haosului care va avea nevoie de ordine ce va fi oferită de cei cu putere în schimbul unui preț! Plata prețului va trebui să aibă termeni de livrare exacți și siguri, iar oferta de ordine va fi doar o promisiune fără termeni de livrare!

Pe scurt, educația este o condiționare, a renunțărilor, evitărilor și alegerilor de opțiuni, iar îndoctrinarea este o condiționare a opțiunilor, alegerilor și evitărilor de renunțări. Prin educație trebuie să învățăm să canalizăm energia acolo unde este nevoie de ea, iar prin îndoctrinare doar acumulăm energie până când vom exploda prin conflicte și războaie. Îndoctrinarea se folosește de izolare și abstinență pentru că minciuna cere abstinență, dar educația trebuie să se folosească de curiozitate și experiment, pentru că adevărul cere experiment.

Anunțuri

Moralitatea și imoralitatea

Moralitatea reprezintă principiile și regulile pe care noi le susținem în argumentarea unei cunoașteri a binelui și răului pentru o perspectivă de timp cât mai îndelungată și cu implicații la un număr de oameni cât mai mare. Moralitatea este o problemă pentru anumite situații date în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni. După părerea mea, acele situații se referă la ceea ce am vorbit la început legat de politică și religie, mai exact la principiile condițiilor încrederii și principiile condițiilor uzului de încredere. Încrederea este de fapt religia iar uzul de încredere este politica. Prin urmare există două situații în care discutăm despre moralitate și imoralitate și anume:

1. Principiile condițiilor câștigării încrederii
2. Principiile condițiilor uzului de încredere

Toate contradicțiile care implică argumentul încrederii, credinței, imaginii sociale, identității culturale, recunoașterii profesionale, poziției ierarhice sau calității de reprezentant, sunt conflicte de persoană și nu doar niște simple contradicții! Tot ce implică încrederea este de fapt, o confuzie asumată dintre persoană și obiectul încrederii și prin urmare deci, orice contradicție în care este invocat argumentul încrederii, înseamnă intimidare și conflict de persoană! Iar în cazul credinței pe care am definit-o ca fiind orice încredere impusă prin exercitarea puterii, adică prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare, discutăm de această dată despre o discriminare asumată de arme destinate conflictului de persoană, cu scopul asigurării și impunerii unei părtiniri, pentru cazul unui eventual conflict de persoană! Acestea sunt riscurile încrederii în general în orice relație interumană, iar aceste riscuri reprezintă prețul pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm pentru a putea evita inconvenientul necesității atotcunoașterii și atotpriceperii și a putea acționa fiecare specializat pe domenii restrânse și diferite care să se completeze într-un întreg prin care să se poată satisface nevoile de supraviețuire și confort pentru toată lumea.

Atunci când cineva ne cere încredere, trebuie să existe niște reguli generale adică niște principii care să fie respectate pentru câștigarea încrederii, iar atunci când cineva uzează de încredere, la fel trebuie să existe niște reguli la fel pentru toată lumea, care dacă nu sunt respectate, atunci încrederea să se piardă. Încrederea este precum orbul și călăuza, iar mintea reprezintă ochii noștri pentru timp. Noi putem fi orbi fie pentru că nu putem vedea, fie pentru că ne sunt acoperiți ochii de cineva, sau fie pentru că nu vrem să ne uităm undeva și lăsăm pe altcineva să se uite pentru noi și astfel fiecare să se poată uita cu toată băgarea de seamă numai la ceea ce a ales el să vadă. Atunci când lăsăm pe altcineva să se uite și să vadă ceva în locul nostru înseamnă că noi oferim încredere, dar încrederea poate fi impusă prin forță sau eliminată prin forță de către cei ce dețin puterea. Puterea este pedeapsa și răsplata, iar noi putem da dreptul exercitării acestei puteri pe încredere și îl putem lua dacă mai avem dreptul, dar puterea se poate impune și de la sine prin război, iar alteori avem nevoie de război pentru a putea lua puterea de la cineva care abuzează de ea. Prin urmare, problema moralității și imoralității se extinde de la încredere și uzul de încredere și la putere și uzul de putere. Moralitatea legată de câștigarea puterii și exercitarea puterii reprezintă dreptatea, sau cel puțin aceasta este definiția mea pentru dreptate. Dreptatea se face prin legi, iar impunerea respectării legii prin uzul de putere este justiția sau cel puțin asta înțeleg eu prin justiție.

Astfel că acum avem:

1. Moralitate a câștigării încrederii
2. Moralitate a uzului de încredere
3. Moralitate a câștigării puterii
4. Moralitate a uzului de putere

Încrederea și dreptatea sunt precum pânda și vânătoarea, iar problema pândei și vânătorii este dacă noi pândim și vânăm pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, nevoile profesionale și nevoile de confort, sau pândim și vânăm cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere sau a ne da cât mai mari. Dacă pânda și vânătoarea noastră este împotriva noastră și nu pentru nevoile noastre, atunci pânda și vânătoarea trebuiesc socotite ca fiind imorale.

Încrederea argumentată de pedeapsă și răsplată reprezintă credința după cum am explicat atunci când am vorbit despre putere. Atunci când încredințăm dreptul de a exercita puterea pentru a impune o voință, înseamnă că avem credință sau acordăm credință. Faptele care roiesc în jurul ideii de credință afirmă această definiție pe care eu o dau credinței. La fel este și cu încrederea. Investigațiile unui cercetător în știință implică atenția pe care o presupune statul la pândă. Numai că știința trebuie să treacă testul experimentului pentru a se putea numi știință, iar acest test al experimentului presupune desfășurarea unor activități care să fie pregătite la fel precum un atac dintr-o vânătoare.

Atunci când ne vânăm unii pe alții sunt foarte importante discriminările în drepturi. Cel puternic va căuta să fie cât mai puternic și va face ca cel slab să fie cât mai slab pentru ca cel mai puternic să aibă în mână pe cel mai slab pentru totdeauna. Cel slab va căuta să se apere de cel puternic plătind cu toată puterea lui pe care o mai are pe altcineva puternic pentru ca să primească în schimb securitatea prin angajamentul unei confruntări între cei puternici în cazul în care cel slab este pus în pericol.

Slăbiciunea și puterea sunt date de drepturile de a vedea și de a ataca. Trebuie să ai dreptul de a putea pândi și dreptul de a putea vâna. Dacă nu ai niciun drept de a pândi și de a vâna și vrei să pândești și să vânezi pe cei care au toate drepturile și mijloacele de a pândi și a vâna, atunci va trebui să fi suficient de creativ încât să îți construiești singur mijloace de pândă și de vânătoare, să ai abilitățile necesare de a utiliza acele mijloace de pândă și vânătoare pentru putea răpune pe cei cu toate mijloacele de pândă și vânătoare câștigate prin drepturi și să ai și un plan al înlănțuirii cauzale a tuturor evenimentelor prin care să argumentezi că în urma acelei vânători vei răpune pe cei puternici prin drepturi.

Pentru ca să nu se ajungă la astfel de situații, noi invocăm ceea ce se numește „DREPTATEA”. Dreptatea este constituită din acele drepturi și îndatoriri apărate prin forță, dar care dacă sunt morale, atunci prin acele drepturi se urmărește ca oamenii să nu se autodistrugă atunci când se vânează unii pe alții ci să se urmărească protejarea vieții și satisfacerea nevoilor.

Prin urmare, atunci când discutăm despre drepturi și îndatoriri apărate prin pedeapsă și răsplată se ridică problema moralității dreptății și atunci când discutăm despre înțelegeri fără pedeapsă și răsplată se ridică problema morațității încrederii.

Astfel se ridică întrebarea: În ce să avem încredere să încredințăm puterea pentru impunerea și apărarea drepturilor și îndatoririlor? În ce condiții ne putem asigura că drepturile și îndatoririle conduc către o protejare a vieții și o satisfacere a nevoilor și nu către autodistrugere?

Elementele esențiale ale acestei autodistrugeri sunt după cum spuneam:

1. Agresiunea
2. Sacrificiul
3. Minciuna

Scopul moralității trebuie să fie protejarea vieții, satisfacerea nevoilor și evitarea posibilităților ca agresiunea, sacrificiul și minciuna să se motiveze reciproc și astfel răul să se escaladeze împreună dependența de putere care înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere la nesfârșit.

Legat de încredere, eu o consider morală în condițiile confruntării, competiției și termenilor de livrare preciși și siguri. Dacă una dintre aceste trei condiții nu este respectată, atunci corect ar fi să se poată renunța în orice moment la încredere.

Legat de dreptate însă, consider că problema este mult mai complexă. După părerea mea ar exista zece situații de bază în care ar trebui să ridicăm problema dreptății și anume:

1. Dreptatea dovezilor
2. Dreptatea falsurilor
3. Dreptatea pericolelor
4. Dreptatea responsabilităților
5. Dreptatea provocărilor
6. Dreptatea confruntărilor
7. Dreptatea competițiilor
8. Dreptatea valorilor
9. Dreptatea abuzurilor
10. Dreptatea despăgubirilor

Fără dovezi nu pot exista falsuri, fără falsuri nu pot exista pericole, fără pericole nu pot exista responsabilități, fără responsabilități nu pot exista provocări, fără provocări nu pot exista confruntări, fără confruntări nu pot exista competiții, fără competiții nu poate exista valoare, fără toate cele de mai sus nu pot exista abuzuri și fără abuzuri nu pot exista despăgubiri. Dacă se poate, ceea ce se poate, atunci este dreptate, altfel este nedreptate.

Din cele de mai sus se observă că scopul dreptății este despăgubirea celui drept de către cel nedrept prin repararea unor pagube deținute cu drept, iar dreptatea trebuie să înceapă de la dovezi. Esența dreptății însă este ca nu răutatea să fie pedepsită, ci numai obligarea oamenilor de a face răul să fie pedepsită, pentru că altfel am avea o societate în care niște autorități, ar trebui să-i lege cu lanțuri pe oameni în toate modurile, pentru ca să nu mai poată face nimic din tot ce s-ar presupune a fi rău și altfel singurul scop în viață al oamenilor, ar fi ca ei să fie aceia care să aibă în măsura cea mai mare, dreptul, autoritatea și puterea de a-i lega pe alții pentru ca astfel să nu fie ei cei legați. Cu alte ocazii am să explic punctual despre ce este vorba, deocamdată insist doar pe definirea moralității, pe moralitatea încrederii și moralitatea dreptății.

Dreptatea implică exercitarea puterii și deci pedeapsa, răsplata, prețul, îndatorarea și credința, dar simpla respectare a unui contract care implică aceste cinci elemente prin care am definit puterea, nu înseamnă neapărat protejarea vieții și satisfacerea nevoilor, ci respectarea unui astfel de contract ne poate garanta de multe ori autodistrugerea. A respecta puterea, înseamnă a fi drepți cu puterea, dar dacă puterea este imorală, atunci respectăm autodistrugerea.

Încrederea, credința, puterea și dreptatea, sunt doar niște colți și ghiare cu care plecăm la vânat, iar vânatul este un sacrificiu al vieții pentru satisfacerea nevoilor vieții. Noi nu putem supraviețui fără să provocăm suferință sau să ucidem pentru a ne hrăni. Problema este deci dacă ucidem pentru a ne hrăni sau dacă ucidem pentru că suntem un pericol unii pentru alții. Atunci când suntem un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții înseamnă că suntem imorali.

Atunci când suntem un pericol unii pentru alții, adevărurile sunt exact precum un tufiș prin care se furișează minciuna pentru ca să vâneze încrederea și astfel să poată înșela. Cu cât este adevărul mai des, cu atât este mai mare și pericolul înșelării pentru încredere. Prin urmare încrederea trebuie să știe să fugă cu viteză cât mai mare de pericol în orice moment. De ce oare încrederea nu are voie să poată fugi în creștinism? De ce oare se impune o cultură a loialității în societate? Evident că încrederea trebuie să nu poată fugii pentru că acolo este o fermă de animale sortite sacrificiului și ele nu trebuie să poată fugi și nici să aibă unde fugi. Prin urmare, ideea cum că încrederea nu trebuie să poată fugi cât mai rapid în orice moment, este o idee imorală. Eu nu am nimic împotriva încrederii, de încredere depinde diviziunea educației și muncii în specializări dar încrederea trebuie să poată fugi în orice moment cu viteză cât mai mare când nu se pot realiza confruntări de dezbateri, competiții și nu există termeni de livrare siguri și exacți în oferte.

Minciuna se îmbracă în adevăr și se ascunde în adevăr, iar de acolo pândește încrederea ca un prădător pentru ca să poată înșela. Apoi minciuna se apropie de încredere pe furiș și fără ca să facă nici un zgomot, iar când încrederea nu mai poate fugi, înșelarea se năpustește prin surprindere peste încredere cu toată ferocitatea. Așa se vânează încrederea și la fel se vânează și puterea. Puterea se îmbracă în dreptate și moralitate, se ascunde în dreptate și moralitate, iar de acolo pândește ca un prădător credința. Într-o lume a dependenței de putere, într-o lume imorală, puterea va căuta să vâneze cât mai multe drepturi prin care să acopere ochii prăzii și cât mai multe drepturi de a construi capcane cu momeală de unde prada să nu mai poată fugi.

Încrederea este opusul gândirii fiind o renunțare de bună voie la gândire, iar credința este o încredere impusă prin exercitarea puterii. Credința înseamnă să urmezi o supunere oarbă sau o tradiție neschimbată a trecutului fiind motivat de pedeapsă și răsplată iar gândirea înseamnă să compari singur posibilitățile de opțiuni ale viitorului pe care le poți vedea cu ochii minții tale și să alegi numai ceea ce îți spune inima. Mintea reprezintă ochii noștri pentru timp și inima reprezintă reacțiile noastre emoționale. Atunci când reacțiile noastre emoționale depind numai de pedeapsă și răsplată, iar gândirea noastră se limitează numai la respectarea drepturilor celor cu putere, înseamnă că suntem niște sclavi.

Rațiunea oricărei pedepse este că oricine ar vrea să facă ceea ce a făcut cel pedepsit, trebuie să se teamă să nu pățească la fel ca cel pedepsit. Dacă faci ceva sau reprezinți ceva ce nu vrea cel care poate pedepsi, atunci soarta ta trebuie să devină un exemplu pentru toată lumea prin acea pedeapsă pentru ca prin asta să nu mai poți fi un exemplu de urmat. De aici vine și simbolizarea cu animale a abilităților și dizabilităților oamenilor. Rațiunea răsplății este aceeași cu cea a pedepsei, doar că prin răsplată se încurajează urmarea unui exemplu sau a unui model. Într-o societate unde răutatea și dependența de putere sunt degenerate în cel mai urât hal, mintea sclavilor se limitează la ideea că totul este pedeapsă și răsplată și că binele reprezintă tot ceea ce este răsplătit de oricine poate răsplăti, iar răul reprezintă tot ceea ce este pedepsit de oricine poate pedepsi. Acesta este și motivul pentru care religiile cu dumnezei invocă veșnicia și infinitul, în încercarea de a controla binele și răul pentru sclavi punând infinitul veșniciei în balanță cu viața trecătoare de pe pământ.

Identitatea este importantă acolo unde toată gândirea se limitează la pedeapsa și răsplata care sunt corecte sau greșite din cauza pedepsei și răsplății. Unde nu există adevăr ci oameni care reprezintă adevărul prin orice ar spune. Unde nu există dreptate ci dreptatea este reprezentată prin oameni care au dreptate indiferent ce ar face. Prin pedeapsă și răsplată poți reprezenta orice spunând și făcând orice. Prin urmare lumea trebuie să creadă că reprezinți ceva ce ea dorește pentru ca să te lase să faci ce vrei. Dacă reprezinți nimicul, atunci orice ai face este nimic și orice ai spune este nimic, pentru că nu reprezinți nimic. Aceasta este identitatea, este o idee pe care o reprezinți. Oamenii se omoară unii pe alții pentru că ei se cred „reprezentanți” și vor să reprezinte tot ceea ce le place spunând orice și făcând orice. Cum poți oare elimina minciuna, dacă minciuna acționează prin credința în reprezentanți? Ce poți face atunci când oamenii au reprezentanți în loc de gândire iar reprezentanții gândesc numai rele? Evident va rămâne numai opțiunea de a elimina reprezentanții prin război și astfel reprezentanții vor folosi reprezentații lor în războaie pentru a impune credința cu cel mai puternic sprijin al puterii. Prin etichete și simboluri lucrează încrederea și credința, iar încrederea și credința sunt întotdeauna pândite de înșelarea care se furișează prin adevăr folosind moralitatea ca momeală. Numai că de multe ori nu există moralitate nici măcar pentru momeală, ci se folosesc doar ritualuri prin care moralitatea este doar simbolizată prin manierisme. De multe ori nu există nici adevăr, ci se folosesc proorociri cu cele mai urâte nenorociri pentru ca în numele acestui adevăr să fie justificată orice credință, cum ar fi credința în veșnicia iadului și raiului de după moarte de exemplu. Se inventează un dușman, un diavol, se înscenează o confruntare cu acel diavol pentru ca în comparație cu diavolul să poți reprezenta binele, să poți reprezenta pe Dumnezeu, dar în realitate Dumnezeu se luptă tot cu Dumnezeu, iar Dumnezeul care pierde sau care este înscenat să piardă, este diavolul și câștigător este tot Dumnezeu pentru că se laudă cu adevărul din proorocirile cu nenorociri care se împlinesc și prin asta câștigă încredere și credință.

Cu cât ai mai mult adevăr, cu atât poți înșela mai mult. A avea adevăr mult înseamnă a putea înșela mult. Minciuna se acoperă întotdeauna cu adevăr din toate părțile pentru ca să se facă crezută. Nu trebuie să avem încredere în cei ce au mult adevăr pentru că ei sunt o țintă a corupției și șantajului. A oferi încredere înseamnă a da puterea de a înșela. Înșelarea vine din încredere, iar adevărul vine din confruntare. Cine caută încredere caută puterea de a înșela și cine caută confruntare caută puterea de a arăta adevărul. Însă și confruntarea se poate înscena, iar părțile din confruntare se pot preface.

În întuneric se vede numai ceea ce arată călăuza încrederii, iar a nu avea o călăuză nu înseamnă a fi în lumină. O călăuză întotdeauna este mai bună decât nimic atunci când este întuneric. Călăuza poate să arate adevărul și să fie nevinovată, dar minciuna întotdeauna se acoperă cu adevăr din toate părțile. Minciuna pune adevărul în față tot timpul și pândește încrederea pentru ca să poată înșela. Apoi răul se întâmplă și este nevoie de adevăr pentru ca să se facă lumină. Minciuna face din adevăr o momeală pentru ca să prindă încrederea într-o capcană. Însă dacă urâm minciuna, atunci urâm informația și astfel urâm și adevărul. Binele și răul sunt făcute din același material. Prostia și priceperea sunt făcute din același material. Înțelepciunea și nebunia sunt făcute din același material. Viața și moartea sunt făcute din același material. Dacă urâm pe una sau pe cealaltă, atunci urâm universul. Noi urâm atunci când vrem numai ceea ce să nu fie. Trebuie să alegem între mai multe opțiuni și întotdeauna toate opțiunile trebuie să fie de față. Binele și răul există numai în comparație. Lumina înseamnă să vedem toate mijloacele și scopurile într-o specializare anume. Dacă nu vedem nu putem compara și dacă nu putem compara, nu putem fi responsabili.

Dacă avem responsabilitate în calitate de reprezentanți, atunci folosim încrederea și credința oamenilor, adică renunțarea oamenilor la gândire. Dacă ne bazăm pe renunțarea oamenilor la gândire, inevitabil suntem o țintă a corupției și șantajului, o țintă a pedepselor celor ce pot pedepsi și o țintă a răsplăților celor ce pot răsplăti. Trebuie să ne ferim deci de calitatea de a fi reprezentanți pentru că încurajăm renunțarea la gândire. Reprezentanții nu oferă răspunsuri la întrebări ci oferă răspunsuri la program care sunt doar înscenate să pară răspunsuri la întrebări. Educația constă din răspunsuri la întrebări și propaganda de  îndoctrinare constă din răspunsuri la program. Educația nu are timp și loc, numai propaganda de îndoctrinare are timp și loc.

Contrariile din mintea noastră cauzează întrebările noastre pentru știință, iar dorința pentru titlurile de reprezentanți cauzează interesul nostru pentru a respecta ritualurile propagandei de îndoctrinare. Îndoctrinarea, ritualurile propagandei de îndoctrinare, simbolurile și titlurile cu care dovedim calitatea de reprezentanți, țin de domeniul religiei, politicii, încrederii și credinței. Știința este acel cuvânt care este crezut indiferent de cine este spus, unde este spus și când este spus. Știința vine cu răspunsuri la întrebări, iar credința vine cu ritualuri pentru simboluri. Știința vine atunci când vin răspunsurile la întrebări, iar credința vine atunci când vin reprezentanții cu titluri.