Paradigma puterii

Când spun „putere”, eu mă refer la câștigarea și conservarea slăbiciunii altora. Puterea nu este chiar putere în sensul propriu pentru că altfel am discuta despre evoluție ceea ce ar fi un lucru bun. Puterea în sensul conducere și supunere este doar o gestionare a slăbiciunii. Cel mai ușor de observat acest lucru este în religie unde Dumnezeu cică este mare și puternic, dar când deschizi ochii și te uiți mai cu băgare de seamă, sunt doar niște oameni care se înjosesc.

Paradigma puterii este un mod de a gândi care e foarte important de înțeles pentru a ști ce anume se întâmplă în mintea celor obsedați de câștigarea și conservarea puterii și pentru a putea argumenta tot felul de percepții și afirmații legat de contextul puterii, dorinței de putere, sau obsesiei de putere, precum și modul în care acestea se pot camufla în altceva sau modul în care se poate realiza o diversiune cu scopul distragerii atenției de la camuflarea dependenței de putere.

În paradigma puterii, utilitatea lucrurilor nu trebuie analizate normal, în sensul că mijloacele își au relevanța numai în ideea realizării scopurilor pentru care ele sunt menite. În paradigma puterii mijloacele sunt un scop în sine, iar scopurile sunt relevante numai în măsura în care justifică impunerea unui control al mijloacelor care de fapt ele sunt chiar scopul după cum spuneam. Știu că sună cam prea abstract și poate chiar încurcat, dar aceasta este formula de bază prin care putem empatiza cu persoanele dependente de putere.

Politica, afacerile și religia sunt manifestări ale dependenței de putere și sunt o creație a unor oameni dependenți de putere. Politica este în esență responsabilitatea legii, iar lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. Politica este deci o administrare a războiului. Toate statele lumii sunt un rezultat al războaielor. Politica nu creează și produce nimic, ci doar impune legi pentru relații de schimb cu ceea ce este realizat deja. Afacerile la fel nu creează nimic și produc nimic în societate, la fel ca și politica. Afacerile însă sunt întemeiate pe încrederea în garanțiile legii sau ale războiului și nu pe război spre deosebire de politică. Afacerile repezină desfășurarea jocului câștigării profitul, iar politica reprezintă regulile jocului profitului. Politica este arbitrul afacerilor, iar afacerile fără niciun arbitru înseamnă un fel de junglă.

Religia însă are ca scop diversiunea. În religie trebuie să „te duci la Dumnezeu” (dacă poți), iar dacă nu poți, asta demonstrează că ești „depărtat de Dumnezeu” și acesta ar fi explicația pentru care se întâmplă tot „răul”. Prin urmare, vom „merge la Dumnezeu” și vom lăsa pe planul doi felul în care este gestionată responsabilitatea războiului și profitului (politicii și afacerilor). Corupția și abuzurile au nevoie de diversiune și au nevoie de un „mântuitor” după care să ne ducem în ceruri să-l căutăm sau să-l așteptăm pe pământ să vină când va vrea el și să ne ocupăm numai de asta. Ce problemă grea e crucea care ne mânuiește! Oare cum se poate face așa ceva? Cum se poate ca mântuirea de cruce să aibă ca preț însăși crucea? Dacă nu înțelegem înseamnă că suntem proști și deci avem de lucru cu învățatul „tainelor”! Să ignorăm deci lucrurile pământești care sunt trecătoare și să privim către veșnicia cerurilor și măreția Lui Dumnezeu!

În paradigma puterii deci, nu contează cum și dacă folosești într-adevăr ceea ce poți sau nu poți, ci contează cât pot eu și cât poți tu în urma folosirii sau înscenării folosirii a ceea ce putem sau nu putem, doar dacă este necesar sau este înscenat să pară necesar. Contează cum sunt înscenate scuzele și cum sunt înscenate obstacolele și vinovăția. Trebuie să ne întrebăm: Oare cine va putea cel mai mult în urma tuturor acelor lucruri? Cine va controla cea mai multă putere? Aceasta este „INTERESUL”. De aceea când analizăm problemele sociale, noi trebuie să avem în vedere acest „interes” pentru a putea înțelege sensul lucrurilor. Așa că dacă cineva vrea să „ajute”, el are de fapt un INTERES pentru ca să „ajute”. Iar dacă va „ajuta” o va face numai cu un preț până când va înscena o scuză și un vinovat pentru ca mai apoi să „investească” în altceva mai profitabil din punct de vedere al puterii și al controlului puterii.

Spre exemplu, care ar putea fi interesul „conspiraționiștilor” de a condamna „elitele din umbră care controlează lumea”? Blogul http://saccsiv.wordpress.com/ de exemplu este un blog de propagandă a BOR creat cu scopul de a condamna „elitele din umbră”. Ce interes ar avea ei să facă asta? De ce ar plăti statul din bani publici pentru demascarea și condamnarea în media, pe internet sau în literatură a „elitelor din umbră”? Păi foarte simplu! „elitele din umbră” sau „societățile secrete” dacă ar avea puterea ar avea-o din presiunile asupra instituțiilor angajate oficial de cetățeni în responsabilități sociale! Însă aceste „elitele din umbră” sau „societățile secrete” nu sunt angajate în nicio responsabilitate socială față de cetățeni, deși ele ar avea puterea din presiunile asupra celor angajați în responsabilități sociale față de cetățeni! Prin urmare, dacă PUTEREA vine din presiunile asupra celor responsabili, atunci de ce ar trebui să ne gândim la demascarea și condamnarea celor iresponsabili? Iată deci unde este diversiunea!

Când spunem LEGE spunem RĂZBOI pentru că lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. Deci dacă se duce un război împotriva noastră, în loc să se ducă pentru noi ce avem de făcut atunci? Sunt mai puternici cei ce cumpără războaiele decât cei ce fac războaiele? Evident nu, doar că noi am neglijat faptul că legea înseamnă război împotriva oricui o încalcă și am încredințat responsabilitatea războiului în mâinile celor ce au interes să îl vândă oricui este dispus să plătească cât mai mult pentru el. Astfel, războiul este de vânzare pentru că legea și politicienii sunt de vânzare. Însă rostul oricărui război este impunerea legii de care depinde garantarea proprietății privare, iar „vânzarea” este doar un schimb de proprietăți. Proprietatea privată se garantează prin lege, deci se garantează prin război, în timp ce afacerile economiei de schimb se fac numai cu proprietăți care nefiind garantate prin război, sau lege cu vreți să-i zicem, nu mai sunt proprietăți! Cum mai putem face schimburi de proprietăți care nu mai există?

Prin urmare afacerile sunt subordonate politicului pentru că fără politică nu se mai pot garanta proprietățile cu care să facem afaceri! Proprietatea dacă nu este garantată de lege nu mai este proprietate, iar legile înseamnă după cum spuneam război împotriva oricui încalcă legile. Prin urmare, dacă facem afaceri creând o piață de desfacere a politicienilor și a legilor, facem o piață de desfacere a posibilității afacerilor de a exista. Încredea în datul și luatul schimburilor de proprietăți este dată de garanția războiului, care face obiectul afacerilor la rândul lui. Cam aiurea nu?

Prin urmare politica și afacerile se anulează reciproc, iar adevărul relevant este dat de dovezile legale privind timpul și locul exact când politica se anulează cu afacerile. Aici intervine influența religiei prin diversiune și așa s-a și născut religia. Religia este copilul dintre politică și afaceri creeat cu scopul de a distrage atenția mulțimilor neavizate le la timpul și locul exact când politica se anulează cu afacerile erodând interesele oamenilor obișnuiți și de a distrage atenția de la persoanele care sunt responsabile de acest lucru. Unde-i lege, nu-i tocmeală! Auzim de multe ori această zicală. Când legea devine tocmeală, politica și afacerile se anulează reciproc. Când și unde se întâmplă asta exact? Cine este responsabil, în ce măsură și cum dovedim legal? Mecanismul exact prin care se răspunde la roate aceste întrebări este menirea a ceea ce noi numim a fi „sistemului social”.

Însă la „judecata de apoi” (spune religia) se va face „dreptate” în ziua când va vrea Dumnezeu! Atunci se va „dovedi” totul și se va „descoperi” totul! Așa că nu mai trebuie să ne facem griji, dacă am păcătuit, trebuie să ne pocăim spre iertarea păcatelor, iar răsplata va fi în cer după faptele noastre și după mare mila Lui Dumnezeu.

Se poate observa destul de ușor deci relevanța diversiunii religioase în contextul anulării dintre lege și tocmeală la un nivel cât mai înalt pentru care noi avem un nume și anume „CORUPȚIA”. Însă dacă un stat face un război, iar în statul cucerit se instalează o nouă autoritate care este impopulară și fără legitimitate populară, atunci cum vom legitima noua autoritate care se impune în urma acelui război? Simplu! Trimitem iarăși oamenii la Dumnezeu! Iar dacă ei nu pot să se „ducă la Dumnezeu” atunci sunt „depărtați de Dumnezeu” și aceasta este cauza pentru care ei au pierdut războiul sau suferă! Soluția: „ne ducem la Dumnezeu” și „rezolvăm” problema!

Însă din exemplul de mai sus nu trebuie să admirăm povestea ci trebuie să înțelegem principiul sau formula prin care înțelegem și argumentăm ajungând la astfel de concluzii. Acea formulă am numit-o „paradigma puterii” și constă dintr-un mod diferit de a înțelege utilitatea lucrurilor și acțiunilor în relațiile interumane în general. Nu contează ce vrei sau ce nu vrei ci contează numai ce poți și ce nu poți pentru că tot ce vrei este doar să poți cât mai mult, fără să vrei nimic altceva cu ceea ce poți decât să poți cât mai mult.

Așa stau lucrurile. Astfel avem nevoie să putem cât mai mult pentru că trebuie să ne apărăm unii de alții și nu pentru că avem niște nevoi naturale. Cu cât ne putem apăra mai mult unii de alții, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și deci ne trebuie cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere. Iar tot ce facem în acest scop trebuie să pară cât mai bine legitimat de niște nevoi naturale, sau care să pară cât mai firești într-un anumit context care să fie înscenat cât mai bine în acest scop.

Aceasta este paradigma puterii, iar pentru putere se fac toate războaiele. Pentru ca tu să poți și să nu poți numai ceea ce vreau eu să poți sau să nu poți numai în scopul care vreau eu. Război înseamnă dezinformare și atac prin surprindere pe la spate în punctul tău slab în timp ce caut să-mi apăr punctele mele slabe și te dezinformez pe tine în legătură cu punctele mele slabe și tari, dar și în legătură cu punctele tale slabe și tari. Războiul este o problemă de puncte tari și puncte slabe ;i de aceea el se caracterizează prin libertatea absolută de a alege orice fel de arme împotriva adversarului. Dacă războiul nu ar fi libertate absolută de a alege armele, atunci ar fi un joc și nu un război. Războiul este deci în esență o libertate spre deosebire de joc care este o lipsă a libertății ce este impusă prin reguli și și arbitraj. Tactica în război reprezintă planul pentru punctele tari și slabe care sunt temporare, iar strategia reprezintă planul pentru punctele tari și slabe care sunt permanente. Dacă de exemplu sunt mai mulți dușmani, ei vor trebui dezbinați spre a fi vânați unul câte unul, încurajând trădarea, paranoia și dușmănia între ei prin cele mai eficiente metode la care putem avea acces și nu la care ne-am angajat să avem acces. Aceasta este paradigma războiului dacă vreți, însă orice război are ca scop puterea de a impune supunerea față de șantajul legii și nu suferința sau moartea pentru că altfel am discuta despre sadism și nu despre război.

În paradigma puterii încrederea este dată numai de garanția războiului care se cheamă lege, iar rațiunea afacerilor este întotdeauna profitul care de obicei ține loc de dreptate și adevăr la fel ca și violența. Modul în care se distrage atenția orice acest lucru este rațiunea existenței religiei. Cum faci ca să dai cât mai puțin doar dacă este necesar și să te asiguri că primești în schimb cât mai mult? Trebuie să ne apărăm cât mai mult unii de alții pentru că suntem un pericol unii pentru alții când ne apărăm unii de alții și de aceea avem nevoie întotdeauna de cât mai mult fără nicio măsură.

Treimea unită și nedespărțită care este ȘANTAJUL, PROFITUL și DIVERSIUNEA sunt baza la societății noastre, iar nevoile vieții constau în a ne apăra unii de alții. Astfel că tot ceea ce vrem sau nu vrem este irelevant pentru că e o înscenare, însă este important ceea ce pretindem că vrem sau nu vrem în societatea noastră, numai în măsura în care convinge pe cineva anume în avantajul sau dezavantajul nostru. Relevant cu adevărat este numai ce putem și ce nu putem pentru că asta este ceea ce vrem. Ceea ce vrem sau nu vrem este doar o propagandă pentru câștigarea puterii, care trebuie luată în seamă numai în măsura în care poate convinge spre încredințarea a cât mai multă putere. Cât despre cinste, corectitudine și respect, acestea își au motivația și relevanța numai în măsura în care reprezintă o pândă a unei încrederii care să dea rezultate în câștigarea puterii. De vrut se vrea întotdeauna puterea. Ceea ce se vrea în afară de putere este socotit a fi ori o înscenare pentru a prosti proștii, ori prostia proștilor. Iubirea face pe oricine să devină șantajabil, iar încrederea oamenilor transformă pe oricine într-o țintă a corupției și șantajului spre a deveni o marionetă. Când mizele sunt foarte mari și sunt investite resurse foarte mari, iar jucătorii sunt dependenți și avizi de putere și fără niciun fel de scrupule, acestea sunt lucrurile la care trebuie să ne așteptăm.

Lucrurile stau așa pentru că se urmărește siguranța în locul fericirii. Fericirea are întotdeauna niște limite care dacă sunt depășite atunci ea se transformă în suferință. Siguranța însă nu mai are nicio limită când vrem să ne apărăm unii de alții. Legea este garanția și siguranța războiului, pe când fericirea înseamnă doar să te saturi. Noi suntem niște ființe limitate, dar când trebuie să ne apărăm unii de alții atunci devenim niște ființe nelimitate care nu se mai pot sătura. Noi nu vrem să ne săturăm ci vrem să ne comparăm unii cu alții la nesfârșit. Astfel cine oare se mai poate simți în siguranță când știe că are de-a face cu cineva care nu se poate sătura? De aceea noi căutăm siguranța în lege, în proprietate și în profit fără nicio limită și fără să ne mai săturăm. Ne dedicăm viața unei curse a înarmărilor pentru ca să ne apărăm unii de alții și să ne comparăm unii cu alții. Cine sunt și cine ești? Răspunsul la această întrebare devine scopul vieții și pierdem astfel din vedere că viața ar trebui să fie un scop în sine și nu un mijloc. Pierdem din vedere că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul.

Anunțuri

Educația vs. îndoctrinarea

Prin educație de obicei se înțelege, activitatea socială organizată prin care se urmărește în mod sistematic dezvoltarea intelectuală. Prin sistem eu înțeleg, orice mecanism construit cu scopul multiplicării de mecanisme identice. Un ceas de exemplu este un mecanism, dar o fabrică de ceasuri este un sistem. Un sistem este o mașină de făcut mașini sau un mecanism de produs mecanisme. În economie și afaceri de exemplu, cuvântul „sistem” este folosit aproape în toate cazurile numai cu acest înțeles. Iar sistematic trebuie să însemne, aplicarea unor principii, cu scopul nu doar de a obține un rezultat, ci de a obține o multiplicare identică a unui rezultat.

Pentru a defini educația, eu am în vedere ceea ce consider ca fiind etapele fundamentale ale oricărei activități umane, iar acestea sunt:

1. Opțiunile
2. Alegerile
3. Evitările
4. Renunțările

Din acest punct de vedere, educația reprezintă tot ce putem și ce vrem în legătură cu opțiuni, alegeri, evitări și renunțări, dar contextualizat în funcție de situații.

La aceste patru elemente ale educației am intuit și câteva subetape în felul următor:

1. Opțiunile – curiozitatea – conștientizarea – conștiința – competiția
2. Alegerile – voința – prioritizarea – morala – legea
3. Evitările – sălbăticia – apărarea – confruntarea – siguranța
4. Renunțările – responsabilizarea – încrederea – schimbul – ignoranța

Curiozitatea, conștientizarea, conștiința și competiția, sunt niște subetape cu implicații ale problemei opțiunilor. Prin curiozitate putem conștientiza mai multe opțiuni, iar conștiința noastră reprezintă felul în care noi comparăm acele opțiuni, iar asta se face prin competiție.

Voința, prioritizarea, morala și legea, de asemeni sunt niște subetape cu implicații ale problemei alegerilor. Dacă voința și prioritățile creează probleme în loc să rezolve probleme, cu siguranță avem de-a face cu probleme morale pe care atunci când este cazul, căutăm să le rezolvăm recurgând la legi.

Sălbăticia, apărarea, confruntarea și siguranța, sunt niște subetape cu implicații ale problemei evitărilor. Când nu suntem în siguranță și nu știm cum să ne apărăm prin confruntări și devenim sălbatici, adică fuga și atacul vor sta la baza comportamentului nostru.

Responsabilizarea, încrederea, schimbul și ignoranța sunt la fel niște subetape cu implicații ale problemei renunțării. Atunci când vrem să ignorăm anumite probleme și nu le putem ignora și vrem să le ignorăm, avem nevoie să acordăm încredere în responsabilitatea de a rezolva totul făcând doar un schimb.

Esența educației este să alegem problemele și să nu fim aleși de probleme, dar esența îndoctrinării, este să fim aleși de probleme pentru ca să fugim de probleme. Diferența dintre educație și îndoctrinare, este că îndoctrinarea inversează ordinea procesului celor patru elemente ale educației într-un mod exact opus enumerării de mai sus.

Cauza pentru care omul își pune întrebări este să fie contrariat emoțional. A fi contrariat emoțional înseamnă să observăm că putem și nu putem ceva anume în același timp, sau că vrem și nu vrem ceva anume în același timp. A putea sau nu putea înseamnă opțiunile noastre, iar a vrea și a nu vrea, înseamnă alegerile noastre. Noi avem de ales numai între opțiuni, iar dacă nu avem opțiuni, nu avem de ales. Contrariile cauzează curiozitatea și interesul nostru față de cunoaștere. Odată cu cunoașterea apare conștientizarea, iar dacă conștientizăm niște opțiuni ce trebuiau alese atunci când este prea târziu, spunem că ne mustră conștiința. Însă dacă avem curiozitate, conștientizare și conștiință, vom prioritiza alegerile în urma unei competiții, conform unui cod moral și etic capabil să împace toate lucrurile în viața noastă.

Apoi intervine problema evitărilor și renunțărilor, partea negativă care constă din metodele prin care impunem o filtrare forțată a opțiunilor și alegerilor. Este ceea ce face politica în principiu prin exercitarea puterii, împreună cu religia ca instituție de spălare a creierului. Exercitarea puterii și atitudinea distructivă însă, nu este neapărat ceva rău, pentru că depinde și ce anume distrugem și cu ce anume înlocuim ceea ce distrugem.

Distrugerea înseamnă a acționa asupra unei mici părticele de care depinde funcționarea unui întreg. Din asta înțelegem că părțile mici stăpânesc peste întreg și deci în natură, ceea ce este mic stăpânește peste ceea ce este mare. Deci dacă vrem să fim creativi, va trebui să ne „închinăm” la ceea ce este mic și la legile a ceea ce este mic și nu așa cum vrea religia. Cantitatea mare, înseamnă ceva, nu contează ce este, dar care este mai mult sau mai puțin, însă dacă nu contează întâi ce este, degeaba le avem pe toate, degeaba avem tot universul! Tot ceea ce este mare este un rezultat al unei ordini a părților mici, asta dacă ordinea există. Distrugerea este crearea unei dezordini a unor părți mici dintr-un întreg. Atunci când împuști pe cineva în cap sau în inimă de exemplu, nu contează, este vorba doar de o mică gaură, în rest, peste tot este ordine sănătoasă.

Numai că, noi nu putem supraviețui fără a ucide sau vătăma pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, dar a ucide și a vătăma, nu înseamnă neapărat a satisface nevoi! Nevoile noastre au cerințe limitate, iar noi suntem limitați! Asta evident, dacă nu ne închinăm unui „Dumnezeu” nelimitat, sau nu avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere fiind astfel un pericol unii pentru alții care să se escaladeze la nesfârșit!

Distrugerea este în natura noastră prin cerințele satisfacerii nevoilor, dar viața este regenerabilă. În prezent noi suntem pe cale de a fi mai distructivi decât decât capacitatea de regenerare a planetei, nu doar prin potențialul nostru, ci mai ales prin ceea ce facem cu toții zi de zi și fără întrerupere.

Prin urmare, ar fi cazul să operăm ceva schimbări în privința conștientizării nu doar a potențialului nostru de distrugere, ci mai ales a ceea ce facem, pentru că noi în prezent am RENUNȚAT la a mai controla situația în care ne aflăm, datorită obiceiurilor noastre de îndoctrinare impuse politic și religios în mod iresponsabil și inconștient.

Îndoctrinarea după cum spuneam, este o inversare a ordinii celor patru elemente: opțiunile, alegerile, evitările și renunțările. Scopul oricărei responsabilizări, încrederi sau schimburi, este să rezolvăm probleme, dar renunțând la probleme ignorându-le. Una dintre cele mai absurde prostii care se poate spune, este chiar de la psihologi și psihiatrii și anume ideea de „a avea încredere în tine”. Asta înseamnă de fapt, că să te simți mai ușurat că scapi de o problemă, lăsându-ți ție acea problemă! Alții chiar se simt mai ușurați și mai siguri prin asta cică! Bravo lor! Comportamentul psihologilor însă, de obicei se caracterizează prin aroganță și lașitate mascată în ceea ce ei numesc „echilibru” și resping cu aroganță orice dezbatere deschisă, în numele „răbdării”. Aceasta este atitudinea lor în general. Eu i-am testat de multe ori fără ca ei să știe, iar ei numai asta au demonstrat. Obsesia lor principală este acest „Cine sunt?” și „Cine ești?” pentru că visul lor principal este acela de a deveni niște idoli.

În momentul în care invoci dreptul de a fi drept, invoci un idol, iar în momentul în care impui dreptul de a fi drept, impui închinarea la un idol. Idolatria este orice justificare a unei încrederi prin invocarea dreptului de a fi drept. Dreptul de a fi drept nu conține nicio știință și nicio pricepere. Este doar intimidare și minciună impusă prin forță. Este doar o invocare a slăbiciunii altora și nu o putere! Exact la fel cum în ritualurile religioase, doar oamenii doar se înjosesc și atât. Invocarea dreptului de a fi drept este doar o invocare a slăbiciunii altora. „Dumnezeu” este doar o invocare a slăbiciunii oamenilor. Totuși eu nu am testat psihologii niciodată pe bani pentru că nu așa lucrez eu și nici nu am bani. Dar oricine plătește pentru un serviciu, preferă să considere cu ipocrizie că acel serviciu este util, pentru că nimănui nu-i place să creadă despre sine că este un prost și un fraier că a plătit degeaba și astfel ajung idolii să câștige și bani și adorație.

Însă cum decurge procesul de îndoctrinare?

Întâi începe printr-o izolare față de orice factor opus scopului îndoctrinării sau care poate distrage atenția de la scopul și conținutul îndoctrinării. Începe de la o încredere impusă fără responsabilitate sacu cu o responsabilitate formală, de la o credință, acționând prin izolarea subiectului în așa fel încât acel subiect să aibă ca singură opțiune numai conținutul credinței. Trebuie să renunțăm la orice altceva în afară de conținutul credinței, iar dacă nu renunțăm, vom fi forțați să renunțăm, până când renunțăm și numai prin acest filtru să vedem lumea. Oriunde suntem aleși de probleme în loc să alegem problemele este un teritoriu al îndoctrinării.

Educația adevărată trebuie să înceapă de la a pune în mintea noastră față-n față, toate părțile care se contrazic în legătură cu ceea ce ne întrebăm. Oricine nu răspunde decât numai la întrebările lui și nu la întrebările care i se pun, vorbește singur, nu trebuie ascultat decât numai dacă acest lucru a fost cerut de către cel ce trebuie să asculte și s-a făcut o înțelegere pentru asta numai ca scop în sine. Altfel discutăm despre îndoctrinare și nu despre educație. Orice informație necerută este un zgomot și nu o informație. A oferi orice lucru necerut înseamnă a lua și nu a oferi și oricine ia fără să ceară abuzează. E ca și cum ai spune: „Iată îți ofer un pumn!”. Atunci când luăm prin forță, nu ar trebui să ne mirăm dacă și nouă ni se va lua prin forță direct sau indirect. Astfel se ajunge să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere.

Dacă îndopi prin forță cu cunoaștere care nu răspunde la întrebările nimănui, nu faci decât să determini pe oricine să urască cunoașterea. Însă cunoașterea prin îndoctrinare, va fi acceptată, însă numai de cei ce doresc puterea acceptând supunerea, pentru ca mai apoi să se poată răzbuna înjosind pe oricine le este nesupus.

Mecanismul îndoctrinării de obicei este dependent de corupție, în sensul că informația este adevărată sau falsă, utilă sau inutilă, mai importantă sau neimportantă, numai datorită argumentului unor schimburi de servicii și obiecte care nu au absolut nicio legătură cu acea informație și se folosește de idolatrie, adică de o autoritate care nu are drepturi pentru a-și îndeplini îndatoriri ci are drepturi de decide îndatoriri. Un idol are voie, nu să facă ceva anume, ci are voie doar să dea și să nu dea voie la alții numai după cum îi place lui. În prezent tehnologia este fără voință proprie, ea face și execută numai ceea ce i se dă voie să facă și atât. Idolatria și supunerea sunt tehnologia părintească, în care sclavii execută numai ceea ce le dictează stăpânii lor. Cine sunt și cine ești? Reprezint eu adevărul sau reprezint minciuna? Reprezint binele, răul, dreptatea sau nedreptatea? Orice ar spune cel care reprezintă nedreptatea este nedrept și orice ar spune cel ce reprezintă dreptatea este drept. Tot ce spune și ce face cel ce reprezintă binele este bun și tot ce spune și ce face cel ce reprezintă răul este rău. Cine reprezintă minciuna, orice ar spune este minciună și cine reprezintă adevărul, orice ar spune este adevăr. Idolii „reprezintă”, ei sunt „reprezentanții”, aceasta este cică responsabilitatea lor, iar pentru asta ei au nevoie de cât mai multă încredere pentru a câștiga dreptul de a impune o credință apărată prin forță care să devină astfel legea.

Noi ne naștem și venim pe această lume cu foarte multă curiozitate și creativitate în mod natural. Soluția la toate aceste probleme? Îndopăm copiii forțat cu cunoaștere necerută, prin forță și cu amenințare, până când se supun din dorința de a câștiga putere pentru a se apăra și răzbuna mai târziu! Apoi creăm o societate a haosului care va avea nevoie de ordine ce va fi oferită de cei cu putere în schimbul unui preț! Plata prețului va trebui să aibă termeni de livrare exacți și siguri, iar oferta de ordine va fi doar o promisiune fără termeni de livrare!

Pe scurt, educația este o condiționare, a renunțărilor, evitărilor și alegerilor de opțiuni, iar îndoctrinarea este o condiționare a opțiunilor, alegerilor și evitărilor de renunțări. Prin educație trebuie să învățăm să canalizăm energia acolo unde este nevoie de ea, iar prin îndoctrinare doar acumulăm energie până când vom exploda prin conflicte și războaie. Îndoctrinarea se folosește de izolare și abstinență pentru că minciuna cere abstinență, dar educația trebuie să se folosească de curiozitate și experiment, pentru că adevărul cere experiment.

Jocul crestinișmului

Dumnezeu este justificarea puterii

Din punct de vedere istoric și cultural, idea de Dumnezeu reprezintă justificarea dreptului prin care unii trebuie să fie stăpâni iar alții trebuie să fie sclavi. Datorită unor povești cu războaie, cum este Biblia de exemplu, care după părerea mea este manualul tupeului, este arătat că Dumnezeu este puternic în războaie, iar astfel fiind puternic, este revendicată calitatea de creator al universului și în această calitate de creator universului, se invocă dreptul de a face războaie pentru pedepsirea păcatului sclavilor de a nu-și sacrifica viața aceasta pentru viața de după moarte în războaiele pentru sclavia celor ce au puterea. Biblia este o colecție de povești despre războaie care se întâmplă din cauza „păcatului” omului și „dreptății” Lui Dumnezeu, dar și o colecție de proorociri cu promisiuni condiționate de „neprihănire” și nenorociri care ne așteaptă din cauza „păcatului”. Cu cât sunt mai multe nenorociri cu atât sunt mai adevărate proorocirile cu nenorociri și deci astfel putem avea încredere în adevărul acelor promisiuni condiționate de „neprihănire”. Dacă ești împotriva acestui adevăr și te răzvrătești pedepsind „sfinții Lui Dumnezeu” care urmează Lui Hristos purtând „crucea”, „sfinții” vor purta „crucea” dacă nu au de ales, iar apoi vor plânge și se vor văicări de răutatea făcută de „diavol”, de încercările „diavolului” pe care ei le depășesc cu „eroism” și „jertfă sfântă” și vor folosi această tânguială ca momeală pentru a atrage lumea ca să le plângă de milă și să o îndoctrineze cu „eroismul” lor care urmează să fie răsplătit în cer atunci când va vrea Dumnezeu.

Jocul puterii și spălarea creierului

Numele acestui joc este: Dacă reprezinți ceea ce vrei, atunci poți spune tot ce vrei și face tot ce vrei. Să nu existe idei ci reprezentare de idei. Să nu existe gândire ci reprezentare de gândire. Dacă reprezinți binele, atunci orice ai spune și orice ai face este bun. Dacă reprezinți adevărul, atunci orice ai spune este adevărat. Dacă reprezinți răul, atunci orice ai spune și orice ai face este rău. Dacă nu reprezinți nimic, atunci orice ai spune și orice ai face nu valorează nimic. Hai să folosim pedeapsa și răsplata pentru ca să reprezentăm ceea ce vrem și să putem spune tot ce vrem și face tot ce vrem! Acesta este jocul puterii.

Însă în afară de pedeapsă și răsplată se mai folosesc și ritualurile cu simboluri prin care se exprimă acele reprezentări. Putem discuta aici de simboluri cum ar fi uniforme, monumente, însemne, gesturi, denumiri, idoli de fapt. În trecut dar probabil și în prezent, simbolurile, ritualurile și idolatria, erau ca o limbă secretă, un limbaj codat în fel de fel de parole a fel de fel de organizații secrete care acționează prin infiltrare.

În mod normal, nu contează ce spui, ci contează cum spui, dacă pari sincer, înseamnă că spui adevărul, dacă pari serios înseamnă că meriți respect și dacă nu ești înțeles înseamnă că ești specialist. Cam asta ar fi idolatria de azi. Dacă un astfel de personaj este înconjurat de un număr mare adepți care are infiltrați și un număr de adepți ipocriți angajați să pară modele de urmat pentru restul adepților și înscenați să fie reprezentanți ai virtuții, iar ei sunt angajați să fie paznicii acelui spectacolului de teatru, atunci avem de-a face cu ceea ce numim a fi un „cult religios”.

Numai că, problema nu se limitează doar la cine controlează informația, problema este cine controlează audiența. Dacă ai informația sau poți controla informația, ești un nimeni dacă nu controlezi audiența. Oricât adevăr ai avea și oricâtă știință ai avea, toate acestea sunt irelevante fără audiență. În scopul controlului audienței se urmărește ocuparea de teritorii cât mai mari cu simboluri și icoane prin care să le arăți oamenilor că tu reprezinți ceea ce vor oamenii și deci prin asta ai dreptul să fi lăsat să spui tot ce vrei și să faci tot ce vrei în numele a ceea ce reprezinți. Însă pentru a se evita această problemă s-au inventat templele. Trebuie în principiu, reușești să le repeți cât mai mult oamenilor pe un teritoriu de influență cât mai mare că: Ceea ce vreau eu reprezintă ceea ce vreți voi și deci tot ce spun și ce fac eu este ceea ce vreți voi. Deci nu mai trebuie să vreți voi nimic pentru că acum vreau eu pentru voi! Că este în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh, că este în numele dreptății, că este în numele binelui, în numele comunismului, liberalismului sau socialismului, nu contează! Trebuie doar să reprezinți voința oamenilor pentru a le lua voința. Dacă oamenii cred asta, înseamnă că ei au încredere, iar dacă această încredere este apărată sau impusă prin exercitarea puterii, atunci înseamnă că discutăm despre o credință.

Este exact ca și cu natura tehnologiei care vrea și poate numai ceea ce îi este dat de programator și de utilizator pentru ca să vrea și să poată. Încrederea și credința sclavilor este de fapt tehnologia tradițională, sau tehnologia părintească să-i spunem. În momentul în care ai acceptat să ai încredere sau credință că identitatea cuiva reprezintă voința ta și capacitatea sau puterea ta, atunci ai luat decizia de a deveni o mașină condusă de cel care îți reprezintă voința și puterea. În termeni mai populari, asta înseamnă că ți-ai vândut sufletul, iar cel căruia ți-ai vândut sufletul este dumnezeul tău, iar atunci când faci ceea ce ți se cere, doar pentru că așa vrea dumnezeul tău și atât, atunci înseamnă că te închini lui, sau că mai bine zis, ești spălat pe creier.

A nu avea voință proprie, înseamnă a nu compara nimic pentru a face alegeri raportându-le la viață și moarte, ci a compara totul raportând numai la supunere și nesupunere. Mașinile trebuiesc conduse numai de conducătorul despre care mașinile cred că le reprezintă voința. Mașinilor nu la pasă de sine cât muncesc, mașinile îndură crucea oricând acest lucru este ordonat de către conducătorul lor. Însă aceste mașini, au și ele „libertatea” lor! Mașinile umane au „libertatea” doar de a nu se supune și atât, doar libertatea de a spune „nu”. Iar atunci când aceste mașini nu se supun „conducerii”, înseamnă că sunt stricate și deci trebuiesc duse la control pentru a fi reparate. „libertatea” sclavilor se raportează întotdeauna la două opțiuni și anume de a spune „da” sau „nu” unei singure opțiuni care este supunerea. În creștinism Hristos este eliberatorul și mântuitorul de la păcatul nesupunerii și cică ne spală de păcatul nesupunerii cu sângele vărsat pe crucea pe care a purtat-o pentru a fi prin asta un model de urmat arătând lumii „calea adevărului și vieții”. Binele și răul sclavilor nu se raportează la viață și moarte decât numai în măsura în care ideea de viață și moarte sunt reprezentate de un stăpân. Dacă te supui stăpânului înseamnă viață, iar dacă nu te supui stăpânului înseamnă moarte. În sclavie nu există idei și nu există gândire ci există reprezentanți pentru idei sau gândire, reprezentanți pentru tot.

„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”

Ioan Cap.14 Vers.6

Prin urmare, idei precum „Calea”; „Adevărul”; „Viața”; „Tatăl”, au un reprezentant, și anume Hristos, iar în numele lui Hristos, în numele lui Dumnezeu, vin fel de fel de oameni care încearcă să ne convingă să reprezinte ei tot ce le place folosindu-se de o propagandă agresivă cu ritualuri, monumente, legende, povești istorice, cântece, poezii, dansuri și alte simboluri și zorzoane cu care ei încearcă să arate dovada că ei reprezintă tot ce le place lor sau tot ceea ce este nevoie pentru a obține orice vor. Respectarea ritualurilor care simbolizează reprezentarea ideilor pe care unii oameni le reprezintă iar alții nu, înseamnă ceea ce numim de obicei a fi „respectul”. Însă noi nu ne respectăm ca ființe sau ca semeni, nu ne respectăm nevoile noastre, ci respectăm doar ritualurile și simbolurile din propaganda îndoctrinării culturale, numai în măsura în care ne ajută să putem reprezenta noi într-o măsură cât mai mare ceea ce ne place să pară că reprezentăm.

Jocul escrocheriei

Identitatea aceasta prin reprezentare, de fapt înseamnă ca eu să reprezint tot ceea ce vrei tu în mintea ta, pentru ca la schimb tu să reprezinți tot ce vreau eu în realitate. Îți dau tot ce vrei în imaginația ta și tot îmi dai în schimb tot ce vreau eu în realitate. Imaginația constă din reprezentări într-un timp și un spațiu presupus. Timpul și spațiul presupus de fiecare cum îi place lui sau presupus de toată lumea la fel cu precizie și siguranță aplicabilă în realitate, este diferența dintre imaginație și gândire. Înșelarea înseamnă să dai la schimb ceva imaginar pe ceva real.

Însă după cum am mai vorbit cu alte ocazii, fără termeni de livrare preciși discutăm numai lucruri imaginare într-un viitor imaginar, dar fără competiție, nu putem discuta despre mai bun sau mai rău, iar fără confruntare nu putem discuta despre ceea ce se poate sau nu se poate. Confruntarea, competiția și termenii de livrare sunt după părerea mea criteriile încrederii. Altfel discutăm despre idolatrie și nu despre încredere.

Noi prin religiozitate și idolatrie vrem să fim unelte unii altora oferind imaginarul și cerând în schimb realul. Să ne dăm această viață pentru viața de după moarte care va fi când va vrea Dumnezeu. Să dăm lucrurile pieritoare la schimb pentru cele nepieritoare, care vor fi când va vrea Dumnezeu, prin credință și pentru credință. Cum se poate să nu fi perfect de bun și drept dacă pui în balanță infinitul cu finitul și veșnicul cu pieritorul? Cum se poate să nu reprezinți perfecțiunea binelui și dreptății dacă te compari cu diavolul care reprezintă prin credință tot răul și pe care arunci toată vina răului? Dacă se întâmplă nenorocirile proorocite, de ce să nu avem încredere în adevăr? Dacă Dumnezeu este biruitor în războaiele pentru pământul sfânt, atunci dovedește puterea cu care a creat cerurile și pământul și deci cum să nu ne închinăm lui Dumnezeu atunci? Dacă ai vreo nemulțumire, se va rezolva la judecata de apoi care va fi când va vrea Dumnezeu și dacă nu îți place, du-te în cer după Dumnezeu dacă poți și discută! Trebuie deci să cerem iertare pentru necredință și orice lucru cerut cu credință se va da, dacă este numai după voia lui Dumnezeu și nu după voia noastră. Însă batjocura în general are și ea însă dreptatea ei! Doar că batjocura strecoară discret, dar bine planificat, niște mici erori alese strategic și schimbă macazul provocând schimbări radicale în lanț care sunt susținute apoi în continuare, ca pe ceva normal, într-o piesă de teatru care nu trebuie deranjată.

Nu contează ce se întâmplă ci important e ce pare că se crede. Dacă se întâmplă binele, nu contează de ce se întâmplă, important e cine trebuie să pună prețul binelui și cine trebuie să merite să poată plăti și cine trebuie să plătească. Dacă se întâmplă răul, nu contează de ce se întâmplă, ci important e cine stabilește vinovații răului și cine sunt vinovații care trebuie să plătească și cine trebuie iertat. Pentru asta noi trebuie să fim reprezentanți ai binelui și ai răului. Cei care reprezintă binele sunt buni orice as spune și orice ar face, iar cei care reprezintă răul, sunt răi, orice ar spune și orice ar face. Totul trebuie să se personifice pentru ca să fie numai conflicte de persoană, pentru ca oricine câștigă să reprezinte binele și oricine pierde să reprezinte răul.

Jocul sclaviei

Sclavii care sunt vinovați că sunt sclavi și trebuie să plătească prețul stăpânilor care reprezintă binele și dreptatea pentru că merită să fie stăpâni. Noi ne alegem unii pe alții pentru ca să reprezentăm ceea ce vrem și astfel să se știe cine are dreptul să pună prețul și cine este nevoit să plătească prețul. Nu există bine și rău ci doar oameni care se aleg și se evită între ei pentru ca să reprezinte binele și răul. Binele și răul în sclavie sunt cine pune prețul și cine plătește sau nu prețul și cui. Dreptatea și nedreptatea în sclavie sunt plata prețului stăpânilor de către sclavi. În legea stăpânilor este scris cine este vinovat sau nevinovat și cine merită sau nu merită. Sclavii nu merită pentru că sunt vinovați că sunt sclavi, iar stăpânii sunt nevinovați pentru că merită să fie stăpâni. Cam acestea ar fi regulile jocului în sclavie: vinovăția și meritul prin reprezentare. Stăpânii sunt cei care merită, iar sclavii sunt cei vinovați. Nu contează dacă facem binele sau facem răul, important este dacă reprezentăm binele sau reprezentăm răul. Așa că hai ca prin credință să reprezentăm tot ceea ce vor ceilalți, pentru ca în schimb, ceilalți să plătească prețul supunerii făcând numai ceea ce vrem noi și astfel să fim drepți! Dacă am făcut o înțelegere și ne respectăm înțelegerea nu înseamnă că suntem drepți? Dacă te uiți la manierismele respectului sau codului bunelor maniere ce poți observa? Ce se poate observa în manierele din ritualurile religioase? Cu toții ne înjosim și ne ridicăm, apoi iar ne înjosim și iar ne ridicăm pentru ca să reprezentăm ceea ce vrem să ne imaginăm sau ne impunem să ne imaginăm.

Gândirea și încrederea

Gândirea înseamnă operații mentale cu informații reale, iar imaginația constă din operații mentale cu informații presupuse. Filozofarea constă din operații mentale cu informații abstracte sau cu scopul de a abstractiza, adică cu idei valabile peste tot și tot timpul. Iar știința este tot ce se poate dovedi oricând de oricine experimentează prin experimente practice doar respectând instrucțiunile științei. Cei care folosesc imaginația numai cu scopul de a filozofa, vor face numai generalizări pe cât de prostești, pe atât de periculoase și iresponsabile. Vor eticheta persoane și vor încuraja astfel conflictul de persoană. Oricând invoci încrederea ca argument prin etichetări, te folosești de conflictul de persoană pentru a impune o voință. Încrederea nu poate fi un argument, încrederea este un angajament făcut cu scopul de a încredința altcuiva o sarcină. Când este invocată încrederea, problema nu mai este cum trebuie să fie efectuată sarcina, ci cine are dreptul să efectueze sarcina! Invocarea încrederii în orice confruntare, înseamnă inițierea unui conflict de persoană în acea confruntare, iar responsabilitatea conflictului de persoană aparține aceluia care invocă încrederea într-o confruntare. Respectul încrederii în orice confruntare înseamnă conflict de persoană și oricine invocă respectul încrederii într-o confruntare, inițiază un conflict de persoană. La fel este și în cazul competițiilor. Nu putem discuta despre încredere la începutul sau în timpul confruntărilor și competițiilor, pentru că altfel, la ce mai facem confruntări și competiții? Încrederea înseamnă o confruntare și o competiție terminată! Invocarea respectului încrederii la începutul sau în timpul unei confruntări sau competiții înseamnă conflict de persoană și intimidare!

Încrederea este o confuzie asumată dintre oameni și idei sau fapte. Fără confruntare și competiție de idei și fapte, persoana se va confunda necorespunzător cu acele idei și fapte, iar asta duce inevitabil la conflict de persoană și la dorința de a avea cât mai multă putere de a ne apăra de cei cu putere. Încrederea fără confruntare, competiție și livrare precisă este un cult al măștilor, o mascaradă, un dans al mascaților și un zornăit al zorzoanelor cu care să fie impresionați trecătorii. Încrederea este sfârșitul gândirii și renunțarea la gândire pentru a încredința problema celui de încredere și astfel să săpăm de problemă fără să rezolvăm nicio problemă. În felul acesta ia naștere religia care este de fapt o depravare umană. Ideea principală a creștinismului este „mântuirea”. Oamenii vor să scape de probleme fără să rezolve probleme și astfel avem nevoie de un mântuitor care să ne scape prin minuni. Este ca și cu dependența de alcool. Bem pentru ca să uităm de necazuri, iar de băutură ne vom lăsa „CURÂND”. Nu știm când ne vom lăsa de băut, nu știu nici îngerii și nici Tatăl, dar ne vom lăsa de băut curând!

Războiul pentru putere

Însă dacă tot vine vorba de depravarea umană, urmează dependența de putere care se escaladează la fel cum fuga de probleme înmulțește problemele. Dependența de putere este tot o fugă de probleme. Sclavii vor să scape, să fie eliberați și să fie protejați, iar stăpânii trebuie să pozeze în eliberatori și protectori, dar cerând în schimb pentru asta un preț care este supunerea.

Atunci când lucrurile scapă de sub control și toată încrederea se întoarce cu josul în sus, acolo este un război pentru putere.

Războiului pentru putere are o singură lege și anume: DACĂ UN RĂU PRIN CARE SE POATE CÂȘTIGA PUTERE POATE FI FĂCUT, EL VA FI FĂCUT, IAR DACĂ NU POATE FI FĂCUT, NU SE VA FACE.

Când ne aflăm într-un război pentru putere, nu mai contează ce se spune sau nu se spune, ce se face sau nu se face, toate acestea sunt prostii. Contează numai ceea ce se poate sau nu se poate. Aceasta este singura regulă în războiul pentru putere. Însă dacă se face totuși un rău sau chiar un bine, deși prin asta nu se câștigă putere, sau chiar se pierde putere, atunci ori este o răzbunare, ori este o inducere în eroare, ori este o prostie. Numai astfel putem concepe încrederea într-un război pentru putere. Deschidem ochii numai la ceea ce se poate și nu se poate, pentru că tot ceea ce se vrea și nu se vrea este numai pentru acoperirea ochilor. De aici vin și simbolurile în care ceea ce se poate este de fapt ceea ce se vrea. Aceasta este arta necredinței și înțelepciunea războiului. Dacă lucrurile nu ar sta așa, atunci ar trebui să putem discuta despre morală și dreptate, dar dacă nu putem discuta despre morală și dreptate în timp ce se exercită puterea, înseamnă că ne aflăm într-un război pentru putere în care încrederea nu poate avea la bază decât numai regula de mai sus pe care am scris-o cu majuscule.

Cine este Dumnezeu?

În teorie „Dumnezeu” este atotputernicia perfectă și infinită care a creat universul, iar în practică „Dumnezeu” este doar o înjosire sistematică a oamenilor. „Dumnezeu” este un sistem de propagandă care inițial s-a impus prin război și apoi s-a asimilat ca tradiție de obiceiuri, de ritualuri și simboluri care să reprezinte morala, creat cu scopul perpetuării condițiilor de ipocrizie și de înșelare și pentru a justifica, proteja și escalada atitudini sado-masochiste specifice unei societăți a sclaviei și a dependenței de putere care să pară justificate. Natura însă nu are un stăpân care să se țină de minuni ci are niște legi pe care omul le poate cunoaște prin metodele științifice. Viața în natură nu este atotputernică ci se poate distruge, iar nevoile vieții în natură sunt întotdeauna limitate. Excesele și insuficiența distrug viața, iar ideea de a stăpâni natura prin miracole și minuni explicate prin ideea atotputerniciei este de fapt ideea de haos. Pentru a evita excesul și insuficiența trebuie să înțelegem că noi trebuie să avem în posesie numai ceea ce avem nevoie și numai atunci când avem nevoie. Noi în școală suntem învățați să ne sacrificăm pentru ca să acumulăm cât mai mult, în economie la fel trebuie să ne sacrificăm pentru ca să acumulăm cât mai mult. Asta este în mod evident rețeta perfectă de distrugere a vieții. Dacă vrei să faci un manual al distrugerii vieții, tot ce ai de explicat este că excesul și dependența de putere trebuie să aducă încrederea în minuni pentru care să ne sacrificăm prin insuficiență. Nu există nevoi umane ci există doar merit. Dacă există nevoi, există doar dependența de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere prin sacrificiile sclavilor. Ce altceva ai putea scrie într-un manual care să prezinte o rețetă perfectă de distrugere a vieții? Avem nevoie de excese pentru a ne apăra de insuficiență și avem nevoie de sacrificiul insuficienței pentru a spera la minunea excesului. Confuzia între fuga de probleme și rezolvarea problemelor prin încrederea în cine trebuie să rezolve totul și nu știința sau priceperea. Problemele se evită prin încredere dar se rezolvă prin pricepere, însă priceperea are ca scop distrugerea și încrederea are ca scop înșelarea. Asta trebuie să fie manualul distrugerii și autodistrugerii. Respectând asta, devenim pregătiți să ne apărăm unii de alții și oricine se poate apăra este un pericol. Astfel se face că avem nevoie de cât mai multe mijloace de apărare pentru ca să apărăm cât mai multe mijloace de apărare. Vrem ca prin minunea încrederii în cine trebuie să acumulăm tot ce poate fi util, în loc să avem prin știință, numai ceea ce avem nevoie, numai atâta cât avem nevoie și numai atunci când avem nevoie. Știința nebunilor se limitează doar la faptul că totul este posibil doar alegându-ne și evitându-ne unii pe alții în mod potrivit. Însă ar trebui să înțelegem că orice lucru care poate fi util este inutil. Util este numai ceea ce este util și inutil este orice poate fi util. A putea fi nu este totuna cu a fi! Altfel vom avea nevoie de minuni pentru excese și sacrificii pentru insuficiență. Vom avea nevoie de religie și îndoctrinare care să ne spună că pentru asta poftele vieții trebuie să fie păcatul și sacrificiul vieții trebuie să fie sfințenia, în numele credinței adorației absolutului, pentru minunea mântuirii lumii de dincolo. Rețeta perfectă și știința exactă a sclaviei, războaielor și distrugerii lumii.

Adevărul Lui Dumnezeu

Citind însă multe dintre proorociri de exemplu, eu îmi dau seama că toate se pot împlini, deși parcă multe dintre ele sunt scrise de niște oameni drogați. Se pot hipnotiza și sugestiona persoane sub influența unor substanțe halucinogene și astfel ei pot fi chiar cât se poate sinceri și cinstiți în toate mărturiile lor, iar când ceva nu mai funcționează, o promisiune nu se poate realiza, se înscenează un păcat și o răzvrătire care evident trebuie să fie pedepsită în așa fel încât să fie remediată orice problemă cu orice fel de făgăduințe fabuloase. Dacă se proorocesc dezastre fabuloase care nu se pot realiza, se înscenează o pocăință, ceva ritualuri și apare iertarea față de care trebuie să-i fim datori cu viața. Biblia este plină de astfel de practici și nu mai stau să menționez. În rest, se poate rezolva totul doar cu iluziile drogurilor.

Însă iată în continuare și o mică mostră:

„După acestea, m-am uitat și iată o ușă era deschisă în cer și glasul cel dintâi – glasul ca de trâmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici și îți voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea.
Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer și pe tron ședea Cineva.
Și Cel ce ședea semăna la vedere cu piatra de iasp și de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfățișarea smaraldului.
Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, șezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur.
Și din tron ieșeau fulgere și glasuri și tunete; și șapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu,
Și înaintea tronului, ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul. Iar în mijlocul tronului și împrejurul tronului patru ființe, pline de ochi, dinainte și dinapoi.
Și ființa cea dintâi era asemenea leului, a doua ființa asemenea vițelului, a treia ființa avea fata de om, iar a patra ființa era asemenea vulturului care zboară.
Și cele patru ființe, având fiecare din ele câte sase aripi, sunt pline de ochi, de jur împrejur și pe dinăuntru, și odihnă nu au, ziua și noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, Cel ce era și Cel ce este și Cel ce vine.
Și când cele patru ființe dădeau slavă, cinste și mulțumită Celui ce șade pe tron, Celui ce este viu în vecii vecilor,
Atunci cei douăzeci și patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce ședea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor și aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând:
Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava și cinstea și puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile și prin voința Ta ele erau și s-au făcut.”

Apocalipsa Cap.4 Vers.1-11

Iată în continuare și ceva documentație legat de influența drogurilor care am găsit pe internet:

Droguri Halucinogene și disociative

În rest, se poate invoca necredința ca scuză pentru orice fel de problemă după cum este scris:

„Şi se sminteau întru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este prooroc disprețuit decât în patria lui şi în casa lui.
Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinței lor. ”

Matei Cap.13 Vers.57-58

Prin urmare, „minunile” se fac numai între cei care vorbiți să aibă „credință”! Dacă te-ai îndoit, gata cu minunile, gata cu vindecările pentru că te-ai îndoit! Minunile sunt numai cei vorbiți să creadă ceea ce trebuie! Iată în continuare și un exemplu:

„Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.
Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.
El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu.
Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.
Şi, cunoscându-L, oamenii locului aceluia au trimis în tot acel ținut şi au adus la El pe toţi bolnavii.
Şi-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; și câți se atingeau se vindecau.”

Matei Cap.14 Vers.25-36

Sau:

„Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. ”

Matei Cap.17 Vers.18-21

Iar după toate acestea, evident urmează sfânta tradiție a poveștilor sincere, pentru că nouă tot ne place să avem încredere în oamenii sinceri, creduli și inconștienți ca niște prunci:

„În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor?
Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor,
Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.
Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.
Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.
Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.
Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic.
Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului.
Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. ”

Matei Cap.18 Vers.1-10

După care, urmează să avem încredere în adevăr și evident să ne întoarcem la adevăr! Cum putem să nu avem încredere în adevăr? Iată deci adevărul:

„Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot.
A trâmbiţat, apoi, al doilea înger, şi ca un munte mare arzând în flăcări s-a prăbuşit în mare şi a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge;
Şi a pierit a treia parte din făpturile cu viaţă în ele, care sunt în mare, şi a treia parte din corăbii s-a sfărâmat.
Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor.
Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare.
Şi a trâmbiţat al patrulea înger; şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte, şi noaptea tot aşa.
Şi am văzut şi am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului şi striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbiţeze! ”

Apocalipsa Cap.8 Vers.7-13

Dar lăsăm așa că merge! Este adevărul sacrificiului care cică dovedește adevărul creației! Puterea sacrificiului care cică dovedește puterea creației! Este știința corupției minunilor săvârșite între cei vorbiți să creadă numai ce trebuie și sfânta tradiție a poveștilor sincere propovăduită prin credulitatea și smerenia pruncilor ascultători de care se ocupă cei trei magi!

„Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:
Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.
Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.
Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos?
Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:
„Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel”.
Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua.
Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.
Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul.
Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.
Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.
Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.
Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.
Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:
„Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”.
După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt,
Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului.
Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel.
Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.
Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.”

Matei Cap.2

Eu nu mă pricep la magia egipteană pentru ca să ghicesc treburile cu nașterile Lui Dumnezeu și să aranjez sacrificii de prunci pentru plecările nicăieri altundeva decât în Egipt, dar știu că un creator al universului ar fi trebuit să folosească creația și nu războaiele pentru a da un pământ în care să curgă miere și lapte! Chiar așa uităm că Dumnezeu parcă trebuia să fie creatorul universului? Chiar așa Dumnezeu își dovedește atotștiința luându-se la întrecere cu vrăjitorii egipteni în minuni în loc să ne învețe știința prin care se fac minunile? Chiar așa Dumnezeu alege nimic altceva decât războaiele dintre oameni și sacrificiile pentru a se descoperi lumii în calitate de creator? De ce nu a plecat Dumnezeu singur la război și s-a folosit de oameni? La creația universului nu a avut nevoie de ajutorul oamenilor și avea nevoie de ajutorul oamenilor în războaie? Sau poate că oamenii devin mult mai buni la suflet în urma educației părintești a războaielor?

„”Ne-am întors apoi de acolo şi am mers către Vasan, însă ne-a ieşit înainte cu război Og, regele Vasanului, la Edrei, cu tot poporul său.
Dar Domnul mi-a zis: Nu te teme de el, căci îl voi da în mâinile tale pe el şi tot poporul lui şi tot pământul lui, şi vei face cu el ce-ai făcut cu Sihon, regele Amoreilor, care a trăit în Heşbon.
Domnul Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre şi pe Og, regele Vasanului, cu tot poporul lui, şi noi l-am bătut, încât nimeni de la ei n-a rămas viu.
În vremea aceea am luat toate cetăţile lui, că n-a fost cetate pe care să n-o luăm de la ei. Am luat şaizeci de cetăţi, toată latura Argob, ţara lui Og al Vasanului.
Toate cetăţile acestea erau întărite cu ziduri înalte, cu porţi şi cu încuietori, afară de cetăţile neîntărite care erau foarte multe.
Şi le-am nimicit, cum făcusem şi cu Sihon, regele Heşbonului, pierzând fiecare cetate cu bărbaţi, femei şi copii.
Iar toate vitele şi cele jefuite prin cetăţi ni le-am luat ca pradă.”

Deuteronomul Cap.3 Vers.1-7

Sau asta probabil trebuie să fie singura pedeapsă a păcatului care se poate da? Însă prin deșert probabil că nu prea se pot găsi aliați împotriva egiptenilor, iar vecinii egiptenilor trebuie să fie ocupați în războaiele cu Israel, pentru că asta e numai bine pentru săracii de egipteni care au muncit așa de mult la acele piramide, bolovani sau ce au ei pe acolo. Probabil că au fost și multe accidente de muncă, dar nu e nimic, pentru că, probabil abia ai ce să le dai ce să mănânce la sclavi. Sclavii nu trebuie să aibă și ei ce mânca? Nu merită și ei o mică răsplată după atâtea munci istovitoare în soare? Ce altă răsplată îi putea motiva pe săracii egipteni să accepte de bună voie niște munci așa grele pentru ca noi astăzi să putem admira și lăuda frumusețile deșertului? Cine dorește pacea, atunci trebuie să plătească, dar dacă pui pe altcineva să plătească în locul tău pentru că tu te pricepi să îl vinzi, înseamnă că ai un mântuitor care va purta el crucea mântuirii tale! Oare cine o fi purtat crucea piramidelor? Cu siguranță că Egiptenii! Însă nu putem ști cu siguranță ce s-a întâmplat, știm numai ceea ce se poate ști de la oamenii sinceri care nu ar fi avut niciodată vreun interes să mintă sau să păstreze vreun secret pentru că s-ar fi aflat imediat pe televiziunea, ziarele și internetul de la vremea aceea, când se credea numai ceea ce era dat să se creadă de către cine avea acest drept, iar cine nu credea, trebuia să moară. Dar probabil că existau și foarte multe mijloace de transport avansate și disponibile cu ajutorul cărora oricine era lăsat să se poată deplasa oriunde și oricând, prin toate frumoasele deșerturi și fără nicio primejdie pe drum pentru ca să vadă totul, iar apoi se putea întoarce rapid de acolo pentru că era lăsat de localnicii care erau sigur foarte pașnici și putea povesti apoi oricui era dispus să creadă numai ceea ce vede, dacă este plătit sau avea mult timp liber în care învăța multe limbi străine în care să știe să scrie și să citească la fel ca toată lumea și astfel putea să tot povestească oricui și nu avea nimic altceva de făcut decât să facă numai ceea ce este plătit să facă și astfel să nu moară ci să trăiască cât mai bine la stăpânul său unde trebuia să ceară voie pentru orice, iar primul lucru la care se gândea să ceară voie, era evident explorarea frumoaselor deșerturi.

„Când însă te va întreba după aceea fiul tău şi va zice: Ce înseamnă aceasta?, să-i spui: Cu mână puternică ne-a scos Domnul din pământul Egiptului, din casa robiei.
Că atunci când se îndărătnicea Faraon să ne dea drumul, Domnul a omorât pe toţi întâi-născuţii în pământul Egiptului, de la întâi-născutul oamenilor până la întâi-născutul dobitoacelor. De aceea jertfesc eu Domnului pe tot întâi-născutul de parte bărbătească şi pe tot întâi-născutul din fiii mei îl răscumpăr.
Să fie dar aceasta ca un semn la mâna ta şi ca o tăbliţă deasupra ochilor tăi, căci cu mână tare ne-a scos Domnul din Egipt!”
Iar după ce Faraon a dat drumul poporului, Dumnezeu nu l-a dus pe calea cea către pământul Filistenilor, care era mai scurtă; căci a zis Dumnezeu: „Nu cumva poporul, văzând război, să-i pară rău şi să se întoarcă în Egipt”.”

Ieșirea Cap.13 Vers 14-17

Dar război împotriva cui? Război împotriva Egiptului poate! Dar nu ar trebui să credem toate prostiile nebunești, mai ales dacă poveștile asemănătoare întotdeauna se pot înlocui ușor în tradițiile viului grai la fel ca orice falsuri care trebuie să semene cu originalul pentru a putea înșela! Nu este mai bine așa cu o țărișoară acolo și câteva minciuni decât exterminarea? Dar să nu credem toate prostiile și hulele care ar trebui pedepsite cu moartea! Oricum, nu se poate ști cu exactitate ce influență a avut Egiptul, eu oricum nu am încredere în nimeni, important este doar că e total irațional un creator al universului să folosească oamenii în războaie pentru pământuri. Asta este tot ce contează! Însă indiferent ce s-ar fi întâmplat, de ce ar trebui oare să fie secretele ușor de crezut de oricine? De ce ar trebui oare să fie secretele ușor de luat în serios de oricine? Care om rațional și sănătos la cap ar lua în serios niște nebuni care delirează? Nu ar fi mai bine ca oamenii raționali să râdă și să plece dorind să ignore bizareriile nebunești cu ritualuri de umilință? Prin urmare, care ar putea fi metodele cele mai potrivite de a ține un secret? Însă nu trebuie să ne facem griji, pentru că toate vor avea un sfârșit. Sfârșitul lumii! După cum spuneam, totul trebuie să se personifice în reprezentanți pentru ca să fie numai conflicte de persoană, pentru ca oricine câștigă să reprezinte binele și oricine pierde să reprezinte răul. Întâi vin hristoșii mincinoși, iar ultimul care reușește să convingă este cel adevărat și astfel se împlinește adevărul în care noi trebuie să avem credință, pentru ca să ne mântuim și să nu ne ducem în chinurile veșnice ale iadului.

„Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului.
Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.
Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?
Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva.
Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.
Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.
Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri.
Dar toate acestea sunt începutul durerilor.
Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu.
Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii.
Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi.
Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.
Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.
Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.”

Matei Cap.24 Vers. 1-14

Însă nu trebuie să ne facem griji pentru că sunt doar niște nebuni care nu pot fi luați în serios și deci nu se pot baza pe nimic atunci când fac cele mai înfiorătoare afirmații despre sfârșitul lumii. Trebuie să vină dezastre pentru ca ei să se poată lăuda cu adevărul lor din proorociri, dar poate că avem noroc și nu vine niciun dezastru. Însă dacă suntem inconștienți ca niște prunci, credem ca niște prunci, pentru ca prin această sinceritate inconștientă să devenim credibili, atunci ce mai contează? Pentru cine a plătit Hristos pe cruce cacă nu pentru niște astfel de oameni? Pentru inconștiență, credulitate, frică, sacrificiu, lumea de dincolo și învierea care va fi când va vrea Dumnezeu, exact ceea ce are nevoie adevărul sclaviei și războaielor! Oricine trebuie să plătească un preț, este un sclav! Deci pentru cine este această religie?

„Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga.
Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.
Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu.
Şi Îl luau în râs şi ostaşii care se apropiau, aducându-I oţet.
Şi zicând: Dacă Tu eşti regele iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!
Şi deasupra Lui era scris cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti: Acesta este regele iudeilor.
Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.
Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?
Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.
Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.
Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.
Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea.
Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc.
Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.”

Luca Cap.23 Vers.33-46

Iar apoi urmează și morala! Să nu uităm morala!

„Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.”

Matei Cap.7 Vers.12

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.
Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”

Ioan Cap.15 Vers.12-13

În mod evident discutăm despre o conspirație politică și o instituție politică de spălare a creierului, pentru impunerea și promovarea a unei supuneri cât mai inconștiente a sclavilor, pe fondul suferinței, sacrificiului, terorii și morții! Mulți ar fi tentați să afirme că eu exagerez, dar trebuie să ne uităm la opțiunile de utilitate a puterii care s-a urmărit și la fapte pentru a judeca intențiile, pentru că orice altceva este doar intimidare și momeală care nu se poate lua în serios! Până și intențiile sunt date pe față în cel mai cinic mod, după cum am și arătat!

„Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.
Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.
Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.”

Luca Cap.5 Vers.9-11

Totul a fost plănuit intenționat și pe față, fără nicio grijă, pentru că este în caracterul oamenilor să refuze să creadă adevărul și să accepte adevărul, iar în trecut erai condamnat la moarte dacă te certai cu autoritățile! În acele vremuri importantă era supunerea și nu gândirea! Dacă aveai gândire, oricum nu erai ascultat de nimeni și erai considerat nebun! În cel mai bun caz erai racolat să folosești mintea exclusiv în slujba autorităților pentru o răsplată, iar dacă nu te supuneai, erai considerat un trădător și erai omorât! Iar astăzi cui îi place să recunoască că el este un prost și un nebun dacă s-a angajat în prostie și nebunie? Cui îi place să se certe cu proștii și nebunii care se cred deștepți lăudându-se cu prostia și nebunia? Dacă se întâmplă răul, important este vinovăția, iar dacă se întâmplă binele, important este prețul! Totul este să aranjezi ca vinovăția și prețul să fie numai sub controlul elitei și să cadă întotdeauna numai pe spinarea mulțimilor prostite și spălate pe creier, indiferent ce s-ar întâmpla! Dar nu contează! Dacă este tradiție, este istorie și deci este cunoaștere și știință, cu care te poți lăuda că ești deștept și din care poți trăi bine!

„De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.
Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.
Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.
Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.
Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.”

Matei Cap.16 Vers.21-27

În concluzie, religia este o creație a politicienilor și o conspirație politică. Singurul lucru la care au cugetat zi și noapte, regii și politicienii vremurilor de demult, a fost cum anume să devină dumnezei! Religia dintotdeauna a fost o decizie politică și rămâne o decizie politică. Puterea are nevoie să înjosească oamenii, iar religia este un cult al înjosirii oamenilor impus politic. Politica în esență înseamnă uz de încredere. Însă cum poți face uz de o încredere dacă ea nu există? Numai că politica vremurilor de demult nu se vroia a fi un uz de încredere ci un control al încrederii. Adică exact ceea ce face religia! Religia se vrea a fi o știință aplicată a controlului încrederii oamenilor, utilizând numai jocul schimburilor și fără nicio activitate productivă. La fel și politica. Politica nu produce absolut nimic în societate. Politica face uz numai de jocul schimburilor și atât. Politica este ca un vas gol care are nevoie de încrederea că va fi umplut, iar în acest scop folosește legea și forța pentru a fi umplut, dar fără nicio activitate productivă. Religia urmărește exact același lucru, doar că prin ea se mai urmărește și un control al dorinței de violență la nivel de individ. După părerea mea însă, încrederea nu trebuie controlată ci trebuie câștigată prin confruntate și competiție deschisă în dezbateri de idei și termeni de livrare preciși și siguri în timp și spațiu pentru orice cerere și ofertă.

Ce înseamnă a fi spălat pe creier?

O persoană spălată pe creier va căuta să respecte sau imite fără nici un discernământ, orice comportament, făcând orice, pentru o recunoaștere într-un anumit grup, un statut social sau o etichetă. Spălarea de creier are aspect pozitiv și negativ în privința autorității, în sensul că implică alegerea și evitarea, ex.: „Dumnezeu” Vs. „diavolul”. O persoană spălată pe creier se uită numai la ceea ce îi este arătat de autoritate, cunoaște numai ceea ce îi este arătat de autoritate, are numai ceea ce îi este dat de autoritate și evită sau ignoră tot ceea ce nu este de la autoritate doar pentru că nu este de la autoritate, iar acea autoritate nu trebuie să fie neapărat impusă ci poate să fie și aleasă.

Discutăm despre o spălare de creier atunci când etichetele joacă rolul de argumentare în afirmații sau justificare de acțiuni, în sensul că dacă ai pune o insignă de doctor unei persoane și ai îmbrăca-o într-un halat alb, acest lucru ar constitui educația și pregătirea necesară aptitudinilor de doctor. Cuvinte sau sintagme precum: „har”, „știință  secretă”, „mister”, „minune”, dacă sunt folosite ca argumente, discutăm despre o practică de spălare a creierului. Chiar și cuvintele „știință” sau „științific”, sunt tot practică a spălării de creier dacă le folosim pe post de argumente sau argumentare. Atunci când spunem: „știința afirmă…” pentru ca să argumentăm afirmații, avem de-a face în mod evident cu o practică a spălării de creier.

Încrederea nu este un argument! Încrederea este o renunțare la gândire, iar dacă încrederea este folosită pe post de argument, discutăm despre o spălare a creierului. A face apel la încredere înseamnă a renunța la sarcina de a gândi și a încredința altcuiva această sarcină. Încrederea este o fugă de probleme și nu o rezolvare a problemelor, iar fuga de probleme nu se poate invoca drept argument în rezolvarea problemelor. Faptul că ai lăsat pe altcineva să se ocupe de o problemă, iar acea problemă a fost rezolvată, acest lucru nu explică rezolvarea acelei probleme! Atunci când pretindem că încrederea sau lipsa încrederii este o explicație, înseamnă că fie suntem spălați pe creier, fie vrem să spălăm pe creier pe altcineva. Este ca și cum ai spune că incapacitatea ta este un argument care dovedește capacitatea altcuiva, iar acest lucru este în mod evident o eroare de gândire. Dacă ești incapabil să rezolvi o problemă și ai acordat încredere altcuiva să se ocupe de acea problemă și recunoști și afirmi acest lucru, tu nu mai poți da lecții în acea problemă pentru că altfel înseamnă că ești nebun! Dacă vrei să dai lecții în problema în care ai acordat încredere altcuiva să se ocupe, trebuie să chemi pe cel căruia i-ai acordat încrederea pentru ca să te reprezinte! Dacă încredințezi altcuiva o problemă pentru că tu te consideri incapabil în acea problemă, tu pierzi dreptul de a da lecții la acea problemă prin cuvântul și angajamentul tău cu care ai acordat încrederea! Altfel înseamnă că știința și pregătirea de a rezolva o problemă constă în încredințarea problemei altcuiva, sau că dreptul altcuiva de a rezolva o problemă, reprezintă știința și pregătirea de a rezolva acea problemă! Spălarea creierului este deci o incurajare a dorinței de a evita anumite probleme și a le încredința unei autorități într-un climat presiune permanentă prin intimidare colectivă și contaminare colectivă cu sentiment de inferioritate și impunerea unor ritualuri prin care să fie exprimată inferioritatea, pentru recunoașterea ca argument a unui drept exclusiv al cuiva de a reprezenta voința unui grup. În momentul în care cineva manifestă o astfel de abordare, chiar și dacă este mai elegantă și fără a face uz de toate metodele posibile, înseamnă că discutăm despre spălare de creier.

Încrederea nu poate fi un argument pentru încredere, iar onorarea unor sarcini încredințate nu pot argumenta încrederea. Încrederea se argumentează numai prin disponibilitatea cât mai mare pentru confruntări în dezbateri deschise a tuturor părților care se contrazic, competiție deschisă de cât mai multe oferte și termeni de livrare cât mai exacți și siguri pentru oferte. Demonstrațiile, prestigiul, loialitatea sau tradiția sunt doar niște subiecte de dezbatere pentru confruntări și nu criterii sau dovezi pentru justificarea încrederii. Răul este începutul și sfârșitul unui bine și orice rău este întotdeauna un bine făcut prost. A fi împotriva răului înseamnă a fi împotriva începerii binelui, împotriva progresului și împotriva schimbării. Răzbunarea înseamnă a fi împotriva răului, iar motivul pentru care ne omorâm unii pe alții este că vrem să ne împotrivim „răului”. Noi trebuie să murim pentru ca să fim siguri că nu greșim sau că nu facem răul. Nu putem supraviețui fără să ucidem pentru a ne hrăni, iar binele este întotdeauna un rău mai acceptabil decât alt rău pentru că altfel ar trebui să discutăm despre perfecțiune.

Demonstrațiile sau tradiția nu pot dovedi nimic la oameni și la ființe. Viața este viitorul care explică prezentul și trecutul, iar moartea este trecutul care explică prezentul și viitorul. Trecutul poate dovedi ceea ce pot sau nu pot oamenii în prezent și viitor pentru că numai moartea poate fi utilă sau inutilă vieții, dar ceea ce vor acum sau au vrut cândva oamenii se vede numai din consecințe. Dacă știm în spre ce ne îndreptăm nu înseamnă că știm unde vom ajunge pentru că important este unde ne oprim și nu pe unde trecem. Dacă ne îndreptăm înspre ceva peste care nu putem trece, ne îndreptăm înspre ceva unde ne vom opri. Numai așa se poate cunoaște destinul omului. Însă atunci când folosim încrederea, nu mai suntem noi cei care mergem, ci noi ne-am oprit lăsându-ne purtați de către cel căruia i-am acordat încrederea. Cel care acordă încrederea nu poate reprezenta în cuvânt sau decizie pe cel în care are încredere în problema acelei încrederi pentru că este absurd! În acest caz încrederea ajunge să țină locul priceperii și științei, iar asta înseamnă spălare de creier.

Noi cunoaștem ceea ce vedem și ceea ce am înțeles, iar dacă nu cunoaștem înseamnă că avem nevoie să vedem și să înțelegem și dacă cunoaștem înseamnă că nu mai avem nevoie să vedem și să înțelegem. În confruntare se face lumină și putem vedea opțiunile, iar în competiție putem deosebi cât mai bine opțiunile bune de cele rele și dacă ceea ce vedem, nu este într-un timp și un spațiu exact și la fel pentru toată lumea, înseamnă că ceea ce vedem este doar imaginație și nu realitate. Atunci când mintea operează corect cu informații presupuse lucrează imaginația și nu gândirea, iar informațiile presupuse sunt reprezentări de lucruri care nu au un timp și un spațiu exact și sigur în realitate. Atunci când dovedim că o presupunere este o opțiune reală sau o alegere reală, înseamnă că argumentăm.

Fără dovezi privind realitatea sau fezabilitatea exactă în timp și spațiu real, discutăm numai presupuneri și imaginație și nu de gândire. Însă dacă toate acestea sunt reprezentate de oameni care se aleg unii pe alții și se evită unii pe alții, esențială va fi violența cu ajutorul căreia persoanele trebuie să se impună sau să se evite. Dacă gândirea nu mai există ci este doar reprezentată de persoane și tot ce putem face este să ne alegem sau să ne evităm unii pe alții, violența va fi esențială în existența noastă, pentru că a contrazice un reprezentant înseamnă conflict de persoană. Atunci când noi contrazicem reprezentanți, noi nu contrazicem argumente ci contrazicem persoana care reprezintă argumentele în calitate de reprezentant al argumentelor. Astfel vom avea nevoie de războaie pentru a ne alege și a ne evita unii pe alții și nu va mai rămâne timp de știință și pricepere pentru că ziua este aceiași pentru toată lumea în același timp. Încrederea este o confuzie asumată ca risc, între o persoană anume și orice alte lucruri, prin ceea ce noi numim actul de a fi „reprezentant”, iar „imaginea” reprezintă disponibilitatea noastră de a oferi această încredere unei persoane anume care are această „imagine”. Atunci când orice poate fi orice prin unitatea în confuzie, înseamnă că este întuneric pentru că în întuneric orice poate fi orice. Prin încrederea în acești reprezentanți deci, fie ne aflăm sub stăpânirea puterii întunericului, fie facem uz de această putere a întunericului.

Încrederea este precum a folosi o lumină mică pentru un spațiu mai mic cu scopul de a avea lumină mai puternică în acel spațiu mai mic. Mintea singură a unui om nu poate face lumină pentru el peste toate alegerile și opțiunile de lucruri în spațiu și timp nelimitat. Astfel că, omul trebuie să se specializeze numai pe o bucățică, iar în rest el trebuie să se bazeze pe încrederea în alții pentru a putea face alegeri și astfel se ajunge ca întunericul să devină la fel de important ca și lumina, pentru că o lumină mică nu luminează nimic într-un spațiu infinit și un timp infinit.

În minte suntem liberi să alegem existența, inexistența, locul și timpul lucrurilor. Dacă nu mai există minte ci doar persoane care reprezintă mintea, noi vom avea nevoie de violență pentru a ne impune ce să reprezentăm fiecare. Dacă nu rezolvăm problemele în mintea noastă cum le vom rezolva oare în realitate? Le vom rezolva la fel ca animalele, pentru că animalele nu prea au minte, folosind fiecare toată capacitatea lui de distrugere de care dispune. Pentru ca să reușești ceva ai nevoie de mai multe încercări pentru că foarte rar poți reuși din prima. Dacă noi nu încercăm în minte ceea ce vrem să reușim, inevitabil vom face foarte mult rău în încercările noastre folosind realitatea fizică pe post de minte. Astfel devenim un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții, iar dacă noi ne distrugem unii pe alții se va ridica întrebarea: Oare cine să distrugă pe cine? Iar pentru că întotdeauna cei puternici îi distrug pe cei slabi, noi vom avea nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere. Și cum întrebarea este: Oare cine să distrugă pe cine? astfel interesul se va concentra pe puterea de distrugere. Trebuie să distrugem distrugerea, iar asta se face prin puterea de a distruge. Degeaba ne amăgim cu egoismul și altruismul când sensul vieții este distrugerea distrugerii. Dacă ești egoist, ești un distrugător, iar dacă ești altruist, ești o unealtă a distrugătorului. Prin urmare, este nevoie de încredere sau de gândire atunci când ne distrugem unii pe alții? Cu ce scop poate fi cerută încrederea între oameni atunci când oamenii se distrug unii pe alții? Cu ce scop poate fi cerută o încredere câștigată fără confruntare, competiție și termeni de livrare?

Dacă ai acceptat un schimb în care să plătești un preț cu termeni de livrare pentru o ofertă fără termeni de livrare, drept este să plătești prețul respectând termenii de livrare întocmai după cum a fost înțelegerea! Iar dacă tu crezi că ai făcut o înțelegere proastă prin asta, înseamnă că ești prost și deci trebuie să recunoști că ești prost în fața întregii lumi și să te rușinezi de prostia ta în fața întregii lumi acuzând în același timp de prostie pe toți ceilalți care au făcut înțelegerea pe care ai făcut-o tu și care se laudă că sunt deștepți cu asta în fața întregii lumi. Nu contează ce contrazici, important este pe cine contrazici, pentru că binele și răul, dreptatea și nedreptatea au reprezentanți! Tu CINE EȘTI pentru ca să dai lecții? Dacă ești un gunoi, atunci tot ce spui și tot ce faci este de aruncat. Locul gunoaielor este la groapa de gunoi, iar gunoaiele care se cred mari, trebuie să dea lecții numai gunoaielor și numai la groapa de gunoi. Cam așa stau lucrurile de obicei cu încrederea câștigată pe nedrept.

În general această spălare a creierului este instituționalizată politic prin culturile religioase. Se spune că Biserica este separată de stat și de politică, dar nu este așa, Biserica și culturile religioase sunt instituții politice prin care se urmărește o promovare agresivă a modelului de sclav. Uzul de încredere este politica, iar încrederea este religia. Cum poți exploata încrederea dacă ea nu ar exista? Cum poți exploata credulitatea dacă ea nu ar exista? Încrederea este o fugă de anumite probleme, o evitare a unor probleme și o încredințare a lor în mâinile altora, în mâinile elitei politice și a celor ce controlează posesiunile materiale. Trebuie să urăști materia și să iubești cumva „spiritul”, imaginarul mai exact! Trebuie să dai materia în schimbul spiritului, să dai viața aceasta în schimbul celei viitoare! Te folosești de abstinența sexuală pentru ca să-i faci pe oameni să se gândească la sex, condiționezi familia de sexualitate și distrugi familia, după care ai cu ce „morală” să bați la cap oamenii amărâți care se ceartă între ei și lasă astfel politica „cui trebuie”. Însă familia trebuie să fie doar o responsabilitate a creșterii și educării copiilor și nu un ritual sexual, dar dacă ar fi așa, cu siguranță că cei din politică ar avea probleme. Societatea are nevoie de probleme pentru ca în schimbul rezolvării acelor probleme să se ceară un preț creându-se astfel alte probleme care să se rezolve cu un alt preț și tot așa. Sclavia are nevoie de oameni educați în suferință și nu în pofte, iar sexualitatea înseamnă lipsă a secretelor în timp ce politica presupune minciună. Moralitatea monopolului sexualității e o idee politică, la fel și scărpinatul sufletului prin supunere pentru a-i ședea bine în lumea de dincolo. De aceea principala problemă a sclavilor trebuie să fie ca numai spiritul să fie scărpinat bine în această lume prin ritualuri de supunere pentru că altfel cică nu îi va șade bine în viața de apoi. Unii sunt cu problemele cerului și astfel alții își pot vedea liniștiți de problemele pământului. E și asta o afacere! Te înscenează într-o piesă de teatru care nu trebuie deranjată să pari mai moral și mai răspunzător înaintea Lui Dumnezeu! Când mulțimile joacă teatru în grup fără să li se spună că joacă teatru, oamenii încep să poftească înșelarea. Nu este frumos să te simți moral și răspunzător înaintea altora? Dacă poartă și noroc? Cum să nu poarte noroc să pupi moaște și icoane? Icoanele plâng, moaștele cică miros frumos! Dacă poartă noroc să le pupăm? Hai să punem și bani la ele că poate așa le convingem mai ușor să ne poare noroc!

Moralitatea și imoralitatea

Moralitatea reprezintă principiile și regulile pe care noi le susținem în argumentarea unei cunoașteri a binelui și răului pentru o perspectivă de timp cât mai îndelungată și cu implicații la un număr de oameni cât mai mare. Moralitatea este o problemă pentru anumite situații date în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni. După părerea mea, acele situații se referă la ceea ce am vorbit la început legat de politică și religie, mai exact la principiile condițiilor încrederii și principiile condițiilor uzului de încredere. Încrederea este de fapt religia iar uzul de încredere este politica. Prin urmare există două situații în care discutăm despre moralitate și imoralitate și anume:

1. Principiile condițiilor câștigării încrederii
2. Principiile condițiilor uzului de încredere

Toate contradicțiile care implică argumentul încrederii, credinței, imaginii sociale, identității culturale, recunoașterii profesionale, poziției ierarhice sau calității de reprezentant, sunt conflicte de persoană și nu doar niște simple contradicții! Tot ce implică încrederea este de fapt, o confuzie asumată dintre persoană și obiectul încrederii și prin urmare deci, orice contradicție în care este invocat argumentul încrederii, înseamnă intimidare și conflict de persoană! Iar în cazul credinței pe care am definit-o ca fiind orice încredere impusă prin exercitarea puterii, adică prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare, discutăm de această dată despre o discriminare asumată de arme destinate conflictului de persoană, cu scopul asigurării și impunerii unei părtiniri, pentru cazul unui eventual conflict de persoană! Acestea sunt riscurile încrederii în general în orice relație interumană, iar aceste riscuri reprezintă prețul pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm pentru a putea evita inconvenientul necesității atotcunoașterii și atotpriceperii și a putea acționa fiecare specializat pe domenii restrânse și diferite care să se completeze într-un întreg prin care să se poată satisface nevoile de supraviețuire și confort pentru toată lumea.

Atunci când cineva ne cere încredere, trebuie să existe niște reguli generale adică niște principii care să fie respectate pentru câștigarea încrederii, iar atunci când cineva uzează de încredere, la fel trebuie să existe niște reguli la fel pentru toată lumea, care dacă nu sunt respectate, atunci încrederea să se piardă. Încrederea este precum orbul și călăuza, iar mintea reprezintă ochii noștri pentru timp. Noi putem fi orbi fie pentru că nu putem vedea, fie pentru că ne sunt acoperiți ochii de cineva, sau fie pentru că nu vrem să ne uităm undeva și lăsăm pe altcineva să se uite pentru noi și astfel fiecare să se poată uita cu toată băgarea de seamă numai la ceea ce a ales el să vadă. Atunci când lăsăm pe altcineva să se uite și să vadă ceva în locul nostru înseamnă că noi oferim încredere, dar încrederea poate fi impusă prin forță sau eliminată prin forță de către cei ce dețin puterea. Puterea este pedeapsa și răsplata, iar noi putem da dreptul exercitării acestei puteri pe încredere și îl putem lua dacă mai avem dreptul, dar puterea se poate impune și de la sine prin război, iar alteori avem nevoie de război pentru a putea lua puterea de la cineva care abuzează de ea. Prin urmare, problema moralității și imoralității se extinde de la încredere și uzul de încredere și la putere și uzul de putere. Moralitatea legată de câștigarea puterii și exercitarea puterii reprezintă dreptatea, sau cel puțin aceasta este definiția mea pentru dreptate. Dreptatea se face prin legi, iar impunerea respectării legii prin uzul de putere este justiția sau cel puțin asta înțeleg eu prin justiție.

Astfel că acum avem:

1. Moralitate a câștigării încrederii
2. Moralitate a uzului de încredere
3. Moralitate a câștigării puterii
4. Moralitate a uzului de putere

Încrederea și dreptatea sunt precum pânda și vânătoarea, iar problema pândei și vânătorii este dacă noi pândim și vânăm pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, nevoile profesionale și nevoile de confort, sau pândim și vânăm cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere sau a ne da cât mai mari. Dacă pânda și vânătoarea noastră este împotriva noastră și nu pentru nevoile noastre, atunci pânda și vânătoarea trebuiesc socotite ca fiind imorale.

Încrederea argumentată de pedeapsă și răsplată reprezintă credința după cum am explicat atunci când am vorbit despre putere. Atunci când încredințăm dreptul de a exercita puterea pentru a impune o voință, înseamnă că avem credință sau acordăm credință. Faptele care roiesc în jurul ideii de credință afirmă această definiție pe care eu o dau credinței. La fel este și cu încrederea. Investigațiile unui cercetător în știință implică atenția pe care o presupune statul la pândă. Numai că știința trebuie să treacă testul experimentului pentru a se putea numi știință, iar acest test al experimentului presupune desfășurarea unor activități care să fie pregătite la fel precum un atac dintr-o vânătoare.

Atunci când ne vânăm unii pe alții sunt foarte importante discriminările în drepturi. Cel puternic va căuta să fie cât mai puternic și va face ca cel slab să fie cât mai slab pentru ca cel mai puternic să aibă în mână pe cel mai slab pentru totdeauna. Cel slab va căuta să se apere de cel puternic plătind cu toată puterea lui pe care o mai are pe altcineva puternic pentru ca să primească în schimb securitatea prin angajamentul unei confruntări între cei puternici în cazul în care cel slab este pus în pericol.

Slăbiciunea și puterea sunt date de drepturile de a vedea și de a ataca. Trebuie să ai dreptul de a putea pândi și dreptul de a putea vâna. Dacă nu ai niciun drept de a pândi și de a vâna și vrei să pândești și să vânezi pe cei care au toate drepturile și mijloacele de a pândi și a vâna, atunci va trebui să fi suficient de creativ încât să îți construiești singur mijloace de pândă și de vânătoare, să ai abilitățile necesare de a utiliza acele mijloace de pândă și vânătoare pentru putea răpune pe cei cu toate mijloacele de pândă și vânătoare câștigate prin drepturi și să ai și un plan al înlănțuirii cauzale a tuturor evenimentelor prin care să argumentezi că în urma acelei vânători vei răpune pe cei puternici prin drepturi.

Pentru ca să nu se ajungă la astfel de situații, noi invocăm ceea ce se numește „DREPTATEA”. Dreptatea este constituită din acele drepturi și îndatoriri apărate prin forță, dar care dacă sunt morale, atunci prin acele drepturi se urmărește ca oamenii să nu se autodistrugă atunci când se vânează unii pe alții ci să se urmărească protejarea vieții și satisfacerea nevoilor.

Prin urmare, atunci când discutăm despre drepturi și îndatoriri apărate prin pedeapsă și răsplată se ridică problema moralității dreptății și atunci când discutăm despre înțelegeri fără pedeapsă și răsplată se ridică problema morațității încrederii.

Astfel se ridică întrebarea: În ce să avem încredere să încredințăm puterea pentru impunerea și apărarea drepturilor și îndatoririlor? În ce condiții ne putem asigura că drepturile și îndatoririle conduc către o protejare a vieții și o satisfacere a nevoilor și nu către autodistrugere?

Elementele esențiale ale acestei autodistrugeri sunt după cum spuneam:

1. Agresiunea
2. Sacrificiul
3. Minciuna

Scopul moralității trebuie să fie protejarea vieții, satisfacerea nevoilor și evitarea posibilităților ca agresiunea, sacrificiul și minciuna să se motiveze reciproc și astfel răul să se escaladeze împreună dependența de putere care înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere la nesfârșit.

Legat de încredere, eu o consider morală în condițiile confruntării, competiției și termenilor de livrare preciși și siguri. Dacă una dintre aceste trei condiții nu este respectată, atunci corect ar fi să se poată renunța în orice moment la încredere.

Legat de dreptate însă, consider că problema este mult mai complexă. După părerea mea ar exista zece situații de bază în care ar trebui să ridicăm problema dreptății și anume:

1. Dreptatea dovezilor
2. Dreptatea falsurilor
3. Dreptatea pericolelor
4. Dreptatea responsabilităților
5. Dreptatea provocărilor
6. Dreptatea confruntărilor
7. Dreptatea competițiilor
8. Dreptatea valorilor
9. Dreptatea abuzurilor
10. Dreptatea despăgubirilor

Fără dovezi nu pot exista falsuri, fără falsuri nu pot exista pericole, fără pericole nu pot exista responsabilități, fără responsabilități nu pot exista provocări, fără provocări nu pot exista confruntări, fără confruntări nu pot exista competiții, fără competiții nu poate exista valoare, fără toate cele de mai sus nu pot exista abuzuri și fără abuzuri nu pot exista despăgubiri. Dacă se poate, ceea ce se poate, atunci este dreptate, altfel este nedreptate.

Din cele de mai sus se observă că scopul dreptății este despăgubirea celui drept de către cel nedrept prin repararea unor pagube deținute cu drept, iar dreptatea trebuie să înceapă de la dovezi. Esența dreptății însă este ca nu răutatea să fie pedepsită, ci numai obligarea oamenilor de a face răul să fie pedepsită, pentru că altfel am avea o societate în care niște autorități, ar trebui să-i lege cu lanțuri pe oameni în toate modurile, pentru ca să nu mai poată face nimic din tot ce s-ar presupune a fi rău și altfel singurul scop în viață al oamenilor, ar fi ca ei să fie aceia care să aibă în măsura cea mai mare, dreptul, autoritatea și puterea de a-i lega pe alții pentru ca astfel să nu fie ei cei legați. Cu alte ocazii am să explic punctual despre ce este vorba, deocamdată insist doar pe definirea moralității, pe moralitatea încrederii și moralitatea dreptății.

Dreptatea implică exercitarea puterii și deci pedeapsa, răsplata, prețul, îndatorarea și credința, dar simpla respectare a unui contract care implică aceste cinci elemente prin care am definit puterea, nu înseamnă neapărat protejarea vieții și satisfacerea nevoilor, ci respectarea unui astfel de contract ne poate garanta de multe ori autodistrugerea. A respecta puterea, înseamnă a fi drepți cu puterea, dar dacă puterea este imorală, atunci respectăm autodistrugerea.

Încrederea, credința, puterea și dreptatea, sunt doar niște colți și ghiare cu care plecăm la vânat, iar vânatul este un sacrificiu al vieții pentru satisfacerea nevoilor vieții. Noi nu putem supraviețui fără să provocăm suferință sau să ucidem pentru a ne hrăni. Problema este deci dacă ucidem pentru a ne hrăni sau dacă ucidem pentru că suntem un pericol unii pentru alții. Atunci când suntem un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții înseamnă că suntem imorali.

Atunci când suntem un pericol unii pentru alții, adevărurile sunt exact precum un tufiș prin care se furișează minciuna pentru ca să vâneze încrederea și astfel să poată înșela. Cu cât este adevărul mai des, cu atât este mai mare și pericolul înșelării pentru încredere. Prin urmare încrederea trebuie să știe să fugă cu viteză cât mai mare de pericol în orice moment. De ce oare încrederea nu are voie să poată fugi în creștinism? De ce oare se impune o cultură a loialității în societate? Evident că încrederea trebuie să nu poată fugii pentru că acolo este o fermă de animale sortite sacrificiului și ele nu trebuie să poată fugi și nici să aibă unde fugi. Prin urmare, ideea cum că încrederea nu trebuie să poată fugi cât mai rapid în orice moment, este o idee imorală. Eu nu am nimic împotriva încrederii, de încredere depinde diviziunea educației și muncii în specializări dar încrederea trebuie să poată fugi în orice moment cu viteză cât mai mare când nu se pot realiza confruntări de dezbateri, competiții și nu există termeni de livrare siguri și exacți în oferte.

Minciuna se îmbracă în adevăr și se ascunde în adevăr, iar de acolo pândește încrederea ca un prădător pentru ca să poată înșela. Apoi minciuna se apropie de încredere pe furiș și fără ca să facă nici un zgomot, iar când încrederea nu mai poate fugi, înșelarea se năpustește prin surprindere peste încredere cu toată ferocitatea. Așa se vânează încrederea și la fel se vânează și puterea. Puterea se îmbracă în dreptate și moralitate, se ascunde în dreptate și moralitate, iar de acolo pândește ca un prădător credința. Într-o lume a dependenței de putere, într-o lume imorală, puterea va căuta să vâneze cât mai multe drepturi prin care să acopere ochii prăzii și cât mai multe drepturi de a construi capcane cu momeală de unde prada să nu mai poată fugi.

Încrederea este opusul gândirii fiind o renunțare de bună voie la gândire, iar credința este o încredere impusă prin exercitarea puterii. Credința înseamnă să urmezi o supunere oarbă sau o tradiție neschimbată a trecutului fiind motivat de pedeapsă și răsplată iar gândirea înseamnă să compari singur posibilitățile de opțiuni ale viitorului pe care le poți vedea cu ochii minții tale și să alegi numai ceea ce îți spune inima. Mintea reprezintă ochii noștri pentru timp și inima reprezintă reacțiile noastre emoționale. Atunci când reacțiile noastre emoționale depind numai de pedeapsă și răsplată, iar gândirea noastră se limitează numai la respectarea drepturilor celor cu putere, înseamnă că suntem niște sclavi.

Rațiunea oricărei pedepse este că oricine ar vrea să facă ceea ce a făcut cel pedepsit, trebuie să se teamă să nu pățească la fel ca cel pedepsit. Dacă faci ceva sau reprezinți ceva ce nu vrea cel care poate pedepsi, atunci soarta ta trebuie să devină un exemplu pentru toată lumea prin acea pedeapsă pentru ca prin asta să nu mai poți fi un exemplu de urmat. De aici vine și simbolizarea cu animale a abilităților și dizabilităților oamenilor. Rațiunea răsplății este aceeași cu cea a pedepsei, doar că prin răsplată se încurajează urmarea unui exemplu sau a unui model. Într-o societate unde răutatea și dependența de putere sunt degenerate în cel mai urât hal, mintea sclavilor se limitează la ideea că totul este pedeapsă și răsplată și că binele reprezintă tot ceea ce este răsplătit de oricine poate răsplăti, iar răul reprezintă tot ceea ce este pedepsit de oricine poate pedepsi. Acesta este și motivul pentru care religiile cu dumnezei invocă veșnicia și infinitul, în încercarea de a controla binele și răul pentru sclavi punând infinitul veșniciei în balanță cu viața trecătoare de pe pământ.

Identitatea este importantă acolo unde toată gândirea se limitează la pedeapsa și răsplata care sunt corecte sau greșite din cauza pedepsei și răsplății. Unde nu există adevăr ci oameni care reprezintă adevărul prin orice ar spune. Unde nu există dreptate ci dreptatea este reprezentată prin oameni care au dreptate indiferent ce ar face. Prin pedeapsă și răsplată poți reprezenta orice spunând și făcând orice. Prin urmare lumea trebuie să creadă că reprezinți ceva ce ea dorește pentru ca să te lase să faci ce vrei. Dacă reprezinți nimicul, atunci orice ai face este nimic și orice ai spune este nimic, pentru că nu reprezinți nimic. Aceasta este identitatea, este o idee pe care o reprezinți. Oamenii se omoară unii pe alții pentru că ei se cred „reprezentanți” și vor să reprezinte tot ceea ce le place spunând orice și făcând orice. Cum poți oare elimina minciuna, dacă minciuna acționează prin credința în reprezentanți? Ce poți face atunci când oamenii au reprezentanți în loc de gândire iar reprezentanții gândesc numai rele? Evident va rămâne numai opțiunea de a elimina reprezentanții prin război și astfel reprezentanții vor folosi reprezentații lor în războaie pentru a impune credința cu cel mai puternic sprijin al puterii. Prin etichete și simboluri lucrează încrederea și credința, iar încrederea și credința sunt întotdeauna pândite de înșelarea care se furișează prin adevăr folosind moralitatea ca momeală. Numai că de multe ori nu există moralitate nici măcar pentru momeală, ci se folosesc doar ritualuri prin care moralitatea este doar simbolizată prin manierisme. De multe ori nu există nici adevăr, ci se folosesc proorociri cu cele mai urâte nenorociri pentru ca în numele acestui adevăr să fie justificată orice credință, cum ar fi credința în veșnicia iadului și raiului de după moarte de exemplu. Se inventează un dușman, un diavol, se înscenează o confruntare cu acel diavol pentru ca în comparație cu diavolul să poți reprezenta binele, să poți reprezenta pe Dumnezeu, dar în realitate Dumnezeu se luptă tot cu Dumnezeu, iar Dumnezeul care pierde sau care este înscenat să piardă, este diavolul și câștigător este tot Dumnezeu pentru că se laudă cu adevărul din proorocirile cu nenorociri care se împlinesc și prin asta câștigă încredere și credință.

Cu cât ai mai mult adevăr, cu atât poți înșela mai mult. A avea adevăr mult înseamnă a putea înșela mult. Minciuna se acoperă întotdeauna cu adevăr din toate părțile pentru ca să se facă crezută. Nu trebuie să avem încredere în cei ce au mult adevăr pentru că ei sunt o țintă a corupției și șantajului. A oferi încredere înseamnă a da puterea de a înșela. Înșelarea vine din încredere, iar adevărul vine din confruntare. Cine caută încredere caută puterea de a înșela și cine caută confruntare caută puterea de a arăta adevărul. Însă și confruntarea se poate înscena, iar părțile din confruntare se pot preface.

În întuneric se vede numai ceea ce arată călăuza încrederii, iar a nu avea o călăuză nu înseamnă a fi în lumină. O călăuză întotdeauna este mai bună decât nimic atunci când este întuneric. Călăuza poate să arate adevărul și să fie nevinovată, dar minciuna întotdeauna se acoperă cu adevăr din toate părțile. Minciuna pune adevărul în față tot timpul și pândește încrederea pentru ca să poată înșela. Apoi răul se întâmplă și este nevoie de adevăr pentru ca să se facă lumină. Minciuna face din adevăr o momeală pentru ca să prindă încrederea într-o capcană. Însă dacă urâm minciuna, atunci urâm informația și astfel urâm și adevărul. Binele și răul sunt făcute din același material. Prostia și priceperea sunt făcute din același material. Înțelepciunea și nebunia sunt făcute din același material. Viața și moartea sunt făcute din același material. Dacă urâm pe una sau pe cealaltă, atunci urâm universul. Noi urâm atunci când vrem numai ceea ce să nu fie. Trebuie să alegem între mai multe opțiuni și întotdeauna toate opțiunile trebuie să fie de față. Binele și răul există numai în comparație. Lumina înseamnă să vedem toate mijloacele și scopurile într-o specializare anume. Dacă nu vedem nu putem compara și dacă nu putem compara, nu putem fi responsabili.

Dacă avem responsabilitate în calitate de reprezentanți, atunci folosim încrederea și credința oamenilor, adică renunțarea oamenilor la gândire. Dacă ne bazăm pe renunțarea oamenilor la gândire, inevitabil suntem o țintă a corupției și șantajului, o țintă a pedepselor celor ce pot pedepsi și o țintă a răsplăților celor ce pot răsplăti. Trebuie să ne ferim deci de calitatea de a fi reprezentanți pentru că încurajăm renunțarea la gândire. Reprezentanții nu oferă răspunsuri la întrebări ci oferă răspunsuri la program care sunt doar înscenate să pară răspunsuri la întrebări. Educația constă din răspunsuri la întrebări și propaganda de  îndoctrinare constă din răspunsuri la program. Educația nu are timp și loc, numai propaganda de îndoctrinare are timp și loc.

Contrariile din mintea noastră cauzează întrebările noastre pentru știință, iar dorința pentru titlurile de reprezentanți cauzează interesul nostru pentru a respecta ritualurile propagandei de îndoctrinare. Îndoctrinarea, ritualurile propagandei de îndoctrinare, simbolurile și titlurile cu care dovedim calitatea de reprezentanți, țin de domeniul religiei, politicii, încrederii și credinței. Știința este acel cuvânt care este crezut indiferent de cine este spus, unde este spus și când este spus. Știința vine cu răspunsuri la întrebări, iar credința vine cu ritualuri pentru simboluri. Știința vine atunci când vin răspunsurile la întrebări, iar credința vine atunci când vin reprezentanții cu titluri.

Binele și răul (2)

În prima parte dedicată binelui și răului am definit viața și moartea și am vorbit foarte pe scurt despre nevoi. De această dată am să intru ceva mai în detaliu legat de problema nevoilor. Pentru a înțelege mai bine cum este cu nevoile am reprezentat în desenul de mai jos într-un triunghi un fel de piramidă a nevoilor pentru a sublinia faptul că nevoile de confort sunt subordonate nevoilor profesionale și nevoile profesionale sunt subordonate nevoilor de supraviețuire.

piramida nevoilor

Nevoile de supraviețuire mai complexe sunt în general o problemă a doctorilor, nevoile profesionale sunt o problemă a specialiștilor în general, iar nevoile de confort sunt o problemă care reprezintă obiectul științei economice.

Nevoile de supraviețuire se referă la condițiile stării de sănătate fizică și mentală. Sănătatea fizică se referă la o stare de echilibru a funcționării optime a organismului și fără suferință, iar sănătatea mentală se referă capacitatea de percepere a realității, memorare și de conștientizare și asumare a consecințelor în spiritul protejării vieții proprii și al semenilor.

Nevoile profesionale implică specializare și deci delicata problemă a încrederii. Nevoile profesionale se referă la tot ce implică satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod indirect. Ceea ce implică nevoile profesionale este total inutil în mod direct pentru satisfacerea nevoilor de supraviețuire sau confort. Utilajele, materialele de producție, piesele de schimb pentru utilaje și aparate, diferite substanțe precum și activitățile umane care implică utilizarea acestora, se referă la nevoile profesionale.

Educația specializată, industria și diferite instituții, implică aceste nevoi profesionale care în civilizația umană sunt organizate prin diviziunea în specializări. Fără această diviziune în specializări indivizii ar trebui să fie atotcunoscători. Sursa primară a cunoașterii este experimentul, numai că prin ceea ce noi numim încredere devine posibilă cunoașterea prin învățare și tot prin această încredere devine posibilă separarea priceperii în specializări. Încrederea este deci esențială pentru cunoașterea prin învățare și separarea priceperii în specializări.

Însă cum să putem avea încredere în cineva pentru ca să nu mai fim nevoiți să depindem de atotștiință și experiment? Răspunsul pe care îl dau eu la această întrebare este următorul:

1. Confruntarea tuturor părților care se contrazic
2. Competiția între toate părțile care vor să facă un lucru cât mai eficient
3. Termeni de livrare exacți și siguri în toate schimburile

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare și cel mai rău om este omul cel mai darnic care fuge de competiție, iar lucrurile care nu au un loc exact și sigur într-un timp exact și sigur, sunt lucruri care există doar în mintea noastră și nu în realitate.

În creștinism însă, Dumnezeu este în cer și te așteaptă la confruntare la urmă după moarte, nu înainte cum spun eu că ar fi bine, iar asta va fi numai când vrea Dumnezeu și numai Dumnezeu știe când va fi. În creștinism competiția înseamnă închinare la idoli, cât despre termenii de livrare este doar discriminare și inechitate. Raiul îi așteaptă pe credincioși și iadul îi așteaptă pe necredincioși la judecata care va fi numai când vrea Dumnezeu și când știe Dumnezeu. Credința în creștinism nu se sprijină pe condițiile enunțate și susținute de mine ci se sprijină pe pedeapsă și răsplată.

Adevărul este un rezultat al confruntării, calitatea este un rezultat al competiției și siguranța este un rezultat al preciziei termenilor de livrare. Creștinismul însă este un cult al dependenței de putere pentru o societate a dependenței de putere. Dependență de putere înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, iar putere înseamnă să poți pedepsi și răsplăti cât mai mult pe câți mai mulți. Într-o societate a dependenței de putere nevoile oamenilor constau în a se putea apăra unii de alții pentru că ei sunt un pericol unii pentru alții. În dependența de putere posibilitatea de apărare este un pericol și pericolul cere posibilitate de apărare, pericolul este totuna cu apărarea. Astfel e nevoie de cât mai multă pedeapsă și răsplată împotriva pedepsei și răsplății la nesfârșit. Dacă poți pedepsi și răsplătii ai încrederea oamenilor și faptele oamenilor la picioare. Evident că așa ceva ar trebui să însemne corupție, doar că datorită propagandei agresive a bisericii cu sprijinul statului și bogaților, prin ritualurile de umilință și prin sfânta tradiție a poveștilor sincere, prin monumente, artă, cântece și poezii de mărire, acest lucru e acum o mândrie în societatea noastră.

Nevoile de confort însă reprezintă după cum spuneam limita cantitativă și calitativă până la care cantitatea și calitatea devin inutile, devin risipă. Nevoile de confort sunt un rezultat al satisfacerii nevoilor profesionale, iar satisfacerea lor depinde aplicarea cât mai eficientă în politici a unor principii care țin de domeniul economiei. Prin economie înțelegem de obicei disciplina care se ocupă cu studiul exploatării cât mai eficiente a resurselor în sectoarele producției, distribuției și consumului pentru o satisfacere cât mai eficientă a nevoilor oamenilor și mediului. S-a scris foarte mult în domeniul economiei, iar disciplina economiei ocupă un loc de frunte în educația instituționalizată și autodidactă.

Aspectul care mă preocupă pe mine legat de problema economică, pentru că este pe cât de esențial și important, pe atât de neglijat, este particularitatea a trei categorii de lucruri care fac obiectul schimburilor prin echivalare valorică. Este vorba despre:

1. Informații
2. obiecte
3. servicii

Informațiile, obiectele și serviciile sunt sporturi diferite! Timpul și spațiul necesar informațiilor, obiectelor și serviciilor sunt probleme mult prea diferite! În prezent există tehnologia informației care rezolvă cu brio problema multiplicării informației. Deci multiplicarea informației nu mai este o problemă. Însă informația este creată prin servicii, prin efort uman, prin muncă umană. Orice activitate umană desfășurată sub presiunea timpului înseamnă muncă și orice activitate umană desfășurată sub presiunea unui angajament înseamnă oferirea unui serviciu. Obiectele reprezintă denumirea generică aleasă de mine pentru proprietățile materiale care pot face obiectul schimbului între oameni.

Însă acum e acum. Oare este bine sau rău să echivalăm valoric în relațiile de schimb efortul uman cu obiecte și informații? Asta nu înseamnă ca omul să fie în competiție cu obiecte și informații în realizarea de schimburi? Este bine ca obiectele și informațiile să se ia la întrecere cu oamenii, iar dacă oamenii nu câștigă întrecerea, atunci informațiile sau obiectele să câștige iar oamenii să piardă?

Informațiile, obiectele și oamenii ar trebui să „se întreacă” separat pentru relațiile de schimb. Informațiile trebuie să fie mai bune sau mai rele în comparație cu informații, obiectele trebuie să se compare cu obiecte pentru a fi mai bune sau mai rele, iar faptele oamenilor trebuie comparate numai cu faptele oamenilor pentru a fi mai bune sau mai rele. Valoarea este întotdeauna un rezultat al competițiilor, un rezultat al comparațiilor. Dacă utilitatea efortului uman este echivalat valoric cu utilitatea unor obiecte sau utilitatea unor informații, atunci omul are valoarea unor obiecte sau a unor informații. Acest lucru este un lucru rău pentru că înseamnă să echivalăm valoric viața cu moartea în schimburi.

Când valoarea în schimburi substituie valoarea utilității, discutăm despre ceea ce eu numesc ca fiind corupția de principiu. Corupția înseamnă de fapt o confuzie între a arăta realitatea și a percepe realitatea. Ceea ce este arătat, este un lucru dat și primit, nu un lucru văzut sau perceput! E o confuzie între a simți și a crede! Încrederea este o corupție de fapt, este o rezolvare a unor probleme prin intermediul schimburilor și nu prin intermediul științei, dar încrederea nu este o rezolvare a problemelor așa cum pare! Încrederea este o fugă de probleme! O evitare a problemelor! Problemele nu se rezolvă prin evitarea lor niciodată! Moartea prin definiție este o lipsă a problemelor! Trebuie să conștientizăm, că de fiecare dată când apelăm la „rezolvarea” problemelor prin încrederea schimburilor, noi evităm și fugim de probleme!

Și acum, care ar fi urmarea directă, dacă de exemplu acum în societatea noastră, nimeni nu ar mai face nimic și toată lumea ar aștepta totul de la încrederea schimburilor? Nu se construiește nimic, totul se rezolvă prin schimburi și avem încredere că ni se dă. Cu siguranță că va trebui să ne rugăm cu credință la niște dumnezei ca să facă minuni! Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! Evident, acesta este punctul final, în cel mai bun caz! Climatul însă, inevitabil trebuie să fie unul de războaie, pentru că datul și luatul, este singura „știință” a rezolvării problemelor! Când datul și luatul este singura „știință”, noi vom avea nevoie de cât mai multă PUTERE pentru a PUTEA lua și păstra în SIGURANȚĂ ceea ce dobândim! Vom avea NEVOIE să ACUMULĂM CÂT MAI MULT din tot ce poate fi UTIL! Astfel se creează și se impune o altă confuzie și anume confuzia dintre și anume confuzia dintre UTILITATE și NEVOIE. Dacă schimbul este singura „știință” de a face totul, noi avem NEVOIE de a controla schimbul și nu de a satisface nevoile!

Nevoile naturale ale omului sunt limitate cantitativ în spațiu și timp. Însă corupția, care este o confuzie schimb și știință, între încredere și cunoaștere, între utilitate și nevoie, va afecta inevitabil percepția noastră în legătură cu cantitatea în care avem nevoie de ceea ce este util, din cauza problemei SIGURANȚEI despre care spuneam. Devenim astfel un pericol unii pentru alții și de asta avem nevoie de siguranță sau mântuire, cum vreți să-i spunem. Corupția cauzează această nevoie de siguranță, iar apoi vom căuta tot prin corupție siguranța într-un exces de acumulare care nu va face decât să polarizeze lumea din ce în ce mai mult în bogați și săraci. Corupția înseamnă încredere și cu cât este mai mare nevoia de încredere cu atât este mai mare neîncrederea. Cei care nu au încrederea au nevoie de încredere, iar cei ce au încredere, nu mai au nevoie de încredere! Discutăm de fapt despre o dependență de încredere care se escaladează! Schimburile au nevoie de încredere, dar schimburile sunt o evitare a problemelor și nu o rezolvare a problemelor. Fie că sunt schimburi materiale sau schimburi de servicii sau informații, schimburile sunt evitare de probleme! Când nu poți sau nu vrei să rezolvi o problemă, apelezi la încrederea unui schimb! Prin schimburi se dă și se arată, se ia și se ascunde! Ceea ce ni se arată, trebuie să credem, iar ceea ce vedem, trebuie să știm! În întuneric și în rătăcire avem nevoie să ni se arate, dar în lumină vedem și astfel știm fără să mai avem nevoie să ni se arate!

Prin urmare, dacă nu înțelegem nevoile cu limitele lor, vom deveni agresivi, iar cineva agresiv, de obicei devine mai bun prin corupție, prin sacrificii, iar pentru a acoperi asta, avem nevoie de minciună. Pentru a ataca agresivitatea, nu este suficient rezolvarea problemei minciunii, ci și rezolvarea problemei corupției care cauzează nevoia de minciună. Agresivitatea lăsată singură, fără sacrificii și fără minciună, foarte greu se mai poate escalada.

Va urma…

Binele și răul (1)

Răul este începutul și sfârșitul binelui, iar binele este începutul și sfârșitul răului. Orice bine care are un început și un sfârșit este dependent de rău la fel cum este și cu nașterea și moartea. Înșelăciunea este dependentă de promisiuni frumoase, de zâmbete frumoase, de o momeală frumoasă, iar sfârșitul înșelăciunii este dreptatea prin despăgubirea dreptății.

Răul este orice cale care duce către moarte și binele este orice cale care duce către viață. Viața reprezintă capacitatea unui lucru de a se condiționa de viitor prin mijloace și scopuri la fel cum lucrurile fără viață se condiționează de trecut prin cauze și efecte. Idealul vieții este să existe cât mai multe ființe care să poată controla cât mai multe scopuri pe o perioadă cât mai îndelungată de timp. Cu cât o ființă poate realiza mai multe scopuri cu atât este mai evoluată. Viața este un control al viitorului și o condiționare a trecutului și prezentului de viitor prin mijloace și scopuri.

În relațiile dintre noi răul înseamnă să ne pune viața în pericol unii altora și să avem nevoie de cât mai multă putere doar pentru a ne apăra unii de alții. Răul în relațiile dintre noi înseamnă să fim un pericol unii pentru alții, astfel să avem nevoie să ne apărăm unii de alții, iar cu cât ne putem apăra mai mult unii de alții, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și tot așa.

Binele reprezintă în relațiile dintre oameni colaborarea cât mai eficientă pentru a folosi natura în folosul vieții. A folosi natura în folosul vieții implică nevoile noastre care pot fi de trei feluri și anume:

1. Nevoi de supraviețuire;
2. Nevoi de confort și
3. Nevoi profesionale.

Prin nevoi de supraviețuire înțeleg minimum necesar de supraviețuire, prin nevoi de confort înțeleg limita până unde dacă am avea mai mult am avea degeaba mai mult, iar prin nevoi profesionale înțeleg totalitatea lucrurilor care sunt utile vieții numai în mod indirect, iar în mod direct sunt inutile pentru supraviețuire sau confort.

Nevoile profesionale implică specializarea, iar specializarea implică încrederea și deci religia. Fără încredere noi ar trebui să fim atotștiutori și atotpricepuți. Încrederea mai implică și cunoașterea prin învățare. Fără încredere suntem dependenți total de experiment pentru a cunoaște. Încrederea este ca un buton pe care apăsăm cu speranța că se va întâmpla ceea ce ne dorim dar noi nu înțelegem procesul prin care se întâmplă ceea ce sperăm. Dacă am înțelege procesul am avea știința, însă dacă apăsăm pe buton fără să cunoaștem și să înțelegem procesul, atunci folosim religia, folosim încrederea sau credința. „Dumnezeu” se vrea a fi în esență un astfel de buton, doar că e o propagandă la încredere doar de dragul încrederii. Oricum, nevoile profesionale implică diviziunea muncii în specializări,iar această diviziune în mai multe specializări trebuie să formeze un întreg prin încredere. Încredere înseamnă să ne bazăm pe faptul că vom primi ceea ce am cerut, dar acest lucru nu este suficient pentru că termenii de livrare exacți ai obiectului în timp și spațiu sunt un aspect esențial. Cum ar fi să te duci la un magazin și să plătești pentru ca să cumperi o hârtie igienică, iar vânzătorul să îți spună că nu știu nici îngerii și nici Fiul când vei primi hârtia igienică ci numai Tatăl? Dacă ai o problemă cu asta, du-te în cer la Tatăl dacă poți și discută! Esențial pentru orice încredere nu este doar combaterea iluzionismului ci și combaterea problemelor cu termenii de livrare. Însă termenii se livrare implică și satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod esențial! Este exact ca și cu trenul care există numai în locul exact și la timpul exact. Altfel trenul nu mai există decât doar în mintea noastră, iar dacă spunem lucruri care există numai în mintea noastră și care nu există în realitate, atunci mințim și suntem mincinoși. În mintea noastră suntem liberi să alegem timpul și spațiul pentru existența lucrurilor, iar în realitate timpul și spațiul este întotdeauna același pentru toată lumea.

Alt aspect al binelui și răului, al vieții și morții este că în principiu nimic cu viață nu poate util vieții fără ca să moară, rar dacă viața are un scop, acel scop sigur este moartea pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Este exact ca și cu o găină care pentru ca să fie utilă ea trebuie omorâtă pentru a fi gătită. Exact ca și cu pământul sau tehnologia care este util totuși nu are viață. Are pământul sau tehnologia intenții de viitor ca să putem spune că au viață? Pământul este de fapt o tehnologie, de fapt tehnologia este noul pământ, dar tehnologia și pământul nu au intenții pentru sine, ele sunt altruiste până la cruce. Morții din groapă sunt așa de altruiști încât se dau pe sine viermilor și pământului pentru ca putrezind să devină hrană pentru iarbă. În principiu numai moartea poate fi utilă vieții, iar viața nu poate fi utilă decât numai dacă moare prin altruism. La fel cum prada este utilă prădătorului numai prin vânătoare.

Va urma…