Principiul escrocheriei

Principiul escrocheriei constă în a face o ofertă (preferabil obligatorie) să pară cât mai generoasă și cât mai credibilă, părând argumentată de înscenarea unui prestigiu cât mai glorios sau înscenarea relevanței lui, dar o ofertă fără termeni de livrare siguri, clari și însoțiți de precizie matematică și fără caracteristici clare și însoțite de precizie matematică, și a impune un preț obligatoriu pentru acea ofertă și care să fie cu caracteristici clare și însoțite de precizie matematică, care să fie plătit mai înainte și cu termeni de livrare preciși și însoțiți de precizie matematică. Principiul escrocheriei constă deci, în a oferi o la urmă o generozitate prestigioasă, dar nesigură și lipsită de precizie, în schimbul unei modestii, dar care să fie asigurată, obligatorie și precisă, fiind plătită mai înainte. Escrocheria este în primul rând o speculare a preciziei și lipsei de precizie, în baza fie a înscenării unui prestigiu, sau fie a înscenări relevanței unui prestigiu și nu în ultimul rând rând escrocheria este o speculare a garanțiilor și lipsei de garanții în relațiile de schimb. Politica, economia și religia sunt principalele discipline ale escrocheriei în societatea noastră. Să mai analizăm evidența ar fi de prisos, însă escrocii caută întotdeauna avantaje și nu satisfacerea nevoilor. Ei nu vânează pentru ca să trăiască bine ci vânează pentru ca să fie „cineva”, pentru ca să demonstreze „cine sunt”. Prin asta se ajunge să trăim într-o lume în care să avem nevoie nu să trăim mai bine ci să ne apărăm unii de alții. Dacă am putea conștientiza cumva cu toții specularea preciziei și impreciziei în schimburi, dacă am putea conștientiza faptul că orice lucru care nu există într-un timp exact și întru-un loc exact este un lucru imaginar și nu un lucru real, iar escrocheria înseamnă a fi generos în oferte imaginare și modest în cereri reale, am putea transforma escrocheriile și escrocii în cega caraghios.

Anunțuri

Ce este religia?

Religia văzută fugitiv

La o căutare fugitivă și ignorantă, putem aborda etimologic, iar după cum foarte mulți am auzit, „religie” vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio – a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). _wikipedia

În DEX „Dumnezeu” este definit de obicei ca fiind o ființă supremă, creator și cârmuitor al lumii.

Raportat la practica religioasă observată însă, „Dumnezeu” este doar o etichetă de fapt, care „lipind-o” pe orice, ar conferi cel mai înalt statut social. Practicile religioase nu implică niciun „Dumnezeu” ci implică numai o înjosire ritualică și simbolică a omului raportată la eticheta „Dumnezeu”. Când spunem: „În numele Tatălui și aș Fiului și aș Sf. Duh, amin.”, ce spunem de fapt? Spunem „în numele” adică de fapt, invocăm o etichetă.

„Credința în Dumnezeu” este de fapt o îndoială

„Credința în Dumnezeu” nici măcar nu este o „credință” în sensul încrederii sau credibilității. În majoritatea cazurilor nimeni nu crede în Dumnezeu ci doar există mulți care doar se îndoiesc de inexistența unui Dumnezeu. Religiozitatea este o îndoială și nu o credință. Diferența dintre o îndoială și o credință constă în faptul că îndoiala este o întrebare fără răspuns, în timp ce credința se dă de înțeles a fi un răspuns la o întrebare.

Dumnezeu este un handicapat mintal sau este doar un copil minor?

Însă faptul că „Dumnezeu” există sau nu există, este irelevant pentru că există preoții care îl „reprezintă” pe „Dumnezeu”. Preoții sunt în fapt niște politicieni care îl reprezintă „Dumnezeu” care devine un fel de cetățean în acest mod. A fi politician în esență înseamnă a reprezenta pe altcineva vorbind în locul lui și luând decizii în locul lui ca un tutore. Mai exact, preoții sunt un fel de tutori ai lui „Dumnezeu” care probabil ar refuza să se reprezinte singur înaintea omului, cu toate că cică ar fi creat toate ființele de la cel mai mic până la cel mai mare și ar cunoaște numărul firelor de păr din capul tuturor. „Dumnezeu” ar fi pus cap la cap atom cu atom și celulă cu celulă tot universul și toate ființele, dar paradoxal are nevoie de servicii de tutelă de la oameni prin care să se reprezinte înaintea lor la fel ca în cazul copiilor minori sau al handicapaților mintal. Pe de altă parte, s-ar putea obiecta că omul este cel reprezentat de preoți înaintea lui „Dumnezeu”, numai că, ce înseamnă atunci a fi „în numele Domnului”? Ce înseamnă:  „În numele Tatălui și aș Fiului și aș Sf. Duh, amin.”? Deci, „Dumnezeu” are nevoie de tutori la fel ca minorii și handicapații mintal.

Revelația vs. meditația

Ideea Dumnezeului reprezentat de preoți care să ofere servicii de tutelă, este de fapt ideea religiei bazate pe revelația „trimișilor” și „aleșilor”. Altă abordare religioasă ar mai fi însă meditația care în fapt constă dintr-un autocontrol al minții și nu un control exercitat de către „trimiși” și „aleși”. Mintea însă este un organ de simț pentru realitatea în timp, la fel cum celelalte cinci simțuri sunt organe de simț pentru realitatea în spațiu. Minciuna și ipocrizia sunt în esență un control cu privire la percepția realității. Ceea ce se întâmplă prin meditație, adică prin a goli mintea de gânduri și emoții, sau a încerca să ne inducem noi anumite gânduri și emoții, reprezintă de fapt un act de cenzură, autoamăgire, minciună de fapt. Minciuna reprezintă nesatisfacerea oricărei cereri de informație, iar asta se manifestată în general prin omisiune, iluzie și confuzie, cu intenție sau fără intenție. Însă dacă prin minciună vrem noi să rezolvăm problemele, atunci hai să ne drogăm pentru ca să fim fericiți atunci. Care ar fi problema? Indiferent de situație, minciuna este un act de lașitate și capitulare în confruntarea cu problemele vieții. A scăpa de probleme nu înseamnă a rezolva probleme, iar probleme putem avea numai câtă vreme suntem în viață. A lăsa problemele în grija altuia înseamnă a lăsa viața în grija altuia, iar a scăpa de probleme înseamnă a scăpa de viață. Mintea nu este construită să fie ținută sub control pentru că simțurile nu sunt construite să fie ținute sub control. Dacă durerea este prea mare, iar noi luăm morfină, nu înseamnă că ne însănătoșim prin morfină. Prin urmare, ori că lăsăm tutela să ne controleze mintea, ori că ne controlăm noi mintea, tot morfină sau drog este. Pentru asta, a susține că morfina sau drogurile reprezintă sănătatea sau calea către însănătoșire înseamnă a susține depravarea socială.

Religia ca justificare a autorității

Însă după cum spuneam, raportat la practica religioasă observată „Dumnezeu” este doar o etichetă, dar nu se vrea a fi orice fel de etichetă, ci o etichetă-ideal cumva, o etichetă creată în scopul unui controlul al încrederii oamenilor obișnuiți privind toate domeniile vieții lor. „Dumnezeu”, find considerat a fi „creatorul universului”, prin această etichetă s-ar mai vrea și justificarea controlului promovării și impunerii tuturor categoriilor sociale. S-ar vrea a fi de fapt o etichetă pentru controlul și justificarea tuturor celorlalte etichete sociale. Mai concret, rolul istoric al religiei constă în principal în justificarea puterii.

Puterea în sensul privilegiilor sociale, de obicei a fost un rezultat al războaielor. Toate statele lumii sunt un rezultat al războaielor. Și atunci, cum le poți spune oamenilor: „Iată eu sunt aici cel mai privilegiat dintre toți pentru că eu am câștigat războiul împotriva voastră și deci merit să fiu cel mai privilegiat!”. Așa că, s-a inventat propaganda religioasă cu „creatorul din ceruri” care ne pedepsește păcatele și care ne mânuiește în lumea de după moarte dacă ne sacrificăm acum. Dacă nu poți înțelege asta, atunci uite ce prost ești! Dacă nu ești de acord, atunci trebuia să fi condamnat la moarte! Dacă vrei să înțelegi ceva, sau să demonstrezi că Dumnezeu nu există, atunci du-te în ceruri dacă poți și ia și pe alții cu tine pentru ca să le arăți, iar dacă nu vezi nimic, înseamnă că ești orb! Nu-i așa că sunt admirabili cei ce zic că au reușit să-L cunoască pe Dumnezeu și să aibă o legătură cu Dumnezeu? Iată deci ce pricepere și ce înțelepciune măreață, tainică și adâncă au cei ce îl cunosc pe Dumnezeu! Iar în acest fel și mai ales datorită sprijinului politic, mulțimile împotriva cărora se duc războaiele sunt îndemnate să stea cu mințile la ceruri în rugăciune și să cedeze pământurile și viețile lor în schimbul cerurilor din lumea de apoi care cică vor fi oferite „curând”.

Religia ca mod de gândire

Pe de altă parte însă, justificarea controlul statutului social sau „puterea”, justificarea controlului încrederii în relațiile interumane și reprezentarea în relațiile interumane, toate în numele perfecțiunii infinite a atotputerniciei atotcreatoare, nu sunt singurele aspecte de bază al fenomenului religios, pentru că toate acestea au la bază un principiu de gândire, sau un mod de „gândire” sau mentalitate, care generează în lanț întreg fenomenul religios ca sistem! Să ne gândim… Oare cum este posibil să se ajungă la idei precum „perfecțiune infinită a iubirii, dreptății, științei și atotputerniciei atotcreatoare”? Cum este posibil să apară o astfel de idee și cum este posibil ca așa ceva să se facă acceptat și chiar crezut? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, ar trebui să existe un tipar, un șablon sau un model de comportament asemănător și în alte domenii ale vieții, și se pare că există. Relația dintre un copil nou născut și părinți este un model asemănător, dar nu din perspectiva părinților de a privi lumea ci din perspectiva copilului nou născut. Cum ar putea explica oare lumea un copil nou născut? Cum ar putea oare explica un copil nou născut tot ce există și tot ce se întâmplă și cum ar putea crede el că poate controla lucrurile pentru a obține ceea ce își dorește și evita ceea ce nu își dorește? Ce se întâmplă de obicei în relația dintre un nou născut și mamă? Analizând acest exemplu este ușor de tras concluzia că explicarea lumii în mintea unui nou născut are de-a face exclusiv cu relația interumană de schimb. Tot ce există și tot ce se întâmplă ar fi deci rezultatul unui schimb de proprietăți și servicii, și deci tot ce ai putea face pentru a obține ceea ce îți dorești este să ceri de la un proprietar sau un specialist care să poată oferi ceea ce îți dorești, adică să știi cum să negociezi pentru ca să primești ceea ce vrei. Dacă cunoști proprietarul sau specialistul care poate oferi ceea ce vrei și îl poți convinge să îți dea ceea ce vrei, înseamnă atunci că ai „ȘTIINȚA”! Acesta este deci principiul de gândire care a generat întreg fenomenul religios ca sistem și vom vedea în continuare și de ce.

Religia și explicarea lumii

„Tatăl nostru care ne ești în ceruri …. Dă-ne nouă astăzi …. Amin!” Nu intru în alte detalii, puteți analiza cât puteți oricare dintre exemplele de „rugăciuni” la adresa http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/ de exemplu. „Rugăciunile” sunt „respirația sufletului” în creștinism, iar ele constau de obicei în recunoașterea unui „Dumnezeu” proprietar și specialist de la care prin „rugăciune” se cere și se mulțumește pentru ceva anume. Abordarea religioasă este ca și cum am umple toate manualele științei numai cu laude și argumente privind meritul încrederii în adevărații specialiști ai științei, cu rugăciuni, cereri, prețuri, condiții de plată și livrare, numai și numai pentru produsul finit științei, cu mulțumiri și sacrificii de recunoștință sau pentru obținerea bunăvoinței specialiștilor, cu critici la adresa nespecialiștilor și cu mustrări, amenințări și pedepse împotriva oricui nu are încredere în adevărații specialiști ai științei! Cu ce altceva sunt pline cărțile religioase? Totul în lume pentru ei s-ar explica și s-ar face doar prin niște schimburi de proprietăți și servicii după cum spuneam, pentru că ei numai asta demonstrează în practicile lor! Modul de gândire religios se caracterizează deci, prin a așeza reclama și antireclama în locul științei și pe post de știință pentru a explica prin asta tot ce există și tot ce se întâmplă în lume, iar asta s-a reușit și s-a perpetuat în timp, datorită unei propagande agresive sprijinită sau impusă politic, prin care se susține promovarea unui model de negociere între om și divinitate, cu un specific pe cât de bizar pe atât de disciplinat și complex în manifestări artistice, simbolice, legendare și grandomane care sunt menite a intimida pe toată lumea.

Mentalitatea religioasă aplicată în politică și economie

Însă această mentalitate religioasă nu se limitează numai la practicile religioase pentru că și „științe” precum „economia” și „politica”, au la bază exact acest mod de gândire. Pentru economiști și politicieni tot ce există și tot ce se întâmplă în lume este rezultatul unui schimb de proprietăți și servicii. Așa explică ei lumea și așa văd ei lumea. Economiștii și politicienii, la fel ca și religioșii, nu creează și nu produc nimic util calității vieții ci doar controlează și planifică cu măsurători administrarea proprietăților și serviciilor. Politicienii controlează administrarea proprietăților și serviciilor, iar economiștii planifică administrarea proprietăților și serviciilor, în timp ce religioșii, îndeamnă toți oamenii amărâți să stea cu mintea numai la ceruri, pentru ca prin coincidență, să nu se mai amestece în treburile politicienilor și economiștilor, și pe cât posibil, nici să nu prea mai aibe motive pentru că lucrurile lumești oricum ar fi trecătoare și păcătoase.

Religia sub aspect moral

Religia, politica și economia se întrepătrund în mod complementar prin tot felul de coincidențe care așa par la prima vedere, numai că sunt coincidențe cu implicații sistemice sau care se manifestă în lanț influențând toate domeniile vieții sociale. A explica tot ce există și tot ce se întâmplă prin relații de schimb între persoane și a justifica controlul statutului și rolului social, sunt printre cele mai importante atribute definitorii ale religiei, doar că, religia își manifestă și caută influența mai ales în formarea mentalității bazată pe aceste idei. Mai există însă și o altă idee, tot cu implicații sistemice sau cu manifestări în lanț față de toate aspectele vieții, care are de-a face cu raportarea omului la chiar viață în general, iar pe această idee sunt construite toate doctrinele de „moralitate” sau „etică” cunoscute, și evident, fără ca noi să conștientizăm acest aspect.

Viața este în esență capacitatea de a avea scopuri. Așa cum cauzele și efectele reprezintă înțelegerea a ceea ce este fără viață, la fel scopurile și mijloacele reprezintă înțelegerea a ceea ce este cu viață. Aceasta este cea mai evidentă deosebire dintre orice ființă și cadavrul ei, iar cu cât o ființă poate realiza mai multe scopuri, cu atât spunem că ea este mai evoluată. De aici ar trebui să înțelegem că scopul ultim ar trebui să fie viața, iar dacă viața nu este scopul ultim, atunci scopul ultim este moartea. De aceea nu există oameni buni sau răi ci există numai fapte bune sau rele. Omul este tot ceea ce trebuie să punem sau să luăm pentru ca întotdeauna să dispară și să apară numai și numai omul, nu altceva, iar dacă punem sau luăm fapte, nu vor dispărea întotdeauna oameni. Oamenii cu „atribute” sunt oameni-unelte sau oameni-mijloace, sunt oameni care se sacrifică pentru scopuri, pentru că ei nu sunt scopuri ci sunt mijloace. Omul care nu are valoare în sine, sau viața care nu are valoare în sine este o viață care se sacrifică. Viața cu valoare este întotdeauna o viață dată și luată pentru că valoarea este relevantă în relațiile de schimb, iar viața dată și luată este întotdeauna o viață sacrificată pentru că valoroase sunt mijloacele care se sacrifică pentru realizarea scopurilor. Valoarea este deci pentru viață și nu viața pentru valoare! Viața trebuie deci să fie scopul și nu viața să aibă un scop! Oamenii deci nu pot fi „buni” sau „răi” cum vor doctrinele moralei religioase!

Discutând însă despre sacrificiul vieții ajungem să discutăm de fapt despre o ierarhie a ființelor, în care ființele-mijloace trebuie să se sacrifice pentru ființele-scopuri pentru a fi „utile”, iar dacă ar fi „inutile”, asta dă de înțeles că ar trebui aruncate. Pentru asta, ideal sau BINE ar fi ca numai ceea ce este lipsit de viață să fie „util” sau „bun” pentru viață. De aceea ideea „omului bun” și „omului rău” este o idee bolnavă! O găină de exemplu pentru ca să fie „bună” sau „utilă”, ea trebuie să fie omorâtă, smulsă de fulgi și ferată, coaptă sau prăjită! Asta înseamnă ideea de „scop al vieții” sau „rost al vieții”, când nu viața ar trebui să fie SCOPUL!

Religia – depravare rușinoasă

Creativitatea înseamnă ca să noi căutăm să facem ca numai ceea ce este lipsit de viață să fie util vieții, iar prin sacrificiu omorâm viața sau îi creăm suferință pentru a ajuta o altă viață. Problema de bază a creștinismului de exemplu, este că acolo creativitatea Lui Dumnezeu are rolul de a justifica sacrificiul și nu de a elimina sacrificiul! Biblia de exemplu este o carte despre războaie și sacrificii în numele creației universului. Cum se poate admite o aberație mai mare decât aceea de a trimite oamenii război pentru un a cuceri „pământul făgăduinței” în numele creatorului universului? Cum de nu s-a rezolvat problema asta prin creativitatea atotputernică a iubirii perfecte și nu prin război? Războiul este lecția de iubire perfectă și sfântă a Părintelui atotcreator? Dacă Părintele atotcreator și atotputernic vroia să arate cum se face „dreptatea”, atunci de ce nu a ales ca măcar El personal să ducă războaiele în loc să pună oamenii să facă războaie? De ce nu a fost cucerit Egiptul de la bun început și a fost aleasă calea celor 40 de ani prin deșert pentru ca mai apoi să se facă războaie cu împrejurimi ale Egiptului? Acest aspect ar trebui să demonstreze clar că religii precum Iudaismul, Creștinismul și Islamul sunt o depravare și o rușine pentru umanitate. În niciun caz o cale a moralității sau virtuții! Așa ceva este culmea stupidității! Numai că această rușine pentru umanitate a fost impusă pe cale politică și prin războaie, iar de propaganda acestei depravări a fost nevoie, pentru că sclavia și războaiele se bazează pe sacrificiu. Pentru sclavi este nevoie să fie promovat ca model de viață un om crucificat de bunăvoie în numele iubirii care prin această victimizare să nu mai poată fi combătut nimic cu analize lucide și critice când se promovează sclavia și se face apel la încrederea dovedită de adevărul unor nenorociri din tot felul proorociri cu tot felul de justificări absurde. Hai deci avem încredere în adevăr și anume că în sclavie și războaie sunt nenorociri apocaliptice! Hai atunci să avem încredere în cine ne spune adevărul și să credem în viața de după moarte sacrificându-ne pentru asta pentru că prin coincidență în războaie și sclavie este nevoie întotdeauna de sacrificii! Simbolul creștinismului este crucea, adică moartea prin tortură ca sacrificiu de sine oferit de bunăvoie în numele iubirii! Ce fel de impact poate avea o astfel de propagandă în condițiile promovării ideii morale conform căreia ar trebui să le facem altora ceea ce noi am vrea să ni se facă? Ar trebui toată lumea să accepte așa ceva pentru ca mai apoi să existe justificarea și dreptul de a oferi ceea ce trebuie acceptat? S-a urmărit deci crearea unei societăți a sacrificiului de sine, care să vină în completarea abuzului generalizat.

Despre propaganda politic-religioasă și creaționism

Religia în istorie a fost în strânsă legătură cu fenomenul politic și în cea mai mare parte este o creație sub control politic ca doctrină ca propagandă. Toate statele lumii s-au creat prin războaie de către războinici, iar responsabilitatea politică fiind o responsabilitate a legii, este de fapt o responsabilitate a războiului pentru că lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. În acest context, prin ideea creaționismului, s-a urmărit justificarea confiscării autorității naturii în privința legilor naturale și înlocuirea acesteia cu autoritatea subiectivă a politicului. Mai precis, așa cum natura este un dictator de neînduplecat, care pedepsește și răsplătește, la fel și omul prin autoritatea politică să poată deveni un dictator de neînduplecat care să facă „legi” prin care să pedepsească și să răsplătească la fel cum și natura pedepsește și răsplătește cu legile ei. Iar pentru ca să fie evitată legitimitatea democratică și să fie distrasă atenția de la legitimitatea forței, s-a inventat legitimitatea religioasă, care a supraviețuit și încă mai supraviețuiește datorită teoriei creaționiste.

Lumea este mulțumită în mizerie

Eu cred că în cea mai mare parte lumea este mulțumită cu starea de fapt a lucrurilor, iar nemulțumirea aparentă este doar o formă de distracție, fie că discutăm de criza economică, eșecul capitalismului, infracționalitate, ipocrizia religiei, etc.. Lumea este exact ca o curte cu poarta deschisă unde găinile sunt duse la tăiat, iar dacă le iei de gât și le scoți afară pe poartă, ele se întorc înapoi la tăiat. Să nu ne facem iluzii, lumea este mulțumită de actualul sistem și de actuala stare a lumii așa cum este ea. Oricine este nemulțumit, vrea doar să se distreze.

Dacă soluții există la toate problemele, iar ele nu sunt puse în practică, atunci asta este concluzia corectă. Dacă ne gândim la corupție de exemplu, soluție există! Ce ar fi așa de greu să pui hoții să se vâneze între ei de exemplu? În cazul unei firme care câștigă o licitație trucată cu statul pentru a împărți cu cineva niște profituri ilegale din niște prețuri umflate mult peste prețul pieței, cel care recunoaște primul totul în justiție aducând toate dovezile, acela să iasă nevinovat, profitul lui ilegal se dublează și devine cinstit pe cheltuiala celui care nu a apucat să trădeze primul, iar cel care nu a apucat să trădeze primul, va trebui să plătească toate oalele sparte. Cine ar mai accepta să intre într-o astfel de afacere de exemplu? Evident că lucrurile sunt mai complicate puțin și pot arăta de ce, dar esențialul e că există soluții la toate problemele societății, iar oamenilor le place mizeria.

Oamenii despre care credem că sunt normali la cap, de fapt ei nu sunt normali la cap ci doar îndeplinesc niște ritualuri care simbolizează normalitatea la cap, iar când constată că ritualurile lor nu mai sunt convingătoare ei înnebunesc total și nu te mai poți înțelege rațional cu ei. Lumea vrea să pară civilizată și normală doar câtă vreme are impresia că poate înșela în acest sens. Când ne dăm seama că nu mai putem înșela, brusc devenim cu toții alte persoane, devenim sadici. Noi ne comportăm civilizat numai câtă vreme trăim aparența că ne putem înșela semenii prin asta. Când vedem că nu mai putem înșela, brusc se rupe filmul și devenim o cu totul altă persoană schimbată radical în fundamente.

Ipocrizia religioasă există în lume pentru că oamenii o vor. Dacă oamenii nu ar fi vrut, nu ar fi fost. Noi trăim doar pentru a ne distra înșelând semenii și pentru a vedea suferința semenilor. A te da mare înseamnă a avea pe altcineva mai jos decât tine. De fapt toți suntem egali, iar a fi sus nu înseamnă decât a înjosi pe altcineva. În biserică oamenii nu măresc pe niciun Dumnezeu ci doar ei se înjosesc! Noi vrem o lume în care semenii noștri să se înjosească. Ne simțim bine atunci când semenii noștri se înjosesc. Noi avem în prezent exact lumea pe care ne-o dorim. Nici mai mult și nici mai puțin.

Nu cred că exagerez, istoria lumii care se învață în școli este marcată numai și numai de războaie și revoluții sau dacă te uiți la un buletin de știri, sau la o emisiune TV de dezbateri, mizeria face legea. După părerea mea, dacă ar fi să avem un plan pentru schimbarea lumii, strategia cea mai realistă ar fi să folosești răul pe post de momeală pentru a ieși în față.

Oamenii sunt atenți numai la ceea ce nu se vrea și la ceea ce nu se poate. Restul este utopie, aberație, momeală sau spectacol artistic. Realitatea crudă are la bază și în esență sadismul. Aparenta bunătate, amabilitate sau politețe de obicei este doar ritual și momeală. Oricine le ia îi serios de obicei este luat drept un naiv și prost care trebuie să-și piardă respectul prin prostia lui de care dă dovadă luând în serios minciunile frumoase și ipocriziile sadicilor. Tot ceea ce este frumos în relațiile interumane de obicei este superficial și are o limită care dacă este depășită, arama se dă imediat pe față cu tot cinismul și toată sălbăticia. În rest este doar nepăsare egoistă. Fiecare își vede numai de pătrățica lui și nu interesează nimic altceva. Apoi cei care pun mâna pe putere, iau câte puțin de la fiecare și cu toate adunate ajung aproape imposibil de înfruntat. În rest lumea este mulțumită pentru că întotdeauna este loc de și mai rău. Noi ne mulțumim doar cu ritualuri de politețe și urări de bine. Dar să fim realiști, vor fi o grămadă de state care își vor pierde suveranitatea din cauza datoriilor, iar procentul celor care dețin bogăția va ajunge ca mai puțin de 1% să dețină mai mult 99% din bogăție și tot așa. Acum 1% din oameni dețin 40% din bogăție și 10% din oameni dețin 90% din bogăție. Sistemul economic are la bază profitul, iar asta înseamnă ca nimeni să nu dea nimic decât numai dacă primește înapoi mai mult decât a dat. Sistemul economic este construit deci pe o escaladare nesfârșită a inegalității sociale, iar noi am trecut cu vederea acest lucru pentru că s-a trăit pe datorie, iar cei cărora le suntem datori sunt chiar cei care ne fac legile și ne cumpără politicienii. Totul are ca scop doar distracția și toți cei care s-au angajat pentru bani să accepte responsabilitatea pentru asta sunt doar niște marionete și niște țapi ispășitori care dacă vor fi dați jos, vor fi înlocuiți cu alții care vor sluji acelorași păpușari.