Moralitatea și imoralitatea

Moralitatea reprezintă principiile și regulile pe care noi le susținem în argumentarea unei cunoașteri a binelui și răului pentru o perspectivă de timp cât mai îndelungată și cu implicații la un număr de oameni cât mai mare. Moralitatea este o problemă pentru anumite situații date în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni. După părerea mea, acele situații se referă la ceea ce am vorbit la început legat de politică și religie, mai exact la principiile condițiilor încrederii și principiile condițiilor uzului de încredere. Încrederea este de fapt religia iar uzul de încredere este politica. Prin urmare există două situații în care discutăm despre moralitate și imoralitate și anume:

1. Principiile condițiilor câștigării încrederii
2. Principiile condițiilor uzului de încredere

Toate contradicțiile care implică argumentul încrederii, credinței, imaginii sociale, identității culturale, recunoașterii profesionale, poziției ierarhice sau calității de reprezentant, sunt conflicte de persoană și nu doar niște simple contradicții! Tot ce implică încrederea este de fapt, o confuzie asumată dintre persoană și obiectul încrederii și prin urmare deci, orice contradicție în care este invocat argumentul încrederii, înseamnă intimidare și conflict de persoană! Iar în cazul credinței pe care am definit-o ca fiind orice încredere impusă prin exercitarea puterii, adică prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare, discutăm de această dată despre o discriminare asumată de arme destinate conflictului de persoană, cu scopul asigurării și impunerii unei părtiniri, pentru cazul unui eventual conflict de persoană! Acestea sunt riscurile încrederii în general în orice relație interumană, iar aceste riscuri reprezintă prețul pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm pentru a putea evita inconvenientul necesității atotcunoașterii și atotpriceperii și a putea acționa fiecare specializat pe domenii restrânse și diferite care să se completeze într-un întreg prin care să se poată satisface nevoile de supraviețuire și confort pentru toată lumea.

Atunci când cineva ne cere încredere, trebuie să existe niște reguli generale adică niște principii care să fie respectate pentru câștigarea încrederii, iar atunci când cineva uzează de încredere, la fel trebuie să existe niște reguli la fel pentru toată lumea, care dacă nu sunt respectate, atunci încrederea să se piardă. Încrederea este precum orbul și călăuza, iar mintea reprezintă ochii noștri pentru timp. Noi putem fi orbi fie pentru că nu putem vedea, fie pentru că ne sunt acoperiți ochii de cineva, sau fie pentru că nu vrem să ne uităm undeva și lăsăm pe altcineva să se uite pentru noi și astfel fiecare să se poată uita cu toată băgarea de seamă numai la ceea ce a ales el să vadă. Atunci când lăsăm pe altcineva să se uite și să vadă ceva în locul nostru înseamnă că noi oferim încredere, dar încrederea poate fi impusă prin forță sau eliminată prin forță de către cei ce dețin puterea. Puterea este pedeapsa și răsplata, iar noi putem da dreptul exercitării acestei puteri pe încredere și îl putem lua dacă mai avem dreptul, dar puterea se poate impune și de la sine prin război, iar alteori avem nevoie de război pentru a putea lua puterea de la cineva care abuzează de ea. Prin urmare, problema moralității și imoralității se extinde de la încredere și uzul de încredere și la putere și uzul de putere. Moralitatea legată de câștigarea puterii și exercitarea puterii reprezintă dreptatea, sau cel puțin aceasta este definiția mea pentru dreptate. Dreptatea se face prin legi, iar impunerea respectării legii prin uzul de putere este justiția sau cel puțin asta înțeleg eu prin justiție.

Astfel că acum avem:

1. Moralitate a câștigării încrederii
2. Moralitate a uzului de încredere
3. Moralitate a câștigării puterii
4. Moralitate a uzului de putere

Încrederea și dreptatea sunt precum pânda și vânătoarea, iar problema pândei și vânătorii este dacă noi pândim și vânăm pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire, nevoile profesionale și nevoile de confort, sau pândim și vânăm cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere sau a ne da cât mai mari. Dacă pânda și vânătoarea noastră este împotriva noastră și nu pentru nevoile noastre, atunci pânda și vânătoarea trebuiesc socotite ca fiind imorale.

Încrederea argumentată de pedeapsă și răsplată reprezintă credința după cum am explicat atunci când am vorbit despre putere. Atunci când încredințăm dreptul de a exercita puterea pentru a impune o voință, înseamnă că avem credință sau acordăm credință. Faptele care roiesc în jurul ideii de credință afirmă această definiție pe care eu o dau credinței. La fel este și cu încrederea. Investigațiile unui cercetător în știință implică atenția pe care o presupune statul la pândă. Numai că știința trebuie să treacă testul experimentului pentru a se putea numi știință, iar acest test al experimentului presupune desfășurarea unor activități care să fie pregătite la fel precum un atac dintr-o vânătoare.

Atunci când ne vânăm unii pe alții sunt foarte importante discriminările în drepturi. Cel puternic va căuta să fie cât mai puternic și va face ca cel slab să fie cât mai slab pentru ca cel mai puternic să aibă în mână pe cel mai slab pentru totdeauna. Cel slab va căuta să se apere de cel puternic plătind cu toată puterea lui pe care o mai are pe altcineva puternic pentru ca să primească în schimb securitatea prin angajamentul unei confruntări între cei puternici în cazul în care cel slab este pus în pericol.

Slăbiciunea și puterea sunt date de drepturile de a vedea și de a ataca. Trebuie să ai dreptul de a putea pândi și dreptul de a putea vâna. Dacă nu ai niciun drept de a pândi și de a vâna și vrei să pândești și să vânezi pe cei care au toate drepturile și mijloacele de a pândi și a vâna, atunci va trebui să fi suficient de creativ încât să îți construiești singur mijloace de pândă și de vânătoare, să ai abilitățile necesare de a utiliza acele mijloace de pândă și vânătoare pentru putea răpune pe cei cu toate mijloacele de pândă și vânătoare câștigate prin drepturi și să ai și un plan al înlănțuirii cauzale a tuturor evenimentelor prin care să argumentezi că în urma acelei vânători vei răpune pe cei puternici prin drepturi.

Pentru ca să nu se ajungă la astfel de situații, noi invocăm ceea ce se numește „DREPTATEA”. Dreptatea este constituită din acele drepturi și îndatoriri apărate prin forță, dar care dacă sunt morale, atunci prin acele drepturi se urmărește ca oamenii să nu se autodistrugă atunci când se vânează unii pe alții ci să se urmărească protejarea vieții și satisfacerea nevoilor.

Prin urmare, atunci când discutăm despre drepturi și îndatoriri apărate prin pedeapsă și răsplată se ridică problema moralității dreptății și atunci când discutăm despre înțelegeri fără pedeapsă și răsplată se ridică problema morațității încrederii.

Astfel se ridică întrebarea: În ce să avem încredere să încredințăm puterea pentru impunerea și apărarea drepturilor și îndatoririlor? În ce condiții ne putem asigura că drepturile și îndatoririle conduc către o protejare a vieții și o satisfacere a nevoilor și nu către autodistrugere?

Elementele esențiale ale acestei autodistrugeri sunt după cum spuneam:

1. Agresiunea
2. Sacrificiul
3. Minciuna

Scopul moralității trebuie să fie protejarea vieții, satisfacerea nevoilor și evitarea posibilităților ca agresiunea, sacrificiul și minciuna să se motiveze reciproc și astfel răul să se escaladeze împreună dependența de putere care înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere la nesfârșit.

Legat de încredere, eu o consider morală în condițiile confruntării, competiției și termenilor de livrare preciși și siguri. Dacă una dintre aceste trei condiții nu este respectată, atunci corect ar fi să se poată renunța în orice moment la încredere.

Legat de dreptate însă, consider că problema este mult mai complexă. După părerea mea ar exista zece situații de bază în care ar trebui să ridicăm problema dreptății și anume:

1. Dreptatea dovezilor
2. Dreptatea falsurilor
3. Dreptatea pericolelor
4. Dreptatea responsabilităților
5. Dreptatea provocărilor
6. Dreptatea confruntărilor
7. Dreptatea competițiilor
8. Dreptatea valorilor
9. Dreptatea abuzurilor
10. Dreptatea despăgubirilor

Fără dovezi nu pot exista falsuri, fără falsuri nu pot exista pericole, fără pericole nu pot exista responsabilități, fără responsabilități nu pot exista provocări, fără provocări nu pot exista confruntări, fără confruntări nu pot exista competiții, fără competiții nu poate exista valoare, fără toate cele de mai sus nu pot exista abuzuri și fără abuzuri nu pot exista despăgubiri. Dacă se poate, ceea ce se poate, atunci este dreptate, altfel este nedreptate.

Din cele de mai sus se observă că scopul dreptății este despăgubirea celui drept de către cel nedrept prin repararea unor pagube deținute cu drept, iar dreptatea trebuie să înceapă de la dovezi. Esența dreptății însă este ca nu răutatea să fie pedepsită, ci numai obligarea oamenilor de a face răul să fie pedepsită, pentru că altfel am avea o societate în care niște autorități, ar trebui să-i lege cu lanțuri pe oameni în toate modurile, pentru ca să nu mai poată face nimic din tot ce s-ar presupune a fi rău și altfel singurul scop în viață al oamenilor, ar fi ca ei să fie aceia care să aibă în măsura cea mai mare, dreptul, autoritatea și puterea de a-i lega pe alții pentru ca astfel să nu fie ei cei legați. Cu alte ocazii am să explic punctual despre ce este vorba, deocamdată insist doar pe definirea moralității, pe moralitatea încrederii și moralitatea dreptății.

Dreptatea implică exercitarea puterii și deci pedeapsa, răsplata, prețul, îndatorarea și credința, dar simpla respectare a unui contract care implică aceste cinci elemente prin care am definit puterea, nu înseamnă neapărat protejarea vieții și satisfacerea nevoilor, ci respectarea unui astfel de contract ne poate garanta de multe ori autodistrugerea. A respecta puterea, înseamnă a fi drepți cu puterea, dar dacă puterea este imorală, atunci respectăm autodistrugerea.

Încrederea, credința, puterea și dreptatea, sunt doar niște colți și ghiare cu care plecăm la vânat, iar vânatul este un sacrificiu al vieții pentru satisfacerea nevoilor vieții. Noi nu putem supraviețui fără să provocăm suferință sau să ucidem pentru a ne hrăni. Problema este deci dacă ucidem pentru a ne hrăni sau dacă ucidem pentru că suntem un pericol unii pentru alții. Atunci când suntem un pericol unii pentru alții și avem nevoie să ne apărăm unii de alții înseamnă că suntem imorali.

Atunci când suntem un pericol unii pentru alții, adevărurile sunt exact precum un tufiș prin care se furișează minciuna pentru ca să vâneze încrederea și astfel să poată înșela. Cu cât este adevărul mai des, cu atât este mai mare și pericolul înșelării pentru încredere. Prin urmare încrederea trebuie să știe să fugă cu viteză cât mai mare de pericol în orice moment. De ce oare încrederea nu are voie să poată fugi în creștinism? De ce oare se impune o cultură a loialității în societate? Evident că încrederea trebuie să nu poată fugii pentru că acolo este o fermă de animale sortite sacrificiului și ele nu trebuie să poată fugi și nici să aibă unde fugi. Prin urmare, ideea cum că încrederea nu trebuie să poată fugi cât mai rapid în orice moment, este o idee imorală. Eu nu am nimic împotriva încrederii, de încredere depinde diviziunea educației și muncii în specializări dar încrederea trebuie să poată fugi în orice moment cu viteză cât mai mare când nu se pot realiza confruntări de dezbateri, competiții și nu există termeni de livrare siguri și exacți în oferte.

Minciuna se îmbracă în adevăr și se ascunde în adevăr, iar de acolo pândește încrederea ca un prădător pentru ca să poată înșela. Apoi minciuna se apropie de încredere pe furiș și fără ca să facă nici un zgomot, iar când încrederea nu mai poate fugi, înșelarea se năpustește prin surprindere peste încredere cu toată ferocitatea. Așa se vânează încrederea și la fel se vânează și puterea. Puterea se îmbracă în dreptate și moralitate, se ascunde în dreptate și moralitate, iar de acolo pândește ca un prădător credința. Într-o lume a dependenței de putere, într-o lume imorală, puterea va căuta să vâneze cât mai multe drepturi prin care să acopere ochii prăzii și cât mai multe drepturi de a construi capcane cu momeală de unde prada să nu mai poată fugi.

Încrederea este opusul gândirii fiind o renunțare de bună voie la gândire, iar credința este o încredere impusă prin exercitarea puterii. Credința înseamnă să urmezi o supunere oarbă sau o tradiție neschimbată a trecutului fiind motivat de pedeapsă și răsplată iar gândirea înseamnă să compari singur posibilitățile de opțiuni ale viitorului pe care le poți vedea cu ochii minții tale și să alegi numai ceea ce îți spune inima. Mintea reprezintă ochii noștri pentru timp și inima reprezintă reacțiile noastre emoționale. Atunci când reacțiile noastre emoționale depind numai de pedeapsă și răsplată, iar gândirea noastră se limitează numai la respectarea drepturilor celor cu putere, înseamnă că suntem niște sclavi.

Rațiunea oricărei pedepse este că oricine ar vrea să facă ceea ce a făcut cel pedepsit, trebuie să se teamă să nu pățească la fel ca cel pedepsit. Dacă faci ceva sau reprezinți ceva ce nu vrea cel care poate pedepsi, atunci soarta ta trebuie să devină un exemplu pentru toată lumea prin acea pedeapsă pentru ca prin asta să nu mai poți fi un exemplu de urmat. De aici vine și simbolizarea cu animale a abilităților și dizabilităților oamenilor. Rațiunea răsplății este aceeași cu cea a pedepsei, doar că prin răsplată se încurajează urmarea unui exemplu sau a unui model. Într-o societate unde răutatea și dependența de putere sunt degenerate în cel mai urât hal, mintea sclavilor se limitează la ideea că totul este pedeapsă și răsplată și că binele reprezintă tot ceea ce este răsplătit de oricine poate răsplăti, iar răul reprezintă tot ceea ce este pedepsit de oricine poate pedepsi. Acesta este și motivul pentru care religiile cu dumnezei invocă veșnicia și infinitul, în încercarea de a controla binele și răul pentru sclavi punând infinitul veșniciei în balanță cu viața trecătoare de pe pământ.

Identitatea este importantă acolo unde toată gândirea se limitează la pedeapsa și răsplata care sunt corecte sau greșite din cauza pedepsei și răsplății. Unde nu există adevăr ci oameni care reprezintă adevărul prin orice ar spune. Unde nu există dreptate ci dreptatea este reprezentată prin oameni care au dreptate indiferent ce ar face. Prin pedeapsă și răsplată poți reprezenta orice spunând și făcând orice. Prin urmare lumea trebuie să creadă că reprezinți ceva ce ea dorește pentru ca să te lase să faci ce vrei. Dacă reprezinți nimicul, atunci orice ai face este nimic și orice ai spune este nimic, pentru că nu reprezinți nimic. Aceasta este identitatea, este o idee pe care o reprezinți. Oamenii se omoară unii pe alții pentru că ei se cred „reprezentanți” și vor să reprezinte tot ceea ce le place spunând orice și făcând orice. Cum poți oare elimina minciuna, dacă minciuna acționează prin credința în reprezentanți? Ce poți face atunci când oamenii au reprezentanți în loc de gândire iar reprezentanții gândesc numai rele? Evident va rămâne numai opțiunea de a elimina reprezentanții prin război și astfel reprezentanții vor folosi reprezentații lor în războaie pentru a impune credința cu cel mai puternic sprijin al puterii. Prin etichete și simboluri lucrează încrederea și credința, iar încrederea și credința sunt întotdeauna pândite de înșelarea care se furișează prin adevăr folosind moralitatea ca momeală. Numai că de multe ori nu există moralitate nici măcar pentru momeală, ci se folosesc doar ritualuri prin care moralitatea este doar simbolizată prin manierisme. De multe ori nu există nici adevăr, ci se folosesc proorociri cu cele mai urâte nenorociri pentru ca în numele acestui adevăr să fie justificată orice credință, cum ar fi credința în veșnicia iadului și raiului de după moarte de exemplu. Se inventează un dușman, un diavol, se înscenează o confruntare cu acel diavol pentru ca în comparație cu diavolul să poți reprezenta binele, să poți reprezenta pe Dumnezeu, dar în realitate Dumnezeu se luptă tot cu Dumnezeu, iar Dumnezeul care pierde sau care este înscenat să piardă, este diavolul și câștigător este tot Dumnezeu pentru că se laudă cu adevărul din proorocirile cu nenorociri care se împlinesc și prin asta câștigă încredere și credință.

Cu cât ai mai mult adevăr, cu atât poți înșela mai mult. A avea adevăr mult înseamnă a putea înșela mult. Minciuna se acoperă întotdeauna cu adevăr din toate părțile pentru ca să se facă crezută. Nu trebuie să avem încredere în cei ce au mult adevăr pentru că ei sunt o țintă a corupției și șantajului. A oferi încredere înseamnă a da puterea de a înșela. Înșelarea vine din încredere, iar adevărul vine din confruntare. Cine caută încredere caută puterea de a înșela și cine caută confruntare caută puterea de a arăta adevărul. Însă și confruntarea se poate înscena, iar părțile din confruntare se pot preface.

În întuneric se vede numai ceea ce arată călăuza încrederii, iar a nu avea o călăuză nu înseamnă a fi în lumină. O călăuză întotdeauna este mai bună decât nimic atunci când este întuneric. Călăuza poate să arate adevărul și să fie nevinovată, dar minciuna întotdeauna se acoperă cu adevăr din toate părțile. Minciuna pune adevărul în față tot timpul și pândește încrederea pentru ca să poată înșela. Apoi răul se întâmplă și este nevoie de adevăr pentru ca să se facă lumină. Minciuna face din adevăr o momeală pentru ca să prindă încrederea într-o capcană. Însă dacă urâm minciuna, atunci urâm informația și astfel urâm și adevărul. Binele și răul sunt făcute din același material. Prostia și priceperea sunt făcute din același material. Înțelepciunea și nebunia sunt făcute din același material. Viața și moartea sunt făcute din același material. Dacă urâm pe una sau pe cealaltă, atunci urâm universul. Noi urâm atunci când vrem numai ceea ce să nu fie. Trebuie să alegem între mai multe opțiuni și întotdeauna toate opțiunile trebuie să fie de față. Binele și răul există numai în comparație. Lumina înseamnă să vedem toate mijloacele și scopurile într-o specializare anume. Dacă nu vedem nu putem compara și dacă nu putem compara, nu putem fi responsabili.

Dacă avem responsabilitate în calitate de reprezentanți, atunci folosim încrederea și credința oamenilor, adică renunțarea oamenilor la gândire. Dacă ne bazăm pe renunțarea oamenilor la gândire, inevitabil suntem o țintă a corupției și șantajului, o țintă a pedepselor celor ce pot pedepsi și o țintă a răsplăților celor ce pot răsplăti. Trebuie să ne ferim deci de calitatea de a fi reprezentanți pentru că încurajăm renunțarea la gândire. Reprezentanții nu oferă răspunsuri la întrebări ci oferă răspunsuri la program care sunt doar înscenate să pară răspunsuri la întrebări. Educația constă din răspunsuri la întrebări și propaganda de  îndoctrinare constă din răspunsuri la program. Educația nu are timp și loc, numai propaganda de îndoctrinare are timp și loc.

Contrariile din mintea noastră cauzează întrebările noastre pentru știință, iar dorința pentru titlurile de reprezentanți cauzează interesul nostru pentru a respecta ritualurile propagandei de îndoctrinare. Îndoctrinarea, ritualurile propagandei de îndoctrinare, simbolurile și titlurile cu care dovedim calitatea de reprezentanți, țin de domeniul religiei, politicii, încrederii și credinței. Știința este acel cuvânt care este crezut indiferent de cine este spus, unde este spus și când este spus. Știința vine cu răspunsuri la întrebări, iar credința vine cu ritualuri pentru simboluri. Știința vine atunci când vin răspunsurile la întrebări, iar credința vine atunci când vin reprezentanții cu titluri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: