Ce este puterea?

După cum am mai spus, puterea în principal se compune din pedeapsă și răsplată, numai că de această dată mi-am propus să intru mai în detaliu.

Pentru că discutăm despre răsplată și pedeapsă, în mod evident discutăm despre corupția de principiu, adică lucrurile sunt bune, rele, adevărate sau false în funcție de cum se amenință sau se răsplătește într-un schimb. Răsplata și pedeapsa reprezintă un fel de substitut al organelor de simț când discutăm despre putere. Cine poate răsplăti și pedepsi, controlează percepția realități în legătură cu existența și inexistența lucrurilor și în legătură cu binele și răul raportat la viață și moarte legat de acele lucruri. În religia creștină de exemplu, trebuie să crezi pentru că altfel te ia dracu’. Folosind puterea, responsabilitatea încrederii și neîncrederii cade pe cel care trebuie să creadă sau să nu creadă și nu pe cel ce afirmă. Asta e puterea în principiu. Dacă nu ar fi așa, atunci la ce altceva ar folosi pedeapsa și răsplata? Ce face de fapt răsplata și pedeapsa? Forțează animalele să se supună! Asta face.

Prin urmare, rostul puterii este supunerea. Însă dacă supunerea trebuie să fie singurul motiv de a face ceva, atunci se ridică întrebarea firească: Cine să se supună, cui să se supună și de ce?

Pentru că e vorba de supunere, evident nu discutăm de un argument rațional, deci acel „de ce” constă din colții și ghearele cu care ne tăvălim în praf. La început trebuia deci să fi fost un războinic mare care putea să lovească cu securea și paloșul în stânga și în dreapta mai bine decât oricine, pe oricine nu i se supunea și împărțea prada cu aceia dispuși să își dea viața în orice moment pentru orice dorea el. Astfel a apărut o comunitate de oameni războinici care se supun până la moarte celui mai mare războinic. Numai că abilitățile de războinic nu durează o veșnicie din cauza îmbătrâniri de exemplu în cel mai bun caz, iar pentru că prada se cucerește sau se vânează în cantitate cât mai mare prin abilitățile de războinic unite prin supunere, dacă războinicul cel mai puternic moare, atunci cine să devină noul războinic vrednic să unească prin supunere ceilalți războinici pentru vânătoare? Evident că numai războiul poate răspunde la această întrebare. Cam așa a fost primul sistem politic al lumii, cam așa ar fi trebuit să arate. Luatul prin forță, vânatul mai exact, a fost prima metodă prin care oamenii se înțelegeau unii cu alții. Cine poate pedepsi cel mai mult are cel mai mult, iar dacă pedepsim împreună, ne răsplătim împărțind prada după măsura în care am vânat.

După acest luat prin forță s-a creat o ierarhizare a supunerii prin cei ce acceptau să plătească un PREȚ pentru ca să nu moară. Astfel apare sclavia, odată cu ideea de a plăti un preț. Odată cu prețul apare comerțul și apoi s-a constatat că mulți nu pot plăti prețul imediat și a mai apărut o nouă treaptă a puterii care este ÎNDATORAREA. Prin această îndatorare lucrurile sau complicat enorm. Îndatorarea a devenit practic elementul care a creat ceea ce noi numim astăzi STATUL. Statul funcționează pe bază de impozite, dacă am desființa impozitele, practic am desființa statul. În esență însă, statul înseamnă îndatorare. Cine este dator și cui? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să o punem dacă vrem să aflăm cine este STATUL ca principiu. Statul însă nu este totuna cu puterea ci este doar o treaptă a puterii. Dacă nu poți îndatora cu un preț mare nu ai făcut nimic, dacă nu te unești oferind răsplăți ca să pui un preț cât mai mare în sclavie nu ai făcut nimic și dacă nu poți obliga prin forță plata prețului sau datoriei prin cei pe care îi răsplătești, iar nu ai făcut nimic.

Puterea începe deci de la pedeapsa vânătorii, dar devine mai complexă apoi prin răsplata împărțirii pradei vânate pentru impunerea prețului sclaviei și dărilor îndatorării. Prin acest sistem trebuie să se fi dezvoltat vorbirea și a devenit din ce în ce mai complexă și astfel trebuie să fi apărut națiile sau neamurile cu specific al locului, iar odată cu neamurile s-a impus sexualitatea ca idee morală pentru transferul de putere către urmași. La început criteriul puterii trebuia să fi fost abilitățile de războinic, însă odată cu apariția națiunilor, a moștenirilor culturale de la generație la altă generație, s-a impus și moralitatea sexuală pentru transferul de putere prin moșteniri, datorită faptului că informația devenea din ce în ce mai importantă pentru putere. Națiunile erau și sunt astfel unite prin teritoriu și limbă cu ajutorul cărora se protejează capacitatea de comunicare și încrederea care sunt esențiale în procesul de îndatorare. Însă prin unirea oamenilor în națiuni, un război împotriva unei națiuni implică costuri mult mai mari. Într-o națiune unită, apartenența culturală devine un substitut al răsplății când vine vorba de război. Oamenii nu mai pleacă la război pentru că au partea lor din pradă, pleacă doar datorită apartenenței culturale la nație și neam. Cum ai putea oare să destabilizezi această apartenență la neam prin care oamenii pot pleca la război fără să mai fie nevoie să fie răsplătiți? Evident prin religie, în numele unei uniuni pentru „mântuirea sufletului” de după moarte de la „Tatăl din ceruri”. Numai că oricine inventează o armă nouă, se va găsi imediat altcineva care să o imite. Astfel că religia a rămas doar un mijloc de propagandă pentru promovarea sclaviei sau pretext pentru războaie și impunerea sclaviei ca preț pentru mântuirea sufletului. De multe ori religia a fost și pretext de război ca în cazul inchiziției unde în numele ideii de „civilizație” trebuia făcut război împotriva „sălbaticilor”. Este scris și în Biblie:

„Însă, ceea ce aveți, țineți până voi veni.
Și celui ce biruiește și celui ce păzește până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri.
Și le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum și eu am luat putere de la Tatăl Meu. ”

(Apoc. Cap.2 Vers. 25-27)

sau:

„Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui.
Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.”

(Matei Cap. 10 Vers. 34-39)

sau:

„Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el.
Şi au venit la El mama Lui şi fraţii; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii.
Şi I s-a vestit: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă.
Iar El, răspunzând, a zis către ei: Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.”

(Luca Cap. 8 Vers.18-21)

Astăzi însă, religia este doar o propagandă prin care se promovează sclavia. Oricine vrea ceva de la cineva, trebuie să plătească un preț, iar preț înseamnă în esență și în principiu, nimic altceva decât sclavie. Sclavia a apărut odată cu ideea de preț. La început nu a existat sclavie, trebuie să fi existat doar răsplata împărțirii frățești a prăzii vânatului. Cine lupta avea dreptul la pradă, altfel nu. Mai apoi a apărut ierarhia care înseamnă de fapt că trebuie să plătești prețul pentru a evita astfel confruntarea în vânătoare reciprocă. Oricine evită confruntarea prin vânătoare reciprocă adică războiul pentru că se simte inferior va accepta să plătească un preț, iar acel preț este un loc mai jos în ierarhie care coboară până la sclav. Prețul a adus cu sine sclavia, iar răsplata înseamnă în esență împărțirea frățească a prăzii, iar când a apărut îndatorarea, a apărut în principiu statul. Când spun îndatorare, nu mă refer deloc la bani ci la schimburile în general! La schimburile cu informații, obiecte și servicii, la toate schimburile în general ca principiu. Răsplata cu o parte din prada vânată nu poate crea ceea ce noi numim „statul”. Statul în abstract înseamnă îndatorare.

Am vorbit despre putere, dar totuși cine are puterea și cine să fie cu putere? Cine nu are puterea și cine să nu fie cu putere? În numele cui și a ce trebuie să acționeze puterea? Asta ar fi ultima treaptă a puterii și anume CREDINȚA. În desenul de mai jos am reprezentat o nouă „piramidă a puterii” pentru a scoate în evidență treptele prin care se realizează relațiile de putere între oameni și în societate.

Acum să vorbim și câte ceva despre credință. După cum am mai arătat, credința poate ține loc de răsplată. Patriotismul și religia ar fi principalele credințe folosite în războaie pentru ca prin ele să nu mai fie necesară răsplata împărțirii prăzii de la vânătoarea pedepsei. Patriotismul este credința într-o pradă deja împărțită pe pământ. Cum să mai răsplătești pentru război pe cei ce sunt deja răsplătiți? Le dai atunci o răsplată în cer și așa a apărut religia. Hristos a îndurat crucea pentru răsplata din cer și este „Fiul Lui Dumnezeu”! Dacă „Fiul Lui Dumnezeu” a îndurat crucea pentru cer, câte ar trebui să îndure omul păcătos pentru cer? Iată deci prețul cerului. Cele de pe pământ sunt pieritoare, iar cele veșnice sunt în cer. Ce să alegem? Să alegem pământul sau să alegem cerul? Răsplata și pedeapsa „a dovedit adevărul” acestor lucruri pentru că au existat minuni și urgii, nu știință. Creștinismul recunoaște deschis și cinic că este vorba de minuni ale bunătății și urgii ale mâniei, deci creștinismul se sprijină numai pe răsplată și pedeapsă pentru a impune cunoașterea din propaganda lui cu ritualuri și monumente.

Însă credința, ultima treaptă a puterii, implică popularitatea prin încredere precum și impopularitatea prin stigmatizare. Dar particularitatea cea mai importantă legat de credință, este că oricine poate controla credința maselor este o țintă a corupției și șantajului celor care controlează pedeapsa, răsplata, prețul și îndatorarea. Dacă ai controlul credinței lumii și doar atât, sigur vei fi vânat din toate părțile prin corupție și șantaj. Dacă eu tu sau Gigel Vasile care nu deținem putere financiară cu care să cumpărăm politicienii și legea, brusc reușim să câștigăm controlul credinței lumii, cel puțin la nivel teoretic suntem o țintă sigură a corupției și șantajului. Ți se fabrică un dosar, îți găsesc droguri în casă, ți se înscenează un viol, familia îți moare într-un accident, îți șoptește la ureche că dă drumul la un virus și omoară milioane de oameni iar lor nu le pasă pentru că au leacul, creează o catastrofă naturală, etc.. Dacă controlezi credința maselor și doar atât, cel puțin teoretic ești un nimeni pentru ceea ce vrei, ești doar o unealtă care dacă nu mai este utilă va fi aruncată. Justiția este numai pentru găinari și pentru muritorii de foame și este numai pe bani.

În prezent „statul” este în mod evident reprezentat de FMI, Banca Mondială și marile corporații, iar politica și guvernele sunt doar țapi ispășitori. Acest „stat” folosește națiunile și religiile doar pentru un fel de „dezbină și stăpânește”. Sistemul economic este proiectat în așa fel încât banii să se scurgă inevitabil în mâini din ce în ce mai puține, iar dacă se dă drumul la banii fără acoperire care sunt fabricați se devalorizează moneda și se pierde din averea celor bogați în bani pentru că cea mai mare parte din bani sunt fără acoperire. Banii sunt doar niște hârtii de tiparniță și niște cifre introduse într-un calculator de către cei ce „au dreptul” să facă asta. Adevărata bogăție o reprezintă proprietățile care pot fi obținute pe nimic de către marile corporații cu sprijinul băncilor de la guvernele corupte care sunt angajate pe post de țapi ispășitori. Apoi se poate întâmpla orice cu moneda, pentru că deținând bogățiile țărilor nu mai contează hârtiile de la tiparniță și cifrele introduse în calculator pe care noi îi numim „bani”. Contează doar securizarea proprietăților și bogățiilor care sunt luate și sclavii care se omoară ca să prindă un loc să muncească acolo în schimbul unor cifre introduse într-un calculator.

Tot ceea ce trebuie după părerea mea este un plan împotriva corupției, un plan care la început să separe tocmeala de lege și mai apoi să separe informațiile, obiectele și serviciile în competiția schimburilor. Dacă avem un astfel de plan, practic marile corporații și elita mondială de la butoane sunt precum gunoiul adunat grămezi pentru a face curat cu mătura. Dacă avem un astfel de plan, le luăm totul.

Oricine vrea să schimbe aceste lucruri trebuie să aibă un plan care să ia în calcul toate posibilitățile cele mai rele, iar mai mult de cât atât, el trebuie să aibă un plan prin care să pună altceva în locul acestor lucruri. Un plan înseamnă o succesiune precisă de evenimente la un timp programat exact, cu lucruri exacte la locuri exacte. Cine are așa, poate spune că are un plan. Lucrurile care nu au un loc exact și un timp exact la fel pentru toată lumea, sunt lucruri care există numai în mintea noastră și nu în realitate. Cine controlează precizia timpului și spațiului, controlează realitatea existenței. Controlul înseamnă pornire, oprire, dirijare și verificare. Cine poate impune un timp și un spațiu exact pentru existență, este proprietar al realității. Este exact ca și cu trenul care fără un timp exact și un loc exact, el nu există decât în mintea noastră. Prin urmare, cine înșală pe cine într-un schimb în care numai una din părți are termeni de livrare exacți și siguri pentru timp și spațiu? În cine să avem încredere dintre cele două părți din acel schimb? Prin urmare, confruntarea și competiția nu înseamnă nimic pentru încrederea într-un schimb dacă lipsesc termenii de livrare.

Puterea este în esență ca o carte goală în care urmează să se scrie legi. Puterea este dreptul de a da legi și nu lege. Puterea este doar supunerea și atât. Banul de exemplu este putere. Cine oferă bani trebuie slujit prin supunere pentru că altfel el nu mai oferă acei bani. În prezent banul este deasupra legii, iar legea este de vânzare cu tot cu politică și politicieni. Însă după cum spuneam, puterea este o carte de legi goală, iar cine are acea carte și scrie în ea, tot ceea ce scrie în ea va fi lege și se va impune prin pedeapsă și răsplată. Banul este precum niște file din acea carte goală care sunt împărțite unora și altora pentru ca să facă ei legea după cum îi place lor. Însă pentru că puterea este o carte de legi goală, puterea face ca gândirea, ideile și ideologiile să devină irelevante. Legea în esență este o înțelegere, un contract sau un angajament care trebuie respectat, dar puterea este dreptul de a impune prin forță orice cuvânt, iar dacă se poate impune prin forță orice cuvânt, atunci relevantă nu mai este gândirea prin care se impune cuvântul ci forța prin care se impune cuvântul. Avem astfel un conflict între gândire și forță. Însă cuvântul ar trebui să fie pentru gândire și faptele pentru forță, nu invers! Este foarte rău dacă ne gândim abia la urmă la ce am făcut pentru că am făcut ceea ce cuvântul a spus fără să gândire. Cuvântul ar trebui făcut datorită gândirii și nu datorită forței. Forța este pentru fapte și gândirea este pentru cuvinte! Prin putere lucrurile acestea se inversează pentru ca numai faptele cuvintelor fără gândire să aibă forță, iar faptele cuvintelor cu gândire să rămână fără forță. Pentru ca să nu se ajungă la asta, puterea ar trebui dată numai celor ce au scris mai întâi toate cuvintele legii și nu înainte de a scrie cuvintele legii. Nimeni nu ar trebui să aibă o carte de legi goală în care să fie liber să scrie orice vrea și astfel orice îi trece lui prin cap să devină lege. Gândirea o au cei care pot spune mai dinainte tot ceea ce vor realiza cu toată precizia. Dacă ei vor puterea de a face orice vor fără să demonstreze gândire, ei de fapt vor încredere că vor gândi mai târziu, că vor gândi atunci când vor avea puterea sau dacă vor avea puterea. Dar puterea este pentru fapte și nu pentru gândire! La ce îți trebuie putere pentru gândire dacă în minte, în imaginație, omul este atotputernic? Puterea este deci ilegitimă pentru oricine vrea dreptul de a da legi fără să arate mai întâi legile pe care le-a gândit. Puterea este ilegitimă pentru oricine vrea să schimbe regulile jocului în timpul jocului. Faptele au nevoie de putere, iar cuvintele au nevoie doar de gândire. Altfel înseamnă că vrem doar să creăm probleme pentru ca să punem un preț în schimbul „reparării” acelor lucruri cu probleme! Dar de ce să „reparăm” ceea ce are probleme dacă noi vrem să creăm probleme? Ce rost are? Puterea trebuie dată numai celor ce vor să-și demonstreze gândirea în fapte și nu celor ce fac gândirea irelevantă! Dacă ei nu arată mai dinainte tot ce gândesc să facă cu acea putere, înseamnă că ei ori ascund ce gândesc, ori nu gândesc! Jocul nu ar trebui schimbat niciodată în timpul jocului! E ca și cum te-ai angaja doar să te angajezi și atât. Când ești angajat numai în angajare și atât, nu ai nicio responsabilitate de angajat pentru că nu ești angajat în nimic. Tu doar te angajezi într-una pentru că ești angajat numai în angajare și ești responsabil numai să te angajezi într-una. În practicile religioase oamenii se angajează într-una. Ei acolo sunt responsabili doar să se angajeze și atât. Ei sunt angajați doar în procesul de angajare, dar măcar nu cer încredere ci zic că ei au încrederea deși nu au nicio încredere. În politică însă, oamenii se angajează doar în angajare, iar în plus de asta, mai cer și încredere.

Cei mai mulți oameni nu urmăresc ceea ce pretind că urmăresc ci doar se prefac. Aceasta este joaca. Ei vor doar comparații de persoană, „avansare profesională”, bunuri materiale și cât mai multă liniște și pace numai pentru colțișorul lor de rai care este familia lor și atât, sau cel puțin să dea impresia lumii că ei sunt niște familiști responsabili pentru ca să pară că merită cât mai mult  respect de la lume. Nu există stat, instituții, poliție, patroni, preoți, psihologi și alte prostii! Este doar joacă și tupeu! Iar joaca este în foarte strânsă legătură cu tupeul! Totul este să vezi opțiunile cuiva de a face o treabă cât mai bine. Dacă el nu alege cele mai bune opțiuni și nici nu face totul pentru ca să găsească cele mai bune opțiuni pentru a realiza scopul care pretinde că-l urmărește, înseamnă că el doar se joacă, iar dacă se joacă convingător, înseamnă doar are tupeu. Și dacă el chiar crede cu convingere sinceră în joaca lui, fiind inconștient că el de fapt doar se joacă, atunci înseamnă că a înnebunit. Tupeul este undeva între nebunie și joacă, iar prostia este atunci când nu observăm aceste lucruri așa cum sunt, atunci când ele ne influențează viața într-un mod mai mult sau mai puțin direct și cu repercusiuni mai mult sau mai puțin grave.

O societate întemeiată doar pe putere este o societate fără legi chiar dacă are legi. Puterea este o carte de legi goală, o carte de legi în care cei ce pot pedepsi și răsplăti pot scrie și șterge orice le trece prin cap în orice moment. Într-o societate întemeiată pe putere, legile sunt făcute numai ca să asuprească și să pedepsească pe cei slabi și să-i amăgească cu o demagogie încâlcită să-și caute dreptatea în schimbul unui preț pe care nu-l pot plăti. Într-o societate întemeiată pe putere, legile sunt făcute numai de cei puternici numai pentru cei puternici. Restul este doar demagogie încâlcită în schimbul căreia se cere un preț care nu se poate plăti.

Pe scurt deci, puterea înseamnă în principal pedeapsă și răsplată pentru supunere. Pedeapsa înseamnă că cine nu se supune trebuie vânat, iar răsplata înseamnă să împarți prada vânătorii cu cei care vânează cu tine. În rest, prețul este sclavia, îndatorarea este statul și credința este coruperea cunoașterii prin pedeapsă, răsplată, preț și îndatorare. Aceasta este puterea, iar jocul puterii nu are nicio legătură cu cine anume are sau nu drepturile și îndatoririle. Drepturile și îndatoririle, sau legile, sunt încredere, care de obicei este numai pentru marionetele de la care nu trebuie să avem niciun fel de așteptări. Nu contează cine este sau nu este marionetă, contează în primul rând a cui este marioneta. Nu se negociază și nu se discută cu marionetele pentru că vei fi luat în derâdere, vei fi privit drept un idiot și în cel mai bun caz doar îți vei pierde timpul. Se discută și se negociază numai cu cei ce controlează marionetele prin pedeapsă în primul rând și mai apoi prin răsplată, preț și îndatorare. Orice mecanism al încrederii este un mecanism al marionetelor de la care nu se poate avea așteptări pentru că marionetele nu au în realitate niciun fel de drepturi și îndatoriri. Drepturile și îndatoririle sunt credință, iar de nevoia disperată de credință o au mincinoșii și escrocii. Puterea este a oricui smulge marionetele prin forță pentru păpușar, iar legea nu este cea scrisă, ci legea este orice lucru cerut marionetelor de către cei ce le mânuiesc prin pedeapsă, răsplată, preț, îndatorare și credință. Marionetele nu pot avea niciun fel de drepturi sau îndatoriri și nu trebuiesc luate în serios când vorbesc despre drepturi și îndatoriri. Altfel te vor lua pe bună dreptate drept prost și idiot, pentru că marionetele își cunosc foarte bine locul lor și sunt conștiente că sunt marionete. Marionetele singure de la ele, prin voința lor, doar se joacă pentru a distrage atenția de la adevăr, câtă vreme nu sunt plictisite, în rest ele fac numai și numai ceea ce li se comandă. Marionetele nu trebuiesc băgate în seamă, ele trebuiesc doar smulse și atât. Voința lor proprie este doar joaca și nimic mai mult. Ele singure doar se joacă de-a responsabilitatea, de-a dreptatea, de-a bunătatea, seriozitatea, severitatea, etc.. Într-un sistem al puterii, încrederea transformă pe oricine în marionetă. Când cei mulți vor avea încredere în cineva că le urmărește interesele, el inevitabil va fi transformat de cei puternici prin presiuni cu amenințări, corupție și orice fel de alte capcane, într-o marionetă, iar acea marionetă va urmări numai interesele celor puternici.

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare, cel mai corupt om este omul cel mai generos care fuge de competiție și cel mai escroc om este omul cel mai drept care nu are termeni de livrare pentru dreptatea lui. Unde minciuna este generoasă, corupția este dreaptă și unde nu sunt termeni de livrare pentru generozitate, minciuna este sinceră.

Anunțuri

Binele și răul (3)

În prima și a doua parte legat de bine și rău, am explicat că binele este tot ceea ce protejează viața și răul este tot ceea ce amenință viața, iar viața înseamnă mijloace și scopuri în timp ce moartea numai cauze și efecte, iar viața pentru a fi utilă, trebuie să moară la fel ca în cazul prăzii și prădătorului. Dacă viața trebuie să aibă un scop, acel scop este moartea, pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Am vorbit despre nevoile vieții, despre condițiile încrederii care implică nevoile și despre echivalarea în schimburi a vieții cu moartea prin echivalarea valorică pentru schimburi a informațiilor, obiectelor și serviciilor, care înseamnă de fapt corupția în principiu după cum voi prezenta în cele ce urmează.

Binele înseamnă protejarea vieții după cum spuneam, adică satisfacerea nevoilor, iar răul înseamnă amenințarea vieții cu pericole. Despre nevoi am vorbit, deci care ar fi pericolele care amenință viața, mai pe larg, pentru a vorbi despre rău de această dată?

Răul se compune în principal din trei elemente subordonate ca și în cazul nevoilor iar în desenul de mai jos am reprezentat acest lucru după cum urmează:

Agresiunea, sacrificiul și minciuna ar fi după părerea mea principalele categorii de amenințări care pun în pericol viața la nivel de principiu. La început este agresiunea care pune în pericol supraviețuirea, apoi înfruntarea unei agresiuni implică sacrificiul și acest lucru presupune încredere la fel ca și în cazul nevoilor profesionale, iar după toate acestea urmează minciunile legate de confort. Răul înseamnă să fim un pericol unii pentru alții și să avem nevoie de agresiune, sacrificiu și minciună pentru a ne apăra unii de alții. Când urmărim nevoile naturale ne aflăm pe teritoriul binelui, iar când urmărim nevoile de a ne apăra unii de alții, ne aflăm pe teritoriul răului, pentru că este un rău să fim un pericol unii pentru alții.

Agresiunea implică atitudinile de asuprire, egoism și risc în care ne punem unii pe alții. Sacrificiul implică atitudinile de corupție, altruism și compromis în care ne punem unii pe alții. Minciuna implică atitudinile de a nu satisface o cerere de informație folosind omisiunea, iluzia și confuzia.

Asuprirea înseamnă să privăm pe cineva prin forță de mijloacele prin care își asigură supraviețuirea, să vătămăm sau să ucidem, egoismul înseamnă să punem un preț care implică privarea de mijloacele supraviețuirii, vătămare sau moarte, pentru a condiționa o anumită ofertă chiar dacă ne aflăm într-o poziție confortabilă din punct de vedere al nevoilor noastre, iar riscul înseamnă să creăm situații care pot implica nesatisfacerea nevoilor de supraviețuire sau moartea.

Deci agresiunea mai în abstract înseamnă să luăm cu forța, să punem un preț sau să creăm un risc.

Sacrificiul însă este răspunsul nostru de apărare la o agresiune care vine asupra noastră sau de toleranță față de acea agresiune. Sacrificiul reprezintă renunțarea la niște scopuri mai puțin importante atunci când ne aflăm în situația de a avea de ales între scopuri diferite ca importanță. Atunci când avem de îndurat, de plătit sau de riscat, este rău.

Sacrificiul se compune în principal din altruism, compromis și corupție. Dacă îndurăm asuprirea suntem altruiști, dacă plătim prețul facem compromis, iar pentru ca să nu îndurăm asuprirea și nici să facem compromis plătind prețul, noi alegem să devenim corupți.

Mulți consideră că ar trebui să fim altruiști și să îndurăm, că așa ar fi mai moral. Alții consideră că echitabil ar fi să se plătească prețul. Însă îndurarea sau prețul nu elimină cauza problemei. Iar pentru ca să nu îndurăm și nici să plătim prețul și totuși nici să eliminăm cauza problemei, mai rămâne corupția. Pentru că problema este satisfacerea nevoilor despre care am vorbit, nu îndurarea sau prețul.

În principiu corupția reprezintă confuzia binelui și răului ca rezultat al schimburilor în relațiile interumane, cu binele și răul ca rezultat al interacțiunii directe dintre om și natură. Corupția se manifestă de obicei prin compararea de lucruri din categorii foarte diferite care servesc unor scopuri foarte diferite. Lucrurile pot fi mai bune sau mai rele, numai comparându-le numai cu lucruri din categoria lor și prin care se urmăresc scopuri identice. Principalele categorii de lucruri după părerea mea sunt:

1. Obiectele (orice lucruri lipsite de viață care se pot înstrăina)
2. Informațiile (orice manifestări a reprezentărilor cu scopul comunicării)
3. Serviciile (munca sau orice activitate umană desfășurată în condițiile unui angajament de schimb)

Când informațiile, obiectele și serviciile sunt una prin echivalare valorică în schimburi, discutăm despre corupția de principiu. Asta înseamnă ca informațiile să fie adevărate, false, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau serviciile oferite la schimb. Obiectele sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu informațiile sau serviciile oferite la schimb. Serviciile sunt reale, inexistente, bune sau rele, dacă ne plac sau nu obiectele sau informațiile care se dau la schimb. Informațiile nu sunt adevărate, false bune sau rele în comparație cu niște informații, ci argumentul constă din foloase materiale sau prin oferirea de servicii. La fel și cu serviciile sau faptele. Faptele sunt bune sau rele nu în comparație cu niște fapte ci în urma unui schimb de obiecte și informații. Iar informațiile nu se compară cu informații pentru a fi mai bune sau mai rele, pentru că există schimburi de obiecte și servicii în urma cărora se decide dacă informațiile sunt bune, rele, adevărate sau false. Aceasta este corupția în principiu despre care voi vorbi într-un viitor post în care voi încerca să prezint principiile unui mecanism de sistem economic la care eu m-am gândit și prin care cred că se poate realiza dezideratul unei separări a competițiilor muncii, proprietăților și informațiilor.

Însă cum am putea oare să fim corupți și să fim și buni în același timp? Evident prin minciună. Cu ajutorul minciunii noi căutăm să ne inducem falsă o stare de confort psihic unii altora sau nouă înșine. Te uiți la TV și vezi fie politicieni îmbrăcați frumos care zâmbesc, dar și oameni supărați pe viață care se agită și se uită urât pentru ca să crezi că are cine să îți poarte de grijă și deci te poți culca liniștit. Realitatea însă este alta, problemele care sunt „dezbătute” sunt probleme în care nu te poți băga. „Problemele” aparțin numai acelora care pot răsplăti și pedepsi, adică a acelora care dețin puterea, iar în schimbul „rezolvării” acelor „probleme” se cere un preț de la fiecare dintre cei care nu au voie să se bage în acele „probleme”, iar dacă nu ar mai fi „probleme” ar însemna să nu mai fie nevoie de „soluții” în schimbul cărora să se ceară un preț. Adevărul crud este că a răsplăti o soluție înseamnă a răsplăti o problemă. De ce oare ar trebui răsplătite problemele? Nu știu. Cum putem avea încredere într-o lume în care binele și răul depind de răsplată și pedeapsă și că „problemele” nu sunt create artificial prin „a face rău”? Dacă binele, răul, încrederea și neîncrederea depind de răsplată și pedeapsă, nu vom avea oare nevoie de cât mai multă posibilitate de răsplată și pedeapsă pentru a ne apăra de cei care pot răsplăti și pedepsi? Nu vom avea nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere? Pentru asta avem nevoie de minciună, pentru a ne culca liniștiți.

Minciuna înseamnă orice nesatisfacere a unei cereri de informație. A nu oferi o informație când o deținem și ea este cerută prin întrebări înseamnă omisiune. A oferi o informație cerută afirmând că există ceva ce nu există sau că nu există ceva ce există, înseamnă iluzie. A oferi o informație afirmând că un anumit lucru este de fapt altceva când acest lucru nu este adevărat, înseamnă confuzie. Minciuna poate fi intenționată sau neintenționată, noi putem minți fără să ne dăm seama, fiind sinceri, sau putem minți planificând inducerea în eroare.

Omisiunea este pentru stăpânirea sau incapacitatea de reproducere și de obicei vine prin experți sau necunoscători, iluzia este pentru incapacitatea de a alege sau pentru stăpânirea alegerilor și vine prin oamenii sinceri sau care se pricep să joace teatru, iar confuzia este pentru incapacitatea de a dovedi sau stăpânirea dovezilor și ea vine prin obiceiuri și ritualuri simbolice.

Omisiunea, iluzia și confuzia sunt un singur lucru la fel ca și Sf. treime de exemplu, pentru că reprezintă o nesatisfacere a unei cereri de informație. În întuneric toate sunt una și una sunt toate, în întuneric totul este nimicul și nimicul este totul în uniune. În întuneric orice poate fi absolut orice, pe când la lumină putem vedea deslușit deosebirile și caracteristicile la ce detaliu vrem noi. Binele și răul sunt una în întuneric. Prin credință adevărul și minciuna sunt una, crezută poate fi și minciuna, dar și adevărul. În Biblie cunoașterea binelui și răului sunt păcatul originar. Cunoașterea prin experiment înseamnă căderea în păcat. Cunoașterea trebuie să vină numai prin credința în cuvântul celui ce poate răsplăti și pedepsi. Cine crede și împlinește credința se va duce în rai, iar cine nu crede, se va duce în iad. Confruntarea trebuie să fie numai la judecata din urmă care numai Dumnezeu știe când va fi, pentru că altfel trebuie să îl iei pe Dumnezeu din cer dacă poți. Competiția înseamnă închinare la idoli, iar termenii de livrare pentru promisiunile credinței nimeni nu-i cunoaște, nici îngerii și nici Fiul, ci numai Tatăl. Credința trebuie să țină numai de răsplată și pedeapsă, nu de confruntare, competiție și precizia termenilor de livrare. Cam asta ar fi pe scurt și cu încrederea în minciuna din vârful piramidei răului.

Numai că dacă se împlinesc nenorocirile proorocite, atunci este adevăr! Cum putem să nu avem încredere în adevăr! Pământul va arde cu tot ce este pe el, dacă se întâmplă, iată adevărul! Întâi vor venii hristoșii mincinoși la rând, iar ultimul care reușește să se facă crezut este cel adevărat! Dacă se întâmplă, iată adevărul! Au murit cei 20000 de prunci pentru ca Hristos să plece exact în Egipt de unde a început totul? Iată adevărul! Cum oare de s-au înțeles acei trei magii așa de bine cu Dumnezeu în legătură cu Egiptul? Eu nu mă pricep la magie. Însă crucea este un exemplu de urmat dacă ne dorim sclavie și asta este tot ce contează. Nu trebuie nici să ne facem probleme în legătură cu sclavia și războaiele, pentru că există sufletul care iese din noi după ce murim și se va duce în rai dacă suferim și murim pentru ceea ce ni se cere să suferim și să murim. Trebuie doar să credem și să ne controlăm mintea. Pornirea, oprirea, dirijarea și verificarea minții este esențială pentru credință. Controlând controlul vom pierde controlul și astfel vom avea nevoie de controlul altora care sunt fericiți să ni-l ofere dacă le plătim prețul lor mai mult sau mai puțin obligatoriu.

Răutatea lucrează prin ură și frică. Urăști pe cine nu îți știe de frică și îți este frică de cine te urăște. La oricine se găsește frica și ura este spre rușinea lui. Frica și groaza este miza răutății. Oricine nu se îngrozește la comanda cuiva trebuie urât de tot ceea ce există. Răutatea este oriunde binele înseamnă să urăști la comanda cuiva pe cei ce nu se îngrozesc la comanda cuiva. La oricine se găsește această atitudine este spre rușinea lui. El va sfârși pândit și atacat de cine nu se așteaptă, pe la spate, prin surprindere, pe neașteptate și fără nicio ezitare. Cei răi sunt toți cei ce au încredere în ură și frică, de aceea sfârșitul lor va veni de acolo de unde ei sunt iubiți. Corupția sfârșește prin trădare și trădarea sfârșește prin corupție. Cei răi iubesc și sunt iubiți de cei ce se lasă corupți de răsplata și pedeapsa lor, iar ei se tem cel mai mult de trădarea acelora care îi iubesc. Știința lor este sacrificiul proștilor, dreptatea lor este aruncarea vinovăției pe cei ce nu se tem de ei și iubirea lor este corupția cu răsplată și pedeapsă pentru a câștiga cât mai multă putere de a răsplăti și pedepsi pe oricine, pe spinarea proștilor, ascunzându-se în spatele nebunilor care se mândresc lăudându-le pentru câștig escrocheriile, cu sinceritate și nevinovăție, în numele științei, cunoașterii, înțelepciunii și moralei.

Prin prostie se descoperă răutatea și prin răutate se descoperă prostia. Trebuie pândit când să o faci pe prostul pentru a descoperi răutatea și când să o faci pe răul pentru a descoperi prostia. Cei răi devin proști când te prefaci că ești prost și cei proști devin răi când te prefaci că ești rău. Prostia prostește răutatea spre rușinea răutății și răutatea înrăiește prostia spre rușinea prostiei. Prostia este credința în măștile, poeziile și dansurile escrocilor, de dragul cărora proștii își sacrifică viața pentru poveștile de care se minunează nebunii cu mândrie în numele cunoașterii, iar răutatea este înșelarea și răzbunarea pe care o plănuiesc escrocii împotriva altor escroci, pe spinarea proștilor și ascunzându-se în spatele nevinovăției nebunilor care laudă escrocheriile pe muzica sincerității. Oricine poartă o mască în care oamenii cred, acela este o țintă a corupției și șantajului pe care se clădesc mafiile. Încrederea transformă pe oricine în țintă a corupției și șantajului. Toți oamenii poartă măști prin care să devină reprezentanți ai dorințelor altora pentru a cere lucruri reale cu termeni de livrare exacți în timp și spațiu și a oferi în schimb lucruri fără termeni de livrare, cu termeni de livrare nesiguri sau modificabili. Dacă se întâmplă răul important este pe cine cade vina, iar dacă se întâmplă binele important este cine va plăti prețul. Pentru că nu există bine și rău ci numai reprezentanți ai binelui și răului pentru că fără asta nu ar mai avea cum să fie conflicte de persoană. Pentru că cine sunt și cine ești este realitatea și nu ceea ce se întâmplă. Pentru că nu contează realitatea, contează numai cine reprezintă realitatea. Pentru asta avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, pentru ca cei slabi să aibă nevoie de cât mai multă apărare de la cei puternici în schimbul unui preț cât mai mare. Pentru asta, dacă un rău prin care se poate câștiga putere poate fi făcut, atunci el se va face, iar dacă nu poate fi făcut, nu se va face. Însă dacă se face totuși un rău sau chiar un bine, deși prin asta nu se câștigă putere, sau chiar se pierde putere, atunci ori este o răzbunare, ori este o inducere în eroare, ori este o prostie. Numai astfel putem concepe încrederea într-o lume rea. Deschidem ochii numai la ceea ce se poate și nu se poate, pentru că tot ceea ce se vrea și nu se vrea este numai pentru acoperirea ochilor. Aceasta este arta necredinței. Necredința în măștile reprezentaților binelui și răului. Pentru asta, cei ce se laudă cu adevărul trebuiesc încercați prin minciuni, dar cei ce se laudă cu înșelarea sunt niște lași. Înșelarea este numai pentru cei ce se laudă cu adevărul pentru ca să se impună prin asuprire. Asuprirea este cauza minciunii, iar vinovăția pentru toate minciunile și înșelările, aparține numai celor ce asupresc. Ei trebuiesc înșelați, pentru a fi pândiți și atacați pe la spate când nu se așteaptă, cu toată ferocitatea, în punctul lor slab. De aceea este bine să fim iertători și prietenoși cu cei răi, încercând pe cât posibil să îi îmblânzim, dar fără să atragem atenția cu o blândețe exagerată care să ducă la bănuieli. Momeala împotriva celor răi este încrederea și momeala împotriva celor buni este mila, dar mila este o faptă rea, pentru că binefacerea nu se face oferind peștele, ci numai oferind undița, barca și balta cu pește.

Ne dați și nu ne luați! Ne luați și nu ne dați! Milă!!! Dar unde este producția? Aici este prostia! La cine este pomul care rodește roadele pentru lauda milei? Foarte simplu, în minuni! În știința rugăciunilor milei datului și luatului de minuni! Ce atâta știință dacă este Dumnezeu care își face milă cu minunile? Dacă vine apocalipsa cu toate nenorocirile, iată adevărul! Cum să nu avem încredere în adevăr? Dacă se întâmplă răul, important este cine este vinovat sau nevinovat și care este pedeapsa, iar dacă se întâmplă binele important este care e prețul și cine plătește prețul și cui! Asta e toată știința! Rugăciunea, mila, iertarea și minunea, sunt atotștiința Lui Dumnezeu! Trebuie să credem, pentru că proorocirile cu nenorociri sunt adevărate și unde este adevăr, trebuie să avem încredere în adevăr! Numai astfel primim milă fiind iertați de urgiile războiului sfânt! Aceasta cică e știința creației universului prin cuvânt, pentru că prin cuvânt se creează existența în loc să fie numită existența! Comanzi și se face! Dacă nu se face atunci este păcat, iar plata păcatului este moartea! Nu este și asta o știință? La ce ar trebui mai mult de atât? Asta este atotștiința și atotputernicia creației universului și gata! Nu este mai convenabil așa? De asta contează doar cine sunt și cine ești! Cine sunt și cine ești? Este măreția prin înjosire care se vede în toate religiile! Dumnezeu este mare prin înjosirea oamenilor, atotputernic prin slăbiciunea oamenilor și atotștiutor prin neștiința oamenilor! Nu contează ce există, contează ce se arată! Nu contează ce se întâmplă, contează ce se crede! Nu contează ce se face, contează ce se povestește! Asta este știința creerii lumii datului prin milă și luatului prin război! De belșug se ocupă sclavii și de sclavi se ocupă stăpânii. Aceasta este știința păcii. Dar ce să fie cu sclavii înlocuiți de tehnologie? Armatele se înlocuiesc și ele cu mașini! Folosim mașinile să distrugem mașinile până când avem iar nevoie de sclavi, iar vinovat pentru toate este diavolul! Ne întoarcem cu credință la Dumnezeu care are adevărul nenorocirilor de care este vinovat diavolul și așteptăm mântuirea minunilor milei care se va da când va vrea Dumnezeu.

Binele și răul (2)

În prima parte dedicată binelui și răului am definit viața și moartea și am vorbit foarte pe scurt despre nevoi. De această dată am să intru ceva mai în detaliu legat de problema nevoilor. Pentru a înțelege mai bine cum este cu nevoile am reprezentat în desenul de mai jos într-un triunghi un fel de piramidă a nevoilor pentru a sublinia faptul că nevoile de confort sunt subordonate nevoilor profesionale și nevoile profesionale sunt subordonate nevoilor de supraviețuire.

piramida nevoilor

Nevoile de supraviețuire mai complexe sunt în general o problemă a doctorilor, nevoile profesionale sunt o problemă a specialiștilor în general, iar nevoile de confort sunt o problemă care reprezintă obiectul științei economice.

Nevoile de supraviețuire se referă la condițiile stării de sănătate fizică și mentală. Sănătatea fizică se referă la o stare de echilibru a funcționării optime a organismului și fără suferință, iar sănătatea mentală se referă capacitatea de percepere a realității, memorare și de conștientizare și asumare a consecințelor în spiritul protejării vieții proprii și al semenilor.

Nevoile profesionale implică specializare și deci delicata problemă a încrederii. Nevoile profesionale se referă la tot ce implică satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod indirect. Ceea ce implică nevoile profesionale este total inutil în mod direct pentru satisfacerea nevoilor de supraviețuire sau confort. Utilajele, materialele de producție, piesele de schimb pentru utilaje și aparate, diferite substanțe precum și activitățile umane care implică utilizarea acestora, se referă la nevoile profesionale.

Educația specializată, industria și diferite instituții, implică aceste nevoi profesionale care în civilizația umană sunt organizate prin diviziunea în specializări. Fără această diviziune în specializări indivizii ar trebui să fie atotcunoscători. Sursa primară a cunoașterii este experimentul, numai că prin ceea ce noi numim încredere devine posibilă cunoașterea prin învățare și tot prin această încredere devine posibilă separarea priceperii în specializări. Încrederea este deci esențială pentru cunoașterea prin învățare și separarea priceperii în specializări.

Însă cum să putem avea încredere în cineva pentru ca să nu mai fim nevoiți să depindem de atotștiință și experiment? Răspunsul pe care îl dau eu la această întrebare este următorul:

1. Confruntarea tuturor părților care se contrazic
2. Competiția între toate părțile care vor să facă un lucru cât mai eficient
3. Termeni de livrare exacți și siguri în toate schimburile

Cel mai mincinos om este omul cel mai sincer care fuge de confruntare și cel mai rău om este omul cel mai darnic care fuge de competiție, iar lucrurile care nu au un loc exact și sigur într-un timp exact și sigur, sunt lucruri care există doar în mintea noastră și nu în realitate.

În creștinism însă, Dumnezeu este în cer și te așteaptă la confruntare la urmă după moarte, nu înainte cum spun eu că ar fi bine, iar asta va fi numai când vrea Dumnezeu și numai Dumnezeu știe când va fi. În creștinism competiția înseamnă închinare la idoli, cât despre termenii de livrare este doar discriminare și inechitate. Raiul îi așteaptă pe credincioși și iadul îi așteaptă pe necredincioși la judecata care va fi numai când vrea Dumnezeu și când știe Dumnezeu. Credința în creștinism nu se sprijină pe condițiile enunțate și susținute de mine ci se sprijină pe pedeapsă și răsplată.

Adevărul este un rezultat al confruntării, calitatea este un rezultat al competiției și siguranța este un rezultat al preciziei termenilor de livrare. Creștinismul însă este un cult al dependenței de putere pentru o societate a dependenței de putere. Dependență de putere înseamnă să avem nevoie de cât mai multă putere pentru a ne apăra de cei cu putere, iar putere înseamnă să poți pedepsi și răsplăti cât mai mult pe câți mai mulți. Într-o societate a dependenței de putere nevoile oamenilor constau în a se putea apăra unii de alții pentru că ei sunt un pericol unii pentru alții. În dependența de putere posibilitatea de apărare este un pericol și pericolul cere posibilitate de apărare, pericolul este totuna cu apărarea. Astfel e nevoie de cât mai multă pedeapsă și răsplată împotriva pedepsei și răsplății la nesfârșit. Dacă poți pedepsi și răsplătii ai încrederea oamenilor și faptele oamenilor la picioare. Evident că așa ceva ar trebui să însemne corupție, doar că datorită propagandei agresive a bisericii cu sprijinul statului și bogaților, prin ritualurile de umilință și prin sfânta tradiție a poveștilor sincere, prin monumente, artă, cântece și poezii de mărire, acest lucru e acum o mândrie în societatea noastră.

Nevoile de confort însă reprezintă după cum spuneam limita cantitativă și calitativă până la care cantitatea și calitatea devin inutile, devin risipă. Nevoile de confort sunt un rezultat al satisfacerii nevoilor profesionale, iar satisfacerea lor depinde aplicarea cât mai eficientă în politici a unor principii care țin de domeniul economiei. Prin economie înțelegem de obicei disciplina care se ocupă cu studiul exploatării cât mai eficiente a resurselor în sectoarele producției, distribuției și consumului pentru o satisfacere cât mai eficientă a nevoilor oamenilor și mediului. S-a scris foarte mult în domeniul economiei, iar disciplina economiei ocupă un loc de frunte în educația instituționalizată și autodidactă.

Aspectul care mă preocupă pe mine legat de problema economică, pentru că este pe cât de esențial și important, pe atât de neglijat, este particularitatea a trei categorii de lucruri care fac obiectul schimburilor prin echivalare valorică. Este vorba despre:

1. Informații
2. obiecte
3. servicii

Informațiile, obiectele și serviciile sunt sporturi diferite! Timpul și spațiul necesar informațiilor, obiectelor și serviciilor sunt probleme mult prea diferite! În prezent există tehnologia informației care rezolvă cu brio problema multiplicării informației. Deci multiplicarea informației nu mai este o problemă. Însă informația este creată prin servicii, prin efort uman, prin muncă umană. Orice activitate umană desfășurată sub presiunea timpului înseamnă muncă și orice activitate umană desfășurată sub presiunea unui angajament înseamnă oferirea unui serviciu. Obiectele reprezintă denumirea generică aleasă de mine pentru proprietățile materiale care pot face obiectul schimbului între oameni.

Însă acum e acum. Oare este bine sau rău să echivalăm valoric în relațiile de schimb efortul uman cu obiecte și informații? Asta nu înseamnă ca omul să fie în competiție cu obiecte și informații în realizarea de schimburi? Este bine ca obiectele și informațiile să se ia la întrecere cu oamenii, iar dacă oamenii nu câștigă întrecerea, atunci informațiile sau obiectele să câștige iar oamenii să piardă?

Informațiile, obiectele și oamenii ar trebui să „se întreacă” separat pentru relațiile de schimb. Informațiile trebuie să fie mai bune sau mai rele în comparație cu informații, obiectele trebuie să se compare cu obiecte pentru a fi mai bune sau mai rele, iar faptele oamenilor trebuie comparate numai cu faptele oamenilor pentru a fi mai bune sau mai rele. Valoarea este întotdeauna un rezultat al competițiilor, un rezultat al comparațiilor. Dacă utilitatea efortului uman este echivalat valoric cu utilitatea unor obiecte sau utilitatea unor informații, atunci omul are valoarea unor obiecte sau a unor informații. Acest lucru este un lucru rău pentru că înseamnă să echivalăm valoric viața cu moartea în schimburi.

Când valoarea în schimburi substituie valoarea utilității, discutăm despre ceea ce eu numesc ca fiind corupția de principiu. Corupția înseamnă de fapt o confuzie între a arăta realitatea și a percepe realitatea. Ceea ce este arătat, este un lucru dat și primit, nu un lucru văzut sau perceput! E o confuzie între a simți și a crede! Încrederea este o corupție de fapt, este o rezolvare a unor probleme prin intermediul schimburilor și nu prin intermediul științei, dar încrederea nu este o rezolvare a problemelor așa cum pare! Încrederea este o fugă de probleme! O evitare a problemelor! Problemele nu se rezolvă prin evitarea lor niciodată! Moartea prin definiție este o lipsă a problemelor! Trebuie să conștientizăm, că de fiecare dată când apelăm la „rezolvarea” problemelor prin încrederea schimburilor, noi evităm și fugim de probleme!

Și acum, care ar fi urmarea directă, dacă de exemplu acum în societatea noastră, nimeni nu ar mai face nimic și toată lumea ar aștepta totul de la încrederea schimburilor? Nu se construiește nimic, totul se rezolvă prin schimburi și avem încredere că ni se dă. Cu siguranță că va trebui să ne rugăm cu credință la niște dumnezei ca să facă minuni! Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! Evident, acesta este punctul final, în cel mai bun caz! Climatul însă, inevitabil trebuie să fie unul de războaie, pentru că datul și luatul, este singura „știință” a rezolvării problemelor! Când datul și luatul este singura „știință”, noi vom avea nevoie de cât mai multă PUTERE pentru a PUTEA lua și păstra în SIGURANȚĂ ceea ce dobândim! Vom avea NEVOIE să ACUMULĂM CÂT MAI MULT din tot ce poate fi UTIL! Astfel se creează și se impune o altă confuzie și anume confuzia dintre și anume confuzia dintre UTILITATE și NEVOIE. Dacă schimbul este singura „știință” de a face totul, noi avem NEVOIE de a controla schimbul și nu de a satisface nevoile!

Nevoile naturale ale omului sunt limitate cantitativ în spațiu și timp. Însă corupția, care este o confuzie schimb și știință, între încredere și cunoaștere, între utilitate și nevoie, va afecta inevitabil percepția noastră în legătură cu cantitatea în care avem nevoie de ceea ce este util, din cauza problemei SIGURANȚEI despre care spuneam. Devenim astfel un pericol unii pentru alții și de asta avem nevoie de siguranță sau mântuire, cum vreți să-i spunem. Corupția cauzează această nevoie de siguranță, iar apoi vom căuta tot prin corupție siguranța într-un exces de acumulare care nu va face decât să polarizeze lumea din ce în ce mai mult în bogați și săraci. Corupția înseamnă încredere și cu cât este mai mare nevoia de încredere cu atât este mai mare neîncrederea. Cei care nu au încrederea au nevoie de încredere, iar cei ce au încredere, nu mai au nevoie de încredere! Discutăm de fapt despre o dependență de încredere care se escaladează! Schimburile au nevoie de încredere, dar schimburile sunt o evitare a problemelor și nu o rezolvare a problemelor. Fie că sunt schimburi materiale sau schimburi de servicii sau informații, schimburile sunt evitare de probleme! Când nu poți sau nu vrei să rezolvi o problemă, apelezi la încrederea unui schimb! Prin schimburi se dă și se arată, se ia și se ascunde! Ceea ce ni se arată, trebuie să credem, iar ceea ce vedem, trebuie să știm! În întuneric și în rătăcire avem nevoie să ni se arate, dar în lumină vedem și astfel știm fără să mai avem nevoie să ni se arate!

Prin urmare, dacă nu înțelegem nevoile cu limitele lor, vom deveni agresivi, iar cineva agresiv, de obicei devine mai bun prin corupție, prin sacrificii, iar pentru a acoperi asta, avem nevoie de minciună. Pentru a ataca agresivitatea, nu este suficient rezolvarea problemei minciunii, ci și rezolvarea problemei corupției care cauzează nevoia de minciună. Agresivitatea lăsată singură, fără sacrificii și fără minciună, foarte greu se mai poate escalada.

Va urma…

Binele și răul (1)

Răul este începutul și sfârșitul binelui, iar binele este începutul și sfârșitul răului. Orice bine care are un început și un sfârșit este dependent de rău la fel cum este și cu nașterea și moartea. Înșelăciunea este dependentă de promisiuni frumoase, de zâmbete frumoase, de o momeală frumoasă, iar sfârșitul înșelăciunii este dreptatea prin despăgubirea dreptății.

Răul este orice cale care duce către moarte și binele este orice cale care duce către viață. Viața reprezintă capacitatea unui lucru de a se condiționa de viitor prin mijloace și scopuri la fel cum lucrurile fără viață se condiționează de trecut prin cauze și efecte. Idealul vieții este să existe cât mai multe ființe care să poată controla cât mai multe scopuri pe o perioadă cât mai îndelungată de timp. Cu cât o ființă poate realiza mai multe scopuri cu atât este mai evoluată. Viața este un control al viitorului și o condiționare a trecutului și prezentului de viitor prin mijloace și scopuri.

În relațiile dintre noi răul înseamnă să ne pune viața în pericol unii altora și să avem nevoie de cât mai multă putere doar pentru a ne apăra unii de alții. Răul în relațiile dintre noi înseamnă să fim un pericol unii pentru alții, astfel să avem nevoie să ne apărăm unii de alții, iar cu cât ne putem apăra mai mult unii de alții, cu atât suntem un pericol mai mare unii pentru alții și tot așa.

Binele reprezintă în relațiile dintre oameni colaborarea cât mai eficientă pentru a folosi natura în folosul vieții. A folosi natura în folosul vieții implică nevoile noastre care pot fi de trei feluri și anume:

1. Nevoi de supraviețuire;
2. Nevoi de confort și
3. Nevoi profesionale.

Prin nevoi de supraviețuire înțeleg minimum necesar de supraviețuire, prin nevoi de confort înțeleg limita până unde dacă am avea mai mult am avea degeaba mai mult, iar prin nevoi profesionale înțeleg totalitatea lucrurilor care sunt utile vieții numai în mod indirect, iar în mod direct sunt inutile pentru supraviețuire sau confort.

Nevoile profesionale implică specializarea, iar specializarea implică încrederea și deci religia. Fără încredere noi ar trebui să fim atotștiutori și atotpricepuți. Încrederea mai implică și cunoașterea prin învățare. Fără încredere suntem dependenți total de experiment pentru a cunoaște. Încrederea este ca un buton pe care apăsăm cu speranța că se va întâmpla ceea ce ne dorim dar noi nu înțelegem procesul prin care se întâmplă ceea ce sperăm. Dacă am înțelege procesul am avea știința, însă dacă apăsăm pe buton fără să cunoaștem și să înțelegem procesul, atunci folosim religia, folosim încrederea sau credința. „Dumnezeu” se vrea a fi în esență un astfel de buton, doar că e o propagandă la încredere doar de dragul încrederii. Oricum, nevoile profesionale implică diviziunea muncii în specializări,iar această diviziune în mai multe specializări trebuie să formeze un întreg prin încredere. Încredere înseamnă să ne bazăm pe faptul că vom primi ceea ce am cerut, dar acest lucru nu este suficient pentru că termenii de livrare exacți ai obiectului în timp și spațiu sunt un aspect esențial. Cum ar fi să te duci la un magazin și să plătești pentru ca să cumperi o hârtie igienică, iar vânzătorul să îți spună că nu știu nici îngerii și nici Fiul când vei primi hârtia igienică ci numai Tatăl? Dacă ai o problemă cu asta, du-te în cer la Tatăl dacă poți și discută! Esențial pentru orice încredere nu este doar combaterea iluzionismului ci și combaterea problemelor cu termenii de livrare. Însă termenii se livrare implică și satisfacerea nevoilor de supraviețuire și de confort în mod esențial! Este exact ca și cu trenul care există numai în locul exact și la timpul exact. Altfel trenul nu mai există decât doar în mintea noastră, iar dacă spunem lucruri care există numai în mintea noastră și care nu există în realitate, atunci mințim și suntem mincinoși. În mintea noastră suntem liberi să alegem timpul și spațiul pentru existența lucrurilor, iar în realitate timpul și spațiul este întotdeauna același pentru toată lumea.

Alt aspect al binelui și răului, al vieții și morții este că în principiu nimic cu viață nu poate util vieții fără ca să moară, rar dacă viața are un scop, acel scop sigur este moartea pentru că dacă viața nu este scopul, atunci moartea este scopul. Este exact ca și cu o găină care pentru ca să fie utilă ea trebuie omorâtă pentru a fi gătită. Exact ca și cu pământul sau tehnologia care este util totuși nu are viață. Are pământul sau tehnologia intenții de viitor ca să putem spune că au viață? Pământul este de fapt o tehnologie, de fapt tehnologia este noul pământ, dar tehnologia și pământul nu au intenții pentru sine, ele sunt altruiste până la cruce. Morții din groapă sunt așa de altruiști încât se dau pe sine viermilor și pământului pentru ca putrezind să devină hrană pentru iarbă. În principiu numai moartea poate fi utilă vieții, iar viața nu poate fi utilă decât numai dacă moare prin altruism. La fel cum prada este utilă prădătorului numai prin vânătoare.

Va urma…

Religia și politica Vs. știința și cercetarea

Eu văd lucrurile în felul următor:

1. Religia este precum eticheta de pe un vas
2. Politica este precum vasul cu acea etichetă
3. Știința este precum conținutul din vasul cu etichetă
4. Cercetarea este precum experimentarea conținutului din vasul cu etichetă

Așa stau lucrurile în principiu, numai că de multe ori eticheta nu corespunde cu conținutul, iar conținutul nu este potrivit pentru vas. Uneori vasul e gol, alteori vasul e prea mic sau vasul este găurit. Alteori avem o etichetă frumoasă pe un vas prost cu un conținut otrăvitor așezat în față, sau avem o etichetă urâtă pe un vas urât ascuns tocmai în fundul cămării dar cu un conținut folositor.

De aici apar întrebări precum: Care sunt drepturile de a pune o etichetă? Care sunt drepturile de a folosi un anumit vas? Care sunt drepturile de a avea acces la conținut? Care sunt drepturile de a verifica conținutul?

Cu toții utilizăm conținutul din vas pe încredere când nu avem știință, iar încrederea depinde de etichetă. Fără această încredere, singura soluție este să devenim atotștiutori. Însă problema cunoașterii este că ea consumă timp și energie. Fără timp și energie noi nu putem cunoaște. Folosind religia noi cunoaștem prin învățare, sistemul de învățământ în principiu este o religie. Însă fără religie, noi avem nevoie să experimentăm personal totul. În sistemul de învățământ profesorul de fapt joacă rolul de dumnezeu și la fel este și cu părinții în familie.

E adevărat, mulți ar defini religia ca fiind o relație dintre om și creatorul universului, dar dumnezeu este supranumit „părinte ceresc” sau „tată ceresc”, iar eu aș vrea să definesc religia nu prin subiectivismul ei ci prin principiul ei. Eu mi-aș dori să nu existe confuzie la nivel de principiu, iar la nivel de principiu, familia, școala și statul sunt religii. „comunitatea științifică” este de fapt o religie, a fi „om de știință” este o religie.

Totuși creștinismul, spre deosebire de școală de exemplu, este extrem de sărac în cunoștințe. Vasul creștinismului are o etichetă (Dumnezeu) și acest vas este plin doar cu povești prin care se urmărește convingerea oamenilor ca ei să se umilească raportându-se la acea etichetă. Creștinismul este o religie prin care este promovată sclavia. Ideea unui părinte care trimite fiul să se sacrifice pe cruce pentru ca prin asta să fie promovat ca exemplu pentru lume pentru câștigarea titlului de „fiu” este o promovare a sclaviei pentru că sclavia presupune un astfel de sacrificiu. De fapt, sclavia și războiul presupun sacrificiu. Toate poveștile creștinismului se învârt în jurul ideii de sacrificiu, iar „Dumnezeu” (creatorul universului) avea așa multă creativitate încât a scos poporul Israel din Egipt și la dus în pustie 40 de ani unde să nu se poată alia cu altcineva împotriva egiptenilor și apoi la trimis direct la război pentru cucerirea de teritorii, prin această putere a creației universului! De ce oare nu a cucerit Egiptul de la bun început? Simplu, în deșert se găsesc mai greu aliați cu care să te unești împotriva Egiptului. Dar de ce nu a folosit creativitatea infinită pentru ca să scoată un pământ din mijlocul mării și doar a despărțit marea? Simplu, avea nevoie de să trimită oamenii la războaie pentru ca prin asta să își poată mări numele de creator al universului. Iar pentru că sunt războaie este nevoie de mântuire, iar prețul mântuirii este evident binecunoscuta cruce, simbolul creștinismului.

Creștinismul a câștigat credibilitate datorită unei campanii de promovare extrem de agresivă care a fost impusă politic. Prin teatrul unei sincerități în legătură cu povești povestite sincer, prin ritualuri de umilință, monumente de artă, cântece și poezii, creștinismul a impus o propagandă agresivă de imagine prin care să obțină controlul etichetelor în plan moral. De fapt creștinismul este extrem de sărac în învățături morale, extrem de sărac în învățături pur și simplu, creștinismul este doar propagandă agresivă prin care se promovează propaganda agresivă la un control al etichetelor în plan moral. Mai mult de 99% din creștinism este propagandă pentru eticheta „Dumnezeu” și mai puțin de 1% sunt învățături morale.

Însă religia este în esență atitudinea noastră față de o etichetă. Politica însă, se referă la modul în care utilizăm o etichetă. Acceptarea sau respingerea unei etichete este religia, dar utilizarea oricărei etichete în principiu este politica. Pentru ca să utilizăm o etichetă, evident avem nevoie de un vas, iar acel vas constă din drepturile și îndatoririle cu care ne angajăm. Noi vrem să ni se respecte drepturi pentru ca să ne îndeplinim îndatoriri. Drepturile și îndatoririle spun „cine suntem”, iar acest „cine suntem”este de fapt eticheta care trebuie acceptată prin credință. Acceptarea etichetei este religia și utilizarea etichetei este politica.

Prin politică noi înțelegem de obicei statul și treburile statului, care sunt legea, aplicarea legii și justiția. În abstract sau în principiu, dacă lăsăm subiectivismul sau personajele, discutăm doar despre actul de a decide eticheta pentru un vas.

Una dintre problemele esențiale ale politicii după părerea mea, o reprezintă ceea ce eu am numit „termenii de livrare”. La fel ca și în creștinism. Lăsând la o parte iluzionismul religiei și politicii de care auzim tot timpul, mai rămâne problema termenilor de livrare în relațiile de schimb. După părerea mea, a spune că oferi ceva care nu se știe unde și când va fi și ceri în schimb ceva despre care să se știe exact când și unde va fi, asta e o practică de escrocherie. Această problemă e un element central în acest blog.

După părerea mea, instituția Parlamentului și puterea legislativă ca principiu în felul în care se practică este o mascaradă. Este o mascaradă pentru că e o dictatură. A da legi este un act dictatorial. Nu vă imaginați că sunt împotriva legii, însă eu susțin legea ca pe un angajament și nu ca pe o angajare. Într-o democrație adevărată nu ar trebui să existe puterea legislativă ci numai putere executivă și judecătorească. Mai exact statul de la începutul angajării lui prin alegeri libere ar trebui să vină cu întregul pachet de legi care să nu mai aibă dreptul să îl modifice în niciun fel decât prin demisie și noi alegeri. Altfel relația dintre stat și popor ar fi ceva de genul: Statule, ești angajatul meu poporul pentru că te-am angajat să-mi fi angajatorul meu! Cine va fi angajatul și cine va fi angajatorul dintre stat și popor în acest caz? Evident Statul va fi angajatorul poporului și poporul va fi angajatul statului. Poporul va plăti impozitele pentru ca să fie angajatul statului.

Legat de știință, din știința noastră rezultă toată politica și religia pe care o avem, însă noi folosim știința pentru ca să ne putem înșela cât mai eficient unii pe alții. Noi numim știință cunoașterea care este rezultat al cercetării. Ca să fiu foarte aspru și direct, religia este știința rezultată din învățare și nu din cercetare. Orice cunoaștere care rezultă din învățare este religie. Câtă vreme folosim experiența pentru a cunoaște acționăm științific și câtă vreme folosim învățarea pentru a cunoaște, acționăm religios. Isus era „Învățătorul” parcă, iar el învăța pe alții ceea ce era învățat de „Tatăl”.

Prin urmare, dacă vrem să vorbim de știință, trebuie să vorbim de experimentele cercetărilor. În creștinism a experimenta sau a încerca, înseamnă a ispiti, iar noi facem experimente evident atunci când ne îndoim. Când nu avem credință în „Dumnezeu” noi ne îndoim și avem nevoie de experimente. În creștinism îndoiala și ispita vin de la diavol și reprezintă diavolul, iar diavolul reprezintă răul. Oricine vrea ceva de la Dumnezeu trebuie să ceară cu credință numai după voia Lui Dumnezeu pentru ca să primească. Altfel nu va primi nimic, dimpotrivă, va primi mânia și urgia de care trebuie să aibă parte toți necredincioșii. Mai clar spus, credința care vine din ispita experimentului este de la diavol și credința care vine din presiunea răsplății și pedepsei este de la Dumnezeu.

Politica folosește răsplata și pedeapsa pentru a impune legea. Lege fără pedeapsă și răsplată nu se poate. Ori respectăm legea, ori facem experimente! Dacă facem experimente înseamnă că ne îndoim de lege! În creștinism, diavolul reprezintă această îndoială, iar această îndoială îi face pe mulți să dorească puterea și dreptul de a experimenta ei ce lege vor înlocuind suveranului. Diavolul în creștinism se spune că a fost un înger care a vrut să fie egalul lui Dumnezeu. Prin urmare, oricine se îndoiește de lege, de Cuvântul Lui Dumnezeu, este cu diavolul și deci este cu cel rău.

Alt aspect condamnat în creștinism este competiția pentru putere care constă în închinarea la idoli. Cine îl poate da jos pe Dumnezeu? Dumnezeu este veșnic Dumnezeu! Condamnarea competiției pentru putere regăsită în idolatrie, este un aspect central în creștinism și în Biblie.

Însă după cum spuneam, cercetarea, adică ispita de a încerca prin a pune la îndoială legea care este Cuvântul Lui Dumnezeu, reprezintă diavolul ca principiu. Cine este cu diavolul trebuie să se ducă în iad unde este suferința veșnică, iar cine este cu Dumnezeu trebuie să se ducă în rai unde este fericirea veșnică. Însă eu nu am nimic împotrivă, se ocupă de asta mișcările ateiste, ele se ocupă de problema înșelării prin iluzionism și o fac destul de eficient. Eu îmi propun să mă ocup în principal de problema discriminărilor în ce privește garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare în relațiile de schimb. Am să ispitesc în legătură cu garantarea preciziei și exactității termenilor de livrare. Orice lucru care nu are un loc exact și un timp exact este un lucru care nu există. Exact cum e și cu trenul care există numai la timpul exact și numai în locul exact. Realitatea trebuie să aibă un timp exact și un loc exact, altfel e doar în mintea noastră și deci doar mințim. În jocurile de noroc trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur la un timp exact și sigur, pentru altceva care are un timp exact și sigur dar un loc necunoscut și nesigur. În religie și politică trebuie să dai la schimb ceva cu un loc exact și sigur și un timp exact și sigur, pentru altceva cu un loc necunoscut și nesigur și un timp necunoscut și nesigur.

Escrocheria reprezintă știința și chiar arta de a manevra inechitatea prin iluzionism legat de obiectul schimbului și negocierea discriminatorie a termenilor de livrare legat de obiectul schimbului. Escrocheria nu are ca obiect doar iluzionismul! Mișcările ateiste atacă iluzionismul, dar neglijează problema negocierii termenilor de livrare.

Problema termenilor de livrare se traduce în societate în practicile „puterii legislative” sau „legislativului”. În politică e ale democratic un dumnezeu, dar un dumnezeu care oferă fără termeni de livrare ceea ce promite! Dacă ar face și cetățenii le fel cu impozitele? În creștinism măcar există Biblia cu care le poți da în cap, dar în politică se poate schimba legea în orice moment! Care mai e oferta politicii dacă oferta se poate schimba în orice moment? Este ca și cum ai spune că dacă îmi dai impozite exacte la un loc exact și un timp exact, eu îți voi da în schimb ceea ce îmi place mie! Prin credință ceea ce îmi place mie, reprezintă ceea ce îți place ție! Eu statul reprezint cetățenii prin decizii de legi care prin credință reprezintă voința cetățenilor! Păi care legi? E doar dreptul de a da legi și nu legi! Dreptul de a da legi înseamnă putere și nu lege!

Democrația actuală constă doar în dreptul de a alege între două sau mai multe dictaturi, iar a alege o dictatură din mai multe dictaturi înseamnă dictatură.

Ce este religia?

Religia văzută fugitiv

La o căutare fugitivă și ignorantă, putem aborda etimologic, iar după cum foarte mulți am auzit, „religie” vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio – a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). _wikipedia

În DEX „Dumnezeu” este definit de obicei ca fiind o ființă supremă, creator și cârmuitor al lumii.

Raportat la practica religioasă observată însă, „Dumnezeu” este doar o etichetă de fapt, care „lipind-o” pe orice, ar conferi cel mai înalt statut social. Practicile religioase nu implică niciun „Dumnezeu” ci implică numai o înjosire ritualică și simbolică a omului raportată la eticheta „Dumnezeu”. Când spunem: „În numele Tatălui și aș Fiului și aș Sf. Duh, amin.”, ce spunem de fapt? Spunem „în numele” adică de fapt, invocăm o etichetă.

„Credința în Dumnezeu” este de fapt o îndoială

„Credința în Dumnezeu” nici măcar nu este o „credință” în sensul încrederii sau credibilității. În majoritatea cazurilor nimeni nu crede în Dumnezeu ci doar există mulți care doar se îndoiesc de inexistența unui Dumnezeu. Religiozitatea este o îndoială și nu o credință. Diferența dintre o îndoială și o credință constă în faptul că îndoiala este o întrebare fără răspuns, în timp ce credința se dă de înțeles a fi un răspuns la o întrebare.

Dumnezeu este un handicapat mintal sau este doar un copil minor?

Însă faptul că „Dumnezeu” există sau nu există, este irelevant pentru că există preoții care îl „reprezintă” pe „Dumnezeu”. Preoții sunt în fapt niște politicieni care îl reprezintă „Dumnezeu” care devine un fel de cetățean în acest mod. A fi politician în esență înseamnă a reprezenta pe altcineva vorbind în locul lui și luând decizii în locul lui ca un tutore. Mai exact, preoții sunt un fel de tutori ai lui „Dumnezeu” care probabil ar refuza să se reprezinte singur înaintea omului, cu toate că cică ar fi creat toate ființele de la cel mai mic până la cel mai mare și ar cunoaște numărul firelor de păr din capul tuturor. „Dumnezeu” ar fi pus cap la cap atom cu atom și celulă cu celulă tot universul și toate ființele, dar paradoxal are nevoie de servicii de tutelă de la oameni prin care să se reprezinte înaintea lor la fel ca în cazul copiilor minori sau al handicapaților mintal. Pe de altă parte, s-ar putea obiecta că omul este cel reprezentat de preoți înaintea lui „Dumnezeu”, numai că, ce înseamnă atunci a fi „în numele Domnului”? Ce înseamnă:  „În numele Tatălui și aș Fiului și aș Sf. Duh, amin.”? Deci, „Dumnezeu” are nevoie de tutori la fel ca minorii și handicapații mintal.

Revelația vs. meditația

Ideea Dumnezeului reprezentat de preoți care să ofere servicii de tutelă, este de fapt ideea religiei bazate pe revelația „trimișilor” și „aleșilor”. Altă abordare religioasă ar mai fi însă meditația care în fapt constă dintr-un autocontrol al minții și nu un control exercitat de către „trimiși” și „aleși”. Mintea însă este un organ de simț pentru realitatea în timp, la fel cum celelalte cinci simțuri sunt organe de simț pentru realitatea în spațiu. Minciuna și ipocrizia sunt în esență un control cu privire la percepția realității. Ceea ce se întâmplă prin meditație, adică prin a goli mintea de gânduri și emoții, sau a încerca să ne inducem noi anumite gânduri și emoții, reprezintă de fapt un act de cenzură, autoamăgire, minciună de fapt. Minciuna reprezintă nesatisfacerea oricărei cereri de informație, iar asta se manifestată în general prin omisiune, iluzie și confuzie, cu intenție sau fără intenție. Însă dacă prin minciună vrem noi să rezolvăm problemele, atunci hai să ne drogăm pentru ca să fim fericiți atunci. Care ar fi problema? Indiferent de situație, minciuna este un act de lașitate și capitulare în confruntarea cu problemele vieții. A scăpa de probleme nu înseamnă a rezolva probleme, iar probleme putem avea numai câtă vreme suntem în viață. A lăsa problemele în grija altuia înseamnă a lăsa viața în grija altuia, iar a scăpa de probleme înseamnă a scăpa de viață. Mintea nu este construită să fie ținută sub control pentru că simțurile nu sunt construite să fie ținute sub control. Dacă durerea este prea mare, iar noi luăm morfină, nu înseamnă că ne însănătoșim prin morfină. Prin urmare, ori că lăsăm tutela să ne controleze mintea, ori că ne controlăm noi mintea, tot morfină sau drog este. Pentru asta, a susține că morfina sau drogurile reprezintă sănătatea sau calea către însănătoșire înseamnă a susține depravarea socială.

Religia ca justificare a autorității

Însă după cum spuneam, raportat la practica religioasă observată „Dumnezeu” este doar o etichetă, dar nu se vrea a fi orice fel de etichetă, ci o etichetă-ideal cumva, o etichetă creată în scopul unui controlul al încrederii oamenilor obișnuiți privind toate domeniile vieții lor. „Dumnezeu”, find considerat a fi „creatorul universului”, prin această etichetă s-ar mai vrea și justificarea controlului promovării și impunerii tuturor categoriilor sociale. S-ar vrea a fi de fapt o etichetă pentru controlul și justificarea tuturor celorlalte etichete sociale. Mai concret, rolul istoric al religiei constă în principal în justificarea puterii.

Puterea în sensul privilegiilor sociale, de obicei a fost un rezultat al războaielor. Toate statele lumii sunt un rezultat al războaielor. Și atunci, cum le poți spune oamenilor: „Iată eu sunt aici cel mai privilegiat dintre toți pentru că eu am câștigat războiul împotriva voastră și deci merit să fiu cel mai privilegiat!”. Așa că, s-a inventat propaganda religioasă cu „creatorul din ceruri” care ne pedepsește păcatele și care ne mânuiește în lumea de după moarte dacă ne sacrificăm acum. Dacă nu poți înțelege asta, atunci uite ce prost ești! Dacă nu ești de acord, atunci trebuia să fi condamnat la moarte! Dacă vrei să înțelegi ceva, sau să demonstrezi că Dumnezeu nu există, atunci du-te în ceruri dacă poți și ia și pe alții cu tine pentru ca să le arăți, iar dacă nu vezi nimic, înseamnă că ești orb! Nu-i așa că sunt admirabili cei ce zic că au reușit să-L cunoască pe Dumnezeu și să aibă o legătură cu Dumnezeu? Iată deci ce pricepere și ce înțelepciune măreață, tainică și adâncă au cei ce îl cunosc pe Dumnezeu! Iar în acest fel și mai ales datorită sprijinului politic, mulțimile împotriva cărora se duc războaiele sunt îndemnate să stea cu mințile la ceruri în rugăciune și să cedeze pământurile și viețile lor în schimbul cerurilor din lumea de apoi care cică vor fi oferite „curând”.

Religia ca mod de gândire

Pe de altă parte însă, justificarea controlul statutului social sau „puterea”, justificarea controlului încrederii în relațiile interumane și reprezentarea în relațiile interumane, toate în numele perfecțiunii infinite a atotputerniciei atotcreatoare, nu sunt singurele aspecte de bază al fenomenului religios, pentru că toate acestea au la bază un principiu de gândire, sau un mod de „gândire” sau mentalitate, care generează în lanț întreg fenomenul religios ca sistem! Să ne gândim… Oare cum este posibil să se ajungă la idei precum „perfecțiune infinită a iubirii, dreptății, științei și atotputerniciei atotcreatoare”? Cum este posibil să apară o astfel de idee și cum este posibil ca așa ceva să se facă acceptat și chiar crezut? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, ar trebui să existe un tipar, un șablon sau un model de comportament asemănător și în alte domenii ale vieții, și se pare că există. Relația dintre un copil nou născut și părinți este un model asemănător, dar nu din perspectiva părinților de a privi lumea ci din perspectiva copilului nou născut. Cum ar putea explica oare lumea un copil nou născut? Cum ar putea oare explica un copil nou născut tot ce există și tot ce se întâmplă și cum ar putea crede el că poate controla lucrurile pentru a obține ceea ce își dorește și evita ceea ce nu își dorește? Ce se întâmplă de obicei în relația dintre un nou născut și mamă? Analizând acest exemplu este ușor de tras concluzia că explicarea lumii în mintea unui nou născut are de-a face exclusiv cu relația interumană de schimb. Tot ce există și tot ce se întâmplă ar fi deci rezultatul unui schimb de proprietăți și servicii, și deci tot ce ai putea face pentru a obține ceea ce îți dorești este să ceri de la un proprietar sau un specialist care să poată oferi ceea ce îți dorești, adică să știi cum să negociezi pentru ca să primești ceea ce vrei. Dacă cunoști proprietarul sau specialistul care poate oferi ceea ce vrei și îl poți convinge să îți dea ceea ce vrei, înseamnă atunci că ai „ȘTIINȚA”! Acesta este deci principiul de gândire care a generat întreg fenomenul religios ca sistem și vom vedea în continuare și de ce.

Religia și explicarea lumii

„Tatăl nostru care ne ești în ceruri …. Dă-ne nouă astăzi …. Amin!” Nu intru în alte detalii, puteți analiza cât puteți oricare dintre exemplele de „rugăciuni” la adresa http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/ de exemplu. „Rugăciunile” sunt „respirația sufletului” în creștinism, iar ele constau de obicei în recunoașterea unui „Dumnezeu” proprietar și specialist de la care prin „rugăciune” se cere și se mulțumește pentru ceva anume. Abordarea religioasă este ca și cum am umple toate manualele științei numai cu laude și argumente privind meritul încrederii în adevărații specialiști ai științei, cu rugăciuni, cereri, prețuri, condiții de plată și livrare, numai și numai pentru produsul finit științei, cu mulțumiri și sacrificii de recunoștință sau pentru obținerea bunăvoinței specialiștilor, cu critici la adresa nespecialiștilor și cu mustrări, amenințări și pedepse împotriva oricui nu are încredere în adevărații specialiști ai științei! Cu ce altceva sunt pline cărțile religioase? Totul în lume pentru ei s-ar explica și s-ar face doar prin niște schimburi de proprietăți și servicii după cum spuneam, pentru că ei numai asta demonstrează în practicile lor! Modul de gândire religios se caracterizează deci, prin a așeza reclama și antireclama în locul științei și pe post de știință pentru a explica prin asta tot ce există și tot ce se întâmplă în lume, iar asta s-a reușit și s-a perpetuat în timp, datorită unei propagande agresive sprijinită sau impusă politic, prin care se susține promovarea unui model de negociere între om și divinitate, cu un specific pe cât de bizar pe atât de disciplinat și complex în manifestări artistice, simbolice, legendare și grandomane care sunt menite a intimida pe toată lumea.

Mentalitatea religioasă aplicată în politică și economie

Însă această mentalitate religioasă nu se limitează numai la practicile religioase pentru că și „științe” precum „economia” și „politica”, au la bază exact acest mod de gândire. Pentru economiști și politicieni tot ce există și tot ce se întâmplă în lume este rezultatul unui schimb de proprietăți și servicii. Așa explică ei lumea și așa văd ei lumea. Economiștii și politicienii, la fel ca și religioșii, nu creează și nu produc nimic util calității vieții ci doar controlează și planifică cu măsurători administrarea proprietăților și serviciilor. Politicienii controlează administrarea proprietăților și serviciilor, iar economiștii planifică administrarea proprietăților și serviciilor, în timp ce religioșii, îndeamnă toți oamenii amărâți să stea cu mintea numai la ceruri, pentru ca prin coincidență, să nu se mai amestece în treburile politicienilor și economiștilor, și pe cât posibil, nici să nu prea mai aibe motive pentru că lucrurile lumești oricum ar fi trecătoare și păcătoase.

Religia sub aspect moral

Religia, politica și economia se întrepătrund în mod complementar prin tot felul de coincidențe care așa par la prima vedere, numai că sunt coincidențe cu implicații sistemice sau care se manifestă în lanț influențând toate domeniile vieții sociale. A explica tot ce există și tot ce se întâmplă prin relații de schimb între persoane și a justifica controlul statutului și rolului social, sunt printre cele mai importante atribute definitorii ale religiei, doar că, religia își manifestă și caută influența mai ales în formarea mentalității bazată pe aceste idei. Mai există însă și o altă idee, tot cu implicații sistemice sau cu manifestări în lanț față de toate aspectele vieții, care are de-a face cu raportarea omului la chiar viață în general, iar pe această idee sunt construite toate doctrinele de „moralitate” sau „etică” cunoscute, și evident, fără ca noi să conștientizăm acest aspect.

Viața este în esență capacitatea de a avea scopuri. Așa cum cauzele și efectele reprezintă înțelegerea a ceea ce este fără viață, la fel scopurile și mijloacele reprezintă înțelegerea a ceea ce este cu viață. Aceasta este cea mai evidentă deosebire dintre orice ființă și cadavrul ei, iar cu cât o ființă poate realiza mai multe scopuri, cu atât spunem că ea este mai evoluată. De aici ar trebui să înțelegem că scopul ultim ar trebui să fie viața, iar dacă viața nu este scopul ultim, atunci scopul ultim este moartea. De aceea nu există oameni buni sau răi ci există numai fapte bune sau rele. Omul este tot ceea ce trebuie să punem sau să luăm pentru ca întotdeauna să dispară și să apară numai și numai omul, nu altceva, iar dacă punem sau luăm fapte, nu vor dispărea întotdeauna oameni. Oamenii cu „atribute” sunt oameni-unelte sau oameni-mijloace, sunt oameni care se sacrifică pentru scopuri, pentru că ei nu sunt scopuri ci sunt mijloace. Omul care nu are valoare în sine, sau viața care nu are valoare în sine este o viață care se sacrifică. Viața cu valoare este întotdeauna o viață dată și luată pentru că valoarea este relevantă în relațiile de schimb, iar viața dată și luată este întotdeauna o viață sacrificată pentru că valoroase sunt mijloacele care se sacrifică pentru realizarea scopurilor. Valoarea este deci pentru viață și nu viața pentru valoare! Viața trebuie deci să fie scopul și nu viața să aibă un scop! Oamenii deci nu pot fi „buni” sau „răi” cum vor doctrinele moralei religioase!

Discutând însă despre sacrificiul vieții ajungem să discutăm de fapt despre o ierarhie a ființelor, în care ființele-mijloace trebuie să se sacrifice pentru ființele-scopuri pentru a fi „utile”, iar dacă ar fi „inutile”, asta dă de înțeles că ar trebui aruncate. Pentru asta, ideal sau BINE ar fi ca numai ceea ce este lipsit de viață să fie „util” sau „bun” pentru viață. De aceea ideea „omului bun” și „omului rău” este o idee bolnavă! O găină de exemplu pentru ca să fie „bună” sau „utilă”, ea trebuie să fie omorâtă, smulsă de fulgi și ferată, coaptă sau prăjită! Asta înseamnă ideea de „scop al vieții” sau „rost al vieții”, când nu viața ar trebui să fie SCOPUL!

Religia – depravare rușinoasă

Creativitatea înseamnă ca să noi căutăm să facem ca numai ceea ce este lipsit de viață să fie util vieții, iar prin sacrificiu omorâm viața sau îi creăm suferință pentru a ajuta o altă viață. Problema de bază a creștinismului de exemplu, este că acolo creativitatea Lui Dumnezeu are rolul de a justifica sacrificiul și nu de a elimina sacrificiul! Biblia de exemplu este o carte despre războaie și sacrificii în numele creației universului. Cum se poate admite o aberație mai mare decât aceea de a trimite oamenii război pentru un a cuceri „pământul făgăduinței” în numele creatorului universului? Cum de nu s-a rezolvat problema asta prin creativitatea atotputernică a iubirii perfecte și nu prin război? Războiul este lecția de iubire perfectă și sfântă a Părintelui atotcreator? Dacă Părintele atotcreator și atotputernic vroia să arate cum se face „dreptatea”, atunci de ce nu a ales ca măcar El personal să ducă războaiele în loc să pună oamenii să facă războaie? De ce nu a fost cucerit Egiptul de la bun început și a fost aleasă calea celor 40 de ani prin deșert pentru ca mai apoi să se facă războaie cu împrejurimi ale Egiptului? Acest aspect ar trebui să demonstreze clar că religii precum Iudaismul, Creștinismul și Islamul sunt o depravare și o rușine pentru umanitate. În niciun caz o cale a moralității sau virtuții! Așa ceva este culmea stupidității! Numai că această rușine pentru umanitate a fost impusă pe cale politică și prin războaie, iar de propaganda acestei depravări a fost nevoie, pentru că sclavia și războaiele se bazează pe sacrificiu. Pentru sclavi este nevoie să fie promovat ca model de viață un om crucificat de bunăvoie în numele iubirii care prin această victimizare să nu mai poată fi combătut nimic cu analize lucide și critice când se promovează sclavia și se face apel la încrederea dovedită de adevărul unor nenorociri din tot felul proorociri cu tot felul de justificări absurde. Hai deci avem încredere în adevăr și anume că în sclavie și războaie sunt nenorociri apocaliptice! Hai atunci să avem încredere în cine ne spune adevărul și să credem în viața de după moarte sacrificându-ne pentru asta pentru că prin coincidență în războaie și sclavie este nevoie întotdeauna de sacrificii! Simbolul creștinismului este crucea, adică moartea prin tortură ca sacrificiu de sine oferit de bunăvoie în numele iubirii! Ce fel de impact poate avea o astfel de propagandă în condițiile promovării ideii morale conform căreia ar trebui să le facem altora ceea ce noi am vrea să ni se facă? Ar trebui toată lumea să accepte așa ceva pentru ca mai apoi să existe justificarea și dreptul de a oferi ceea ce trebuie acceptat? S-a urmărit deci crearea unei societăți a sacrificiului de sine, care să vină în completarea abuzului generalizat.

Despre propaganda politic-religioasă și creaționism

Religia în istorie a fost în strânsă legătură cu fenomenul politic și în cea mai mare parte este o creație sub control politic ca doctrină ca propagandă. Toate statele lumii s-au creat prin războaie de către războinici, iar responsabilitatea politică fiind o responsabilitate a legii, este de fapt o responsabilitate a războiului pentru că lege înseamnă război împotriva oricui încalcă legea. În acest context, prin ideea creaționismului, s-a urmărit justificarea confiscării autorității naturii în privința legilor naturale și înlocuirea acesteia cu autoritatea subiectivă a politicului. Mai precis, așa cum natura este un dictator de neînduplecat, care pedepsește și răsplătește, la fel și omul prin autoritatea politică să poată deveni un dictator de neînduplecat care să facă „legi” prin care să pedepsească și să răsplătească la fel cum și natura pedepsește și răsplătește cu legile ei. Iar pentru ca să fie evitată legitimitatea democratică și să fie distrasă atenția de la legitimitatea forței, s-a inventat legitimitatea religioasă, care a supraviețuit și încă mai supraviețuiește datorită teoriei creaționiste.

Oțiuneile Vs. Alegerile – Libertatea Vs. Controlul

Opțiuni înseamnă că ai de văzut ce trebuie să alegi sau trebuie să vezi ce poți alege, iar alegere înseamnă că nu mai ai nevoie să vezi ce să alegi pentru că deja ai ales. Opțiune înseamnă că trebuie să vezi, alegere înseamnă că ai văzut și nu mai trebuie să vezi. Opțiune înseamnă că trebuie să te gândești ce să alegi, alegere înseamnă că nu mai trebuie să te gândești din moment ce știi ce să alegi. Este simplu. Cine are nu mai trebuie să aibă, cine a văzut nu mai trebuie să vadă, cine s-a gândit nu mai trebuie să se gândească, cine a înțeles, nu mai trebuie să înțeleagă.

Opțiunea are nevoie de libertate și alegerea are nevoie de control, iar o alegere care nu se poate controla nu folosește la nimic. Când alegerile nu folosesc la nimic, de fapt nu avem mijloace pentru a realiza scopuri, iar capacitatea de a avea scopuri este de fapt esența ideii de viață. Morții sunt indiferenți la absolut orice opțiuni și orice viitor. A alege însă, înseamnă a exclude mai multe opțiuni în favoarea uneia și deci a limita libertatea, iar fără libertate înseamnă fără opțiuni și deci fără alegeri. Nimeni nu poate alege decât numai între opțiuni și deci este greșit să spunem că am alege alegeri.

Ce poate însemna toate acestea? Ei bine, este un paradox. Orice alegere și orice control generează alte opțiuni, iar problema, este dacă opțiunile care sunt eliminare în favoarea alegerii sunt mai multe sau mai puține decât opțiunile care sunt generate de alegere. Alegerile pot genera mai multe sau mai puține opțiuni pentru alte alegeri, cum este și cu lucrurile pe care noi le numim de obicei  ”uneltele”. O unealtă spunem că „ne ajută”, iar acest ajutor poate consta în sporirea numărului de opțiuni.

Este o intrare și o ieșire, ca și în cazul unui amplificator de semnal cu un tranzistor. Alegem un tranzistor și controlăm curentul mare din joncțiunea colector – emitor printr-un curent mai mic la joncțiunea bază – emitor. Nu intru în detalii, dar în principiu alegerile sunt precum tranzistorii, doar că în loc de curent se amplifică opțiuni. Alimentarea tranzistorilor constă de fapt confruntările dintre oameni și confruntările din mintea noastră. Contrariile din mintea noastră cauzează întrebările și deci interesul nostru, prin urmare confruntările sunt exact precum energia electrică. Dacă nu ne interesează o problemă, nu ne putem ocupa de acea problemă, iar noi devenim interesați în funcție de cât de mult ne simțim contrariați în gândurile și emoțiile noastre. Ajungem ca în învățământul instituționalizat unde există semnal de comandă foarte puternic, doar că tranzistorii nu sunt alimentați cu curent. Dacă vrei să bubuie difuzoarele de la un semnal mic, trebuie să ai amplificare puternică și curent cu tensiune mare la amplificator. Dacă nu alimentezi amplificatorul la curent puternic, ai semnal mic și amplificare mică, iar în difuzoare nu se va auzi mai nimic. Confruntările sunt alimentarea cu curent a amplificatorului, semnalul sunt ideile noastre, cunoașterea și gândirea noastră, iar alegerile sunt tranzistorii amplificatorului. Dacă pui tranzistori slabi la un curent puternic, sigur îi vei arde și dacă pui tranzistori puternici la un curent slab, faci risipă. Dacă nu alimentezi cu curent pe unde trebuie și cum trebuie, în cel mai bun caz nu faci nimic. În cel mai rău caz poți arde și alimentarea și amplificatorul și difuzorul, iar când le ardem pe toate este ca și cum am începe să ne omorâm între noi într-un război. Trebuie deci să alimentăm corect o schemă făcută corect cu componentele alese corect și cu manopera făcută corect.

Se pot face multe analogii frumoase dintre electronică și societate sau între informatică și societate, iar analogia de mai sus este una dintre preferatele mele. Ceea ce trebuie să reținem însă este fără libertate nu există opțiuni, fără opțiuni nu există alegeri și fără alegeri nu avem ce controla. Confruntările dintre oameni sunt precum energia electrică pentru un aparat electric, iar competițiile dintre oameni sunt precum alegerea pieselor potrivite pentru funcționarea corectă și eficientă a unui aparat electric, iar totul trebuie să fie cu măsură și nu fără măsură. Siguranța vine din precizia limitelor și nu din lipsa limitelor. Dacă ar trebui să fie o lipsă a limitelor, acea lipsă a limitelor trebuie să se refere la precizia limitelor. Siguranța prin limitelor este religia și siguranța prin precizia limitelor este știința. Religia este pentru a scăpa de probleme iar știința este pentru a rezolva probleme. Morții sunt cei care au scăpat definitiv de probleme și numai câtă vreme suntem în viață, noi putem avea probleme. În următoarele postări pe acest blog însă, voi trata mai pe larg subiectul religiei.